Porția de iubire

Noi, fiecare dintre noi avem nevoie de iubire, cu ea ne hrănim, cu ea trăim și cu ea murim, sau cel puțin acesta ar fi scenariul ideal. Avem nevoie de câte o porție de iubire de la fiecare persoană dragă, de la fiecare persoană din sufletul nostru. Și chiar dacă putem trăi fără porțiile anumitor persoane, nu înseamnă că iubirea pe care o primim este completă, întreagă sau toată iubirea de care avem nevoie și pe care ne-o dorim. De asemenea avem nevoie să dăm câte o porție de iubire acestor persoane. Atât pentru noi cât și pentru ele, pentru că simțim nevoia lor de iubirea noastră.

Și atunci când nu primim suficient de des porția de iubire, sau când nu o dăm atunci când avem nevoie, tânjim după acea porție, fie ea cât de mică, și atunci când în sfârșit avem ocazia de a primi și a da, am aduna parcă tot timpul în care am dus dorul acestei iubirii, și am da totul, și am luat totul, în timpul limitat pe care știm că îl avem.

Și simți atât de bine când o persoană tânjește să îi dai și să îți dea iubire. Poate timpul, sau grijile, sau dorul care îl sufocă, îl împiedică să ne arate ceea ce simte, ceea ce ține în el și tânjește să-i dea drumul. Dar simțim, și simțim atât de curat, și de puternic, și de sufocant, îl simțim plin de dorință, plin de durere și dor, prea plin de iubirea pe care a păstrat-o doar pentru noi. Căci pentru fiecare este o rezervă infinită de iubire, separată de celelalte, la fel de plină și la fel de dornică de a fi împărțită.

Și îl vedem, cum ne soarbe prezența, cum ne atinge, în trecere, pe umăr doar să se asigure că suntem acolo, cum ne caută cu privirea, cum încearcă prin gesturi și cuvinte puține să se conecteze cu noi, să facă legătura între rezervele de iubire pentru a se umple reciproc, cum ar vrea să zic atâtea dar este prea târziu sau prea devreme, cum nici privirile, nici cuvintele, nici gesturile nu îi mai ajung, când toate îs prea puține deși cu o zi în urmă parcă dădeau pe dinafară de dor și iubire, iar acum se ascund de rușine, frică, emoție, și de iubirea neîmpărtășită.

Și timpul scurt se scurge, și știe că rezerva lui de iubire iar va fi prea plină de iubirea pentru noi și prea goală în lipsa iubirii de la noi, și știe că dorul îl va sfâșia iar, și știe că acum  nu are prea multe variante pe care să le aleagă, ci doar să ne lase să plecăm în momentul în care ne-ar ține la piept pentru toată viață.

Și știe că porția de iubire de la și pentru noi nu va fi niciodată completă, îi va lăsa un gol, îi va face iubirea incompletă, însă acceptă și reconectarea(sau încercarea de reconectare) o dată la câteva luni, când poate își va primi și va da porția de iubire care i-ar face iubirea completă.

Da, vorbesc cu animalul meu

Despre animalele casei am mai spus și aici.
Când vorbeam uneori cu vreun animăluț, cineva se găsea să mă întrebe „Dar de ce vorbești cu el? Crezi că îți răspunde?” și apoi puneau un zâmbet ironic pe față.

Nu le-am răspuns niciodată, dar răspund acum. Da, uneori îmi și răspund, chiar dacă în felul lor. Și da, pot să recunosc, vorbesc cu animalele mele. Îi întreb ce fac, le povestesc, îmi cer scuze de la ei dacă îi lovesc, ridic puțin tonul când vreau să îi fac să înțeleagă ceva, îi chem la mine. Pe scurt, vorbesc, des, foarte des, de toate.

Nu mi se pare nimic în neregulă cu asta. Vreau să îi fac să se simtă parte din familie, pentru că sunt. Uneori simt nevoie doar să fiu ascultată și aleg să vorbesc cu un animal decât singură, alteori pur și simplu îmi place să petrec timpul cu ei, și le vorbesc, le spun, îi întreb. Da, sunt conștientă că nu îmi răspund, de cele mai multe ori, dar nu le vorbesc ca să îmi răspundă, ci le vorbesc ca să îi apropii, ca să comunic cu ei, căci răspund foarte bine la comunicare.

Dacă le vorbesc blând, cu calm, drăgăstos, imediat se alintă și ei, se dau pe lângă mine, se liniștesc, se relaxează; dacă le vorbesc dur sau țip la ei, reacționează în consecință. De exemplu Peggy, dacă nu vorbești cu ea, se ține doar după tine, nu te lasă în pace, încearcă să se urce la tine în brațe, mai pe scurt, crede că ești supărat pe ea și încearcă să te împace. Deci da simt, chiar dacă nu răspund.

