Amintirile

Mi-am dat seama că am început să pierd anumite amintiri. Mintea mea a eliberat unele momente, trăiri, sentimente. Uneori cu greu reușesc să le recuperez, alteori realