Fericirea și umbrele întunecate ale sufletului

Alarma sună, pisicul miaună din spatele ușii închise semn că nu mai e timp de ațipit încă cinci minute. Îi deschid ușa, mă tolănesc înapoi în pat pentru mai puțin de 2 minute cât îi scarpin burtica și bărbia. Must to do - ul zilei de azi. Mă ridic, mă spăl pe dinți, față, mă îmbrac, hrănesc și curăț două bucăți animale gălăgioase și agitate și mă pun la muncă. Privesc pe geam, soarele bate, crengile copacilor se clatină încet, pare a început timid de primăvară. Deschid cele trei geamuri larg. Intră aer rece, mai mult de iarnă molcomă, decât de primăvară, însă îmi mângâie pielea, îmi alintă nările , așa că mă declar oricum încântată. Mă simt plină de viață, chiar dacă tot ceea ce am de făcut acum este să stau niște ore bune în fața computerului, pe un scaun pe care mă învârt o dată la câteva zeci de minute. Dar este perfect așa, cel puțin acum, așa pare. Mă simt fericită cu adevărat. Pentru că oricum simțurile mele caută fericirea în cele mai banale și simple momente și lucruri, și de fiecare dată au găsit-o acolo.

În acel moment nimic n-ar fi prezis că ore mai târziu lacrimi fierbinți mi se vor scurge direct din sufletul pe care-l simt prea greu și prea rece. Dacă fericirea mea din acel moment ar fi avut martori, aceștia n-ar fi crezut vreodată, că în adâncul sufletului meu, curg râuri de incertitudine, dezamăgire și nesiguranță, de atât de puțină iubire de sine.

În acel moment, am uitat că undeva, pe fundul sufletului meu, stă o fetiță mică, singură, care cere cu disperare să fie scoasă a lumină, care își urăște sinele ce-o ține captivă acolo. Și cu toate astea, fericirea mea a fost sinceră. Fericirea mea de zi cu zi este sinceră. Lucrurile mici, complete, simple, îmi umplu izvorul fericirii, în timp ce, lucrurile mari, complicate, seci, îmi întunecă sufletul.

Dacă ai fost vreodată aici, știi ce simt și știi despre ce vorbesc. Și oricât de tare mi-aș dori să pot să-ți spun trucul magic folosit pentru a scăpa de aceste umbre întunecate, ce se ascund poate de ani de zile, la mine-n suflet,  cu părere de rău te anunț că nu știu. Că eu, n-am găsit puterea de a scăpa de ele, deși știu că este în mine, sau cel puțin, era cândva. Eu n-am reușit să descopăr calea spre ușa pe care e nevoie s-o deschid ca să fac lumină. Dar cu toate astea, pot să-ți spun cum reușesc să fiu fericită și să mă bucur de viață în ciuda lor, cu tot cu ele.

În primul rând, mă uit la viața mea, la ce am, la ce trăiesc. Și-mi dau seama pentru câte trebuie să fiu recunoscătoare, ce frumos trăiesc, și ce bine mi-e în viața mea. Mai apoi, mă uit la oamenii din viața mea. La câte sunt de extraordinari, la cât de mult sunt alături de mine și mă ajută, la ce suflete calde , și brațe deschise au. Iar asta, ei bine, îmi dă o energie fantastică. Iar uneori, mai rar ce-i drept în ultima vreme, mă uit la mine, și privesc părțile ce-mi plac la mine, lucrurile de care sunt mândră, bucățile din mine pentru care am muncit și care au ajuns așa cum mi-am dorit. 

Pentru mine asta e suficient, pentru a mă face să-mi trăiesc viața cu zâmbetul pe buze și fericirea în ochii. Nu tot timpul, din păcate, nu în fiecare zi, căci uneori devine insuportabil de greu să-mi ascund umbrele durerii, dar mai ales ale dezamăgirii, ale ne-iubirii de sine,dar măcar atât de des încă să pot spune tare și cu siguranță, că sunt mult mai mult fericită decât orice altceva. 

Deși nu e ideal așa, și știu că va veni momentul (va trebui să vină) în care să-mi fac curat în suflet și să alung tot ce e întunecat și rece pe acolo, pentru un moment, reușesc cumva să mențin balanța înclinată în direcția pe care mi-o doresc eu și care-mi face bine.

Ah, cât aș vrea să vă spun că sentimentele astea grele trec, că va fi într-un final soare (ba chiar cred cu tărie asta), că am găsit locul secret în care se ascunde puterea și voința, curajul și ambiția care să vă(ne) ajute să ajungeți acolo unde chiar vă doriți, să scăpați de îndoieli și dezamăgiri și să vă facă să vă iubiți mult mai mult și mai adevărat, însă nu pot să vă spun asta, pentru că n-ar fi corect să vă mint. Dar vreau să vă spun, că deși nu știu, n-am ajuns acolo, cred că prin eforturi mai mari sau mai mici, vom găsi acea putere.

Între timp, înconjurați-vă de oameni frumoși și buni, care vă ajută și vă susțin atunci când aveți mai mare nevoie, cu care puteți vorbii despre toate care vă apasă, care se așează lângă voi atunci când nu mai aveți puterea să vă ridicați, care vă fac să zâmbiți, care vă țin în brațe atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns, și lângă care puteți să vă eliberați durerea și lacrimile. Și zâmbiți, mult și des, și din orice și oricui. Ajută. Promit !

P.S. : eu ca ajutor am și două creaturi mici, gălăgioase și pline de energie, dar incredibile și adorabile. Și ele ajută mult, atunci când oamenii de mai sus sunt la muncă, au altă treabă, sau aveți nevoie să fiți singuri :) 

Unde ești tu atunci când te afli într-o relație?

 

Vreau să vă povestesc o parte din viața mea, care sper eu, vă poate ajuta să priviți altfel relația pe care o aveți, și care, poate, vă va face să vă iubiți mi mult, și vă va face să vă dați seama că meritați mai mult.

Am fost mereu o persoană căruia i-a plăcut să dea foarte mult, spre totul, și din tot sufletul, atunci când a fost într-o relație. Și deși am avut convingeri puternice de copil, n-am știut să mi le apăr atunci când viața mi-a adus oameni care mi le încălcau. Așa m-am aruncat într-o relație cu un om, pe care în alte circumstanțe nu mi l-aș fi dorit nici măcar ca prieten. Am acceptat minciuni, falsități, prefăcătorie, gelozie, conștientă fiind de toate, doar pentru că, mi-a fost greu să renunț. Doar pentru că, undeva pe la început, mi-a fost bine, și pentru că, știam că în modul lui, ipocrit și manipulator, ținea la mine. Asta m-a făcut să accept compromisuri pe care cândva mi-am promis că n-o să le fac, să-l accept chiar și atunci când ajunsese să-mi fie mai mult rău decât bine. Nu regret ce-a fost doar din simplul fapt că am învățat atâtea din acea experiență care într-un final s-a transformat într-una destul de traumatizantă, dar despre asta poate altă dată. 

Îmi pare rău doar, că am dat de el când eram prea copil, și începătoare în ceea ce privește relațiile, și că, m-a făcut să-mi pun un standard destul de jos în ceea ce privea următoarele mele relații. Și au urmat altele, mai mult sau mai puțin importante sau serioase, în care primul lucru pe care îl făceam a fost să-mi deschid sufletul, și să mi-l pun pe tavă. Poate noroc, poate destin sau karma, însă n-am (mai) dat de oameni care să-l calce în picioare, însă am dat de oameni care n-au știut să-l aprecieze, care au luat tot ce le-am dat fără să dea înapoi nici jumătate, și care, au luat ca drept al lor și probabil obligație a mea, toată afecțiunea, grija, prezența, devotarea mea. Pentru că, da, am dat toate astea, din prima clipă, chiar dacă primeam puțin spre deloc din ele. Dar atunci, pentru mine a contat mai puțin. Mă mulțumeam cu atât de puțin, încât la un moment dat nici n-am mai știut ce-mi doresc sau de ce am nevoie cu adevărat, ca să mă simt fericită sau împlinită într-o relație. Și mi-a fost foarte greu, să mă desprind, să renunț, sau să se renunțe le mine, pentru că da, mi s-a întâmplat să se renunțe la mine, chiar de eu mi-am deschis sufletul cu totul.

Când s-a întâmplat asta, a fost ca și când sufletul meu a fost resetat, și creierul. Stăteam să mă gândesc de ce, sau cum, și pur și simplu nu înțelegeam. Pentru că atunci când am avut o relație cu acest băiat, mi s-a părut, perfect. Destul de târziu, am înțeles că nu era, și că probabil, îndrăgostită fiind, am uitat să-i mai văd și defectele. Oricum, a fost un moment foarte greu. Știam că pot da atâtea pentru omul acela, că pot face orice ca să fie fericit, că pot să fiu orice pentru el și nu înțelegeam de ce, vreodată ai renunța la asta. Dacă cineva e dispus, să facă toate astea pentru tine, de ce ai renunța vreodată la el. I-am înțeles motivul și l-am acceptat, dar tot nu pricepeam cum poți să renunți la o persoană care ar face atât de multe pentru tine, și mă gândeam eu, pe atunci, că dacă voi găsi o persoană să facă atâtea pentru mine, să-i pese atât, eu n-am să renunț niciodată la ea. Atunci nu vedeam, că de fapt, el ar fi făcut poate prea puține pentru mine, că nevoile mele au rămas undeva în fundal, și că, de fapt, cu toate că eu am făcut și aș fi putut să fac sacrificii mult, el nu era fericit cu mine. El n-avea nevoie de astea de la mine, iar eu, oricât mi-aș fi dorit și aș fi încercat, n-aș fi putut să fiu ce are el nevoie, n-aș fi putut să-l fac fericit. Pentru că, în mod evident, tot ceea ce putem noi da altora, nu înseamnă tot ceea ce au ei nevoie. Acum știu asta. Cumva am înțeles-o și atunci dar mi-a fost greu s-o realizez cu adevărat, și am avut tendința, pentru o perioadă scurtă de timp, ce-i drept, să mă învinovățesc. Să mă întreb de ce sunt atât de greu de iubit, ce e defect la mine, de ce sunt așa și alte gânduri în care mă condamnam pe mine. Din fericire pentru mine, am realizat că nu a fost vina mea, că eu am dat tot ce-am avut și putut să dau, și am reușit să înțeleg cu adevărat, că în unele cazuri, pentru unele persoane, asta nu este suficient și este total în regulă, că nu este vina mea, și că oricine are dreptul să fie cu adevărat fericit, indiferent de cum ma va afecta asta. Și a fost mult mai bine și mai ușor după aceea. În doar vreo două săptămâni am realizat că în relația aia eu nu prea existam, că mi-am lăsat, din nou, nevoile mele pe dinafară, și că, din nou, n-am știut să cer și să primesc ceea ce aveam și eu nevoie.