Animalele sunt niște făpturi extraordinare, care da, merită și ele respect, iubire, afecțiune, devotament, loialitate. Dacă am ales să facă parte din familia noastră, atunci să le tratăm ca atare. Da, mă enervez când cineva îi sperie sau îi rănește, de multe ori când plecăm undeva cu ei mă îngrijesc mai întâi să văd dacă le-am pus lor toate cele necesare(mâncare, bol, hăinuțe pentru Peggy, cușca pentru Axi, lese, s.a.m.d.) ,când merg la tren și plouă, țin umbrela mai mult deasupra lor. Asta sunt. Astea suntem noi(despre care noi, vă povestesc altă dată).

Deci da, le vorbesc, le zic „bună dimineața”, îi iau în brațe când le e frig, le vorbesc să îi calmez când sunt speriați, îi cert când greșesc, încerc să le alin durerea când sunt bolnavi. Așadar, da, vorbesc cu animalul meu, mult, tot timpul, și mi mai mare dragul să fac asta.

Lupta cu căldura

Am tot vrut să abordez acest subiect, dar mi-a fost frică să zic ceva negativ la adresa căldurii, că poate se va răzbuna și mă va sufoca de-a dreptul. Dar gata, mi-am făcut curaj, încurajată de aceste câteva zile de răcoare și de somn acasă, în patul meu în care căldura este mereu, măcar suportabilă.

Așadar iată datele suferinței mele. Timișoara. Vara. Peste 35 de grade afară. Ultimul etaj al blocului. Cum sună până aici? Exact, devastator. Am ajuns să plec din Timișoara tocmai din cauza căldurii și lipse de somn, mâncare, activitate.

Uram ziua căci simțeam că nu pot să respir și abia îmi târam corpul parcă infinit de greu în căutarea unui colțișor măcar cu un grad mai răcoros. Nu prea mâncam, stăteam lipită de cele mai reci suprafețe, fără să ating membrele între ele, coborând cu speranță să plimb cățelul, că poate, doar poate voi găsi doar puțin mai puțină căldură, și oftam frustrată când nu găseam decât aceeași căldură sufocantă, plus zonele cu soare prin care treceam inevitabil, înjurând în gând când trebuia să urc cele patru etaje ca să dau de aceeași căldură de care am fugit. Greu, foarte greu reușeam să mă mobilizez să fac ceva, și asta numai în condițiile în care era ceva urgent de rezolvat. Altfel nicio șansă, mâncatul, curățenia, deplasatul, chiar și mersul la baie încercam să le amân după miezul nopții.

Și venea noaptea. Și făceam cele necesare supraviețuirii, și unui trai cât de cât decent, și după două trei ore de trebăluit prin casă, era momentul de somn. Păi să vedeți chin, căci căldurii puțin îi păsa de momentul meu somn. Să nu mai zic că în acele fooooarte dar foarte puține dăți în care aș fi putut adormii, măseaua mea se gândea să dea petrecere la mine în creier; căci pe vremea aia durerile de măsea reușeau să mă sece după ce am fost secată deja de căldură, dar v-am povestit aici că am rezolvat măcar aceea problemă. Bine, să revenim. Mă puneam în pat, lăsam geamul larg deschis, invitam câinele să se așeze pe fotoliu, eliminam orice urmă de textură de pe corpul meu, închideam ochii și ... doar nu credeați că somn, nu, nici vorbă. La nici zece minute, minunata, draga și speciala cățelușă se gândea să se dea jos de pe fotoliu - tot din cauza căldurii și să își plimbe lăbuțele zgomotoase pe parchet. Și făcea asta aproape din oră în oră. Bun, cățelul își găsise locul pentru o oră, cu puțin noroc poate chiar mai mult, și eu închideam ochii. Mă învârteam, mă răsuceam, apoi găseam poziția aceea perfectă în care corpul își reglase temperatura și zic ieeeei în gând și mă pun pe adormit rapid, când simt cum măseaua dă semne că ar vrea să își reînceapă dansurile de societate pe la mine prin creieraș din cauza vântului care intra pe geam și care putea să îmi asigure un somn cât de cât... somn. Așa că puneam repede în balanță și de fiecare dată alegeam varianta de a murii de cald în loc să mor de durere așa că mă ridicam rapid din pat și închideam geamul. De cele mai multe ori măseaua mea - mulțumită, adormea fără prea mari proteste, dar degeaba căci îmi pierdeam poziția de somn, și iar chin și învârteli până când nu mai suportam căldura, și deschideam iar geamul. Iar de aici, ei bine, se tot repeta, mă ridicam de câteva ori bune să închid/deschid geamul, din motivele deja cunoscute. Adormeam din când în când. Dimineața deja intra căldura așa că închideam geamul de tot, mai reușeam să adorm maxim o oră legat și mă trezeam, obosită, nervoasă, căutând un loc cât de cât  mai rece, măcar cu un grad. Și luam ziua de la capăt, cu maxim 3 ore per total de somn pe noapte, și nici ăla liniștit.

