Domnul de la casa de bilete

O dată la două, trei, maxim patru săptămâni merg cu trenul acasă. Am mai scris despre nevoia mea de conectare cu casa aici. În general evenimentele decurg la fel, planul de a pleca mai devreme de acasă, realizarea faptului că este prea târziu, aglomerația inimaginabilă, statul la cozi mai lungi sau mai scurte, oamenii agitați și nervoși, uneori și eu la fel ca ei, doamnele de la casele de bilete iritate și fără răbdare, îmbulzeală, căldură sau frig, depinde de anotimp. Lucrurile diferă puțin de la o dată la alta, dar în mare lucrurile stau cam la fel.

Ce mi-a atras atenția mai demult în una dintre plecări dar și miercurea asta, a fost un domn care vindea bilete. Singurul bărbat pe care eu l-am  văzut să facă asta în gara din Timișoara. Prin ce mi-a atras atenția? Prin felul lui de a fi, prin modul în care zâmbea și rândea, prin atitudinea detașată și totuși implicată, prin răbdare și amabilitate.

Miercuri mă grăbeam destul de tare, ajunsesem abia cu vreo 8 minute înainte de plecarea trenului. În fața mea la coadă erau două femei care deja își luaseră bilet însă mai cereau câteva informații. A fost primul vânzător de bilete pe care l-am auzit să spună la ce linie vine trenul, în rest erau răspunsuri precum nu știu sau uitați-vă pe tabelă. Și eu care chiar credeam că ei nu știu ... Oricum, cum spuneam mă grăbeam destul de tare, m-am pus în fața ghișeului, am cerut repede biletul, domnul a făcut o față amuzată și mă privea strâmbându-se într-un mod caraghios la mine. S-a uitat preț de câteva zeci de secunde când la buletinul meu când la mine, numai așa de dragul momentului. Chiar dacă mă grăbeam destul de tare, am uitat de asta, i-am intrat în joc, m-am relaxat, am simțit cum îmi ia toată tensiunea de pe umeri. Cu câteva zâmbete, o privire caldă și strâmbătura unui om în jurul vârstei de 50 de ani a reușit să îmi coloreze toată ziua. Nu mi-a zis prea multe, dar a zâmbit mai tot timpul. Avea un calm incredibil în ochi. Îmi amintesc că așa fusese și prima dată când am luat de la el biletul, acum vreo un an.

Îmi place să văd astfel de oameni, mai ales la locurile de muncă. De cele mai multe ori dau peste persoane nervoase, iritate, grăbite și neînțelegătoare. Îmi place când văd că unii oameni - străini pentru mine, încearcă să aducă calmul și buna dispoziție în viața altor străini. Ador să știu că există și astfel de persoane, ador să le întâlnesc. Nici n-am cum să nu răspund la un zâmbet, n-am cum să-mi mai păstrez indispoziția.

De multe ori dacă cineva s-a comportat nu tocmai plăcut cu mine, am evitat să merg în acel loc sau la aceea persoană. Aș sta la ghișeul lui chiar dacă la el ar mai fi mai mulți oameni decât la restul. Prefer două minute state în plus și după un om care mă face să uit și de acele minute dar și de tot drumul agitat de a ajunge până la gară, decât două minute în minus plus o atitudine care îmi strică cel puțin toată călătoria cu trenul.

Este atât de important să ajuți oamenii, să le zâmbești, să îi privești cald. Și tu și ei au nevoie de asta. Știu că de multe ori este atât de greu, am simțit-o și eu, dar să strici starea încă la patru persoane nu te va face să te simți mai bine, ba chiar vor mai fi patru persoane care vor strica starea altor persoane și poate vei da și tu de una dintre ele care să te irite și mai tare. Nu se ajunge niciunde, este ca un cerc vicios. Un zâmbet naște alt zâmbet, și altul și altul; așa că zâmbește-le oamenilor.

Deci, jos pălăria domnule de la casa de bilete. Mai cumpărăm de la dumneavoastră. :)


Sursă fotografie