Merg în liniștea nopții, pășesc încet și apăsat. Becul de peste drum aruncă lumini slabe, o dată la câteva secunde. Strada este goală, cerul senin, un imens întuneric întinzâdu-se de-a lungul străzii prea slab luminată. Nu mă grăbesc, nu mă așteaptă nimeni, casa este goală, liniștea se învârte înăuntru iar căldura parcă îmi taie respirația. Așa că oftez și mai fac un pas. Strâng lesa mai tare în mână, semn că nu îi dau drumul, că în momentul acesta, ea, cățelușa este și depinde numai de mine. Mă uit la ea. Miroase liniștită, sau aleargă haotic, sau se agită simțind vreo pisică pe sub vreo mașină. Știu că nici ea nu vrea în casă, deci cum am zis, nu-i motiv de grabă. E liniștitor cumva să mă simt aici afară, să sufle rafale răcoroase de vânt, să aud sunete pe care însă să nu vreau să le descifrez. Gândul îmi zboară în toate direcțiile, acum în singurătatea nopții, parcă mai mult ca oricând. Dar nu e de rău, nicidecum, căci în agitația zilelor, uneori uit să mă gândesc și la mine, la lume, la oameni, la ce mi se întâmplă, la cum se întâmplă.
Am atâtea în minte și suflet, atâtea de făcut, cules, analizat, simțit, că nu mă mai apuc odată de ele. Atâta timp scurs spre nimic și totuși spre viitor, atâtea întrebări și de ce-uri și totuși atâta mulțumire și liniște sufletească. Atâta timp de când n-am scris, încât am tot amânat de frică că n-o s-o mai pot face, că n-o să mai știu cum și nici de unde să mă apuc. De ce nu scriu, la asta mă gândesc zilnic, și amân, zi după zi, trec săptămâni, poate chiar luni, și atâta timp a trecut că parcă mă dor carnea și oasele.
Zâmbesc în întuneric și mă gândesc ce-ar fi dacă aș avea curaj să spun tot ce simt, să arăt persoanelor ce am scris cu, despre și pentru ele. Mă uit la cățelușă care mă fixează cu privirea, de parcă și ea m-ar întreba ce-ar fi dacă. Câteva secunde, apoi își vede din nou de mirosit, mers, lătrat, degustat. Oftez. Mă gândesc că totuși n-ar trebui, că n-aș avea de ce, că ceea ce scriu este cu și despre mine, în raport cu ei, oamenii din viața mea, sau cu lumea, sau cu viața.
Am stat destul așa că îmi dezlipesc ochii din golul pe care parcă îl simt cu tot corpul și mă îndrept înapoi către casă. Intru în bloc. Noaptea e caldă și liniștită, gândurile cu duiumul, sentimentele date peste cap, și eu închid ușa blocului, dezlipindu-le de mine, ascunzându-le la loc; întorcându-mă aici, pe scările blocului, cu cățelul în brațe, urcând scările spre un apartament gol și liniștit, înăbușit; spre singurătatea care îmi place, spre liniștea care mă răcorește, spre alte gânduri care atunci și acolo, prin un alt contur, culoare și gust.
Oftez încă o dată și răsucesc cheia în broască, deschid ușa, intrăm, o închid, o încui și pun lanțul. Acum sunt aici, sus, acasă. Eu cu ea. Eu cu vrerile mele. Eu doar cu liniștea mea.
Sursă fotografie