Frumoase zile am mai avut. Voi cum faceți - sau dacă sunteți mai norocoși, făceați, față căldurii?

Mirosul copilăriei

Acum două săptămâni îmi pregăteam mintea, fiecare oscior din corp, dar mai ales sufletul pentru reîntâlnirea cu copilăria. Și nu, pentru asta nu aveam nevoie de jucării, sau jocuri de copii, sau câțiva ani și centimetri în minus, nu, aveam nevoie doar de locuri, de gusturi, de oameni, de mirosuri, de emoții. Și, da, aveam să le simt - sau cel puțin așa credeam, în doar câteva ore. Și avea să fie ca acum două, trei, patru, zece, cincisprezece veri, cu fericire, și emoții, plini de viață și de voie bună. Tot corpul pe interior îmi tremura la amintirea mirosului copilăriei, miros pe care aveam să îl simt, care avea să îmi umple sufletul, și trupul, și simțurile.

Dar ghiciți ce? Am ajuns, a trecut o zi, două, trei, o săptămână, iar mirosul copilăriei mele nu se făcea simțit. Lumina, glasurile, simțurile, mirosurile, gusturile, chiar și întunericul, toate erau altfel, toate se simțeau altfel. Toată copilăria, adolescența, bucuria îmi trecuse pe sub privire fără ca măcar să le observ, dar mai ales fără să le mai trăiesc.

M-am resemnat abia când am plecat din satul bunicilor, satul bucuriei și descoperirii mele, satul care mi-a deschis simțurile și ochii, satul care m-a ridicat, m-a învârtit, mi-a dat aripi și roți și cai putere, mi-a dat viteză și calm. Atunci, atunci am răsuflat puternic, m-am uitat înapoi, plină de speranță, speranța că într-o zi voi simți aici mirosul emoțiilor, întâmplărilor, gândurilor care au fost cândva, și pe care le aștept să revină. Așa că am plecat cu sufletul plin de speranță și de împăcare.

Și mai plin de speranță mi-a fost sufletul când mă gândeam cum voi retrăi copilăria, pe când eram doar o fetiță speriată care se ținea după fratele ei, în celălalt sat, la ceilalți bunici, sat care îmi ocrotise copilăria fragedă. Deci am plecat într-acolo cu mirosul fragedei copilării în minte și suflet.

Dar nici acolo nu am găsit ce mă așteptam, ba mai mult, impactul a fost mult mai rece, mai grav, mai devastator. Nu numai că aceea copilărie nu dădea niciun semn că s-ar fi petrecut acolo, dar parcă casa în care am călcat era cu totul alta, o casă rece în colțurile căreia imaginile amintirii mele se derulau agresiv, rece, distant, nu cu bucuria cu care le trăisem, bucuria cu care mă așteptam să le primesc.

Stăteam în curte lângă mormanul de bolțari, care cândva îmi părea imens, pe care mă urcam din minim șapte pași atunci, acum din maxim trei, care atunci mă ridica la o înălțime amețitoare și care acum îmi ajunge cu greu la cei 163 de centimetri. Priveam curtea goală, și mă vedeam mică alergând, vedeam via întinsă dintr-o parte în alta a curții care acum abia mai acoperă un colțișor, îmi vedeam bunicul care tăia lemne la același circular care nu a mai fost deschis poate chiar de zece ani, pe care l-a mâncat rugina și amintirile când încă era de folos.

Nici camerele nu mai sunt la fel, și nici emoțiile de atunci. Îmi amintesc câtă emoție mă cuprindea când intram într-una din „camerele noi”, cum atingeam cu grijă fiecare dulap, fiecare fotografie, în care mă băgam pe furiș doar ca să simt mirosul acela al amintirilor celor care au crescut și copilărit acolo; iar acum acele camere, sunt niște simple camere, obișnuite, ca oricare altele. Mi s-a părut atât de trist încât mi se puneau noade în gât și mă abțineam să nu plâng căci frățiorul meu se juca pe lângă mine. Bucuriile copilăriei mele parcă se ascunseseră atât de bine încât parcă le-am pierdut.

Și unde să mai simt mirosul copilăriei mele dacă nu acolo unde am copilărit? Unde să mai râd și să mă mai bucur ca atunci? Unde să mai zâmbesc fără jenă cu zâmbetul de copil?

Da, am crescut. Știam că toate se vor schimba, știam că toate vor trece, știam că nu mă voi putea întoarce la ele, dar nu m-am gândit niciodată că n-o să mai pot simții mirosul copilăriei mele.

Sursă fotografie