M-am pierdut

Și fix atunci când lucrurile merg bine, îți dai seama cât de mult ai ajuns să te îndepărtezi de tine. Și când realizezi că ești atât de departe de tine, realizezi câte îți lipsesc, realizezi cât te afectează asta, realizezi că atunci când nu ești conectat cu tine, nu reușești să te conectezi cu nimeni și nimic.

Încerc și mă străduiesc din răsputeri, mă frământ și mă agit, să mă regăsesc, să am curajul să caut ceea ce am pierdut, și să fac față la ce găsesc. Mă pierd printre întâmplări, printre amintiri și dorințe. Rătăcesc în lucruri neimportante, pentru că știu că printre ele am pierdut ceva foarte important, pe mine.

Și nu mă mai recunosc, mă uit în oglinda sufletului meu și nu văd nimic, mă uit în ochii ăștia goi care au ajuns să îmi pară străini, nu mă recunosc. Este obositor să mă caut pentru că nu am puterea să mă găsesc, și până nu-mi găsesc sau dobândesc această putere mă voi căuta degeaba.

Drumul spre visurile mele este blocat de nori, ziduri și garduri. O mână mare îmi aruncă în drum obstacole peste obstacole, îmi umple drumul de spini și pietre, îmi construiește ziduri imposibil de urcat și mi le așează în cale, îmi sapă șanțuri și mi-e imposibil să trec din ele. Mă simt blocată pe partea aceasta de drum, unde totul pare întunecat și rece și știu că soarele este pe cealaltă parte, dar degeaba, simt că nu pot ajunge la el. Mă descompun în piese, în sute, poate chiar mii de piese. Aceeași mână le adună și asemenea unui puzzle încearcă să mă refacă, dar unele piese le pierde, pe altele le rupe, pe altele le așează în alte locuri, iar la final nu mai sunt eu, căci sunt compusă prin greșeli și lipsuri, prin rupturi din mine. Încerc să găsesc un vinovat, încerc să descopăr a cui mână îmi blochează progresul. Și când văd în ansamblu, rămân tăcută și nemișcată căci este mâna mea. Eu mă împiedic, eu mă stric, eu mă pierd, eu mă creez greșit.

Într-o lume în care m-am pierdut pe mine, mă simt mică, insuficentă, incapabilă și neajutorată. Mă pierd printre niște sentimente străine dar familiare, mă amestec printre entități necunoscute, eu devenind doar un individ. Atât a mai rămas din mine.

Și doare. Doare și atunci când realizezi că nu mai știi cine ești și atunci când îți dai seama că nu știi nici cine ai vrea să fi. Totul îmi pare că merge prost, adică îmi pare că fac totul prost și doare când simți această doză de incapabilitate cum curge nestingherită prin trupul tău.

Am obosit să alerg aiurea fără destinație, să nu pot avea încredere în mine când eu sunt tot ce mi-a rămas, să îi las pe ei să mă țină la suprafață ca altfel m-aș scufunda, să mă doară sufletul de neputință și incapacitate.

Se adună multe după multe zile, le strâng, le ascund, încerc să le alung prin lacrimi: uneori mă ajută, alteori parcă mă doboară mai rău.

Nu, nu sunt tristă, zâmbesc zi de zi, iubesc soarele și primăvara, și oamenii, și viața în special. Nu sunt nerecunoscătoare. Nu sunt nemulțumită. Sunt incompletă, goală, sunt o străină. Nu știu cine sunt știu doar cum sunt. Mi-am pierdut identitatea.

Încerc zi de zi să fiu mai bună, atât pentru ei, pentru voi cât și pentru mine. O iau pe un drum inimaginabil de frumos, pășesc râzând, dar cam la același număr de pași mă blochez, cerul meu se întunecă, devin oarbă, surdă, mută, incapabilă să simt sau să gândesc, incapabilă să mai înaintez. Și zi de zi norii se duc, cerul îmi învie dar norii vor reveni căci nu i-am eliminat, doar i-am alungat pentru o perioadă limitată. Ca să scap definitiv de ei am nevoie să mă găsesc, căci m-am pierdut.


Sursă fotografie