Îmi amintesc că atunci am avut o discuție cu una din verișoarele mele, în care verișoara mea mi-a spus, că dacă i se întâmpla ei să se despartă cineva așa de ea, ea s-ar fi închis în ea, și că i-ar fi fost foarte greu să-și redeschidă sufletul. Eu i-am spus că știu că nu e vina mea, că nu toși oamenii au aceleași nevoie și că noi nu le putem îndeplinii pe ale tuturor, și că, aleg să merg mai departe cu sufletul total deschis. Și asta am și făcut. Din păcate, următoarea (scurta) experiență, mi-a adus tot un gust amar și o dezamăgire (nu știu sigur dacă este cuvântul potrivit), dar și mai departe am plecat cu sufletul la fel de deschis. Și am ajuns să dau de un om de la care nu trebuie să cer, ci trebuie doar să primesc tot ce n-am primit și am dat de-a lungul experiențelor mele anterioare. Și cel puțin pentru asta, știu că atunci când am decis să pornesc la drum perfect asumată dar mai ales cu sufletul larg deschis,  fost cea mai bună decizie.

Așa că atunci când dați peste o dezamăgire, peste care treceți foarte greu, gândiți-vă bine dacă cel mai bine pentru voi este să vă îndepărtați și să nu mai lăsați oamenii să intre în sufletele voastre. Vă promit eu, că există oameni minunați, dacă o să le permiteți să vă arate asta.

Ce vreau să vă spun după toate astea, este că, fie că sunteți mari sau mici, la început sau cu ani de experiență în spate, trebuie să vă puneți la același nivel cu partenerul, să dați cât simțiți și puteți, dar obligatoriu să vă asigurați că primiți ceea ce aveți nevoie, ceea ce vă alină sufletul și vă aduce fericirea.

Știu că uneori este foarte dificil să renunți, chiar și atunci când știți câte este de greșită relația în care vă aflați, sau că nu vă face fericiți, sau că știți că meritați mai mult, dar pur și simplu ceva din voi nu vă lasă să dați drumul la ce aveți acum. Știu, chiar știu cât este de greu. Dar, să știți că voi meritați asta, voi (fiecare om) meritați să  fiți fericiți, voi meritați să primiți tot ceea ce dați, pentru că o relație sănătoasă nu merge doar pe un sens, și nu este construită doar din nevoile și dorințele unui singur om.

Și încă ceva, dacă ați dat tot ce aveați și puteați, dacă ați fost corecți, onești, dacă ați iubit nebunește, ați dat afecțiune, ați arătat grijă, și tot nu este suficient, vă promit, nu este vina voastră. Nu este vina nimănui, nu toți oamenii sunt făcuți să se potrivească cu toți oamenii, nu puteți alina orice suflet, și nu puteți completa orice viață. Și este perfect în regulă. Căutați sufletu care are nevoie de ce poate să-i ofere sufletul vostru. Căutați suferința pe care puteți s-o alinați, și inima care poate să vă iubească. Iar dacă sunteți de cealaltă parte a baricadei, dacă persoana de lângă voi nu vă face fericiți deși și-ar dori, și dacă n-o puteți iubi deși ea vă iubește, renunțați. E cel mai bun lucru pe care îl puteți face. Și voi și ceilalți, aveți dreptul la o fericire ce n-o veți găsi împreună.

Nu renunțați la voi atunci când intrați într-o relație, nu renunțați la dorințele și nevoile voastre, nu renunțați la principiile voastre, nu renunțați la ideile, și idealurile pe care le aveți. Nu faceți compromisuri care vă rănesc, nu vă mulțumiți cu mai puțin decât ce v-ar face fericiți, nu vă complaceți în situații dificile sau care vă fac rău. Pentru că meritați mai mult, trebuie să credeți asta. Nu renunțați la libertate. Pentru că o relație nu e menită să vă îngrădească sau să vă taie aripile, ci să vă învețe să zburați în doi.

Alegeți cu grijă partenerul de zbor, și aveți mare grijă de voi și de sufletele voastre. Sunt atât de prețioase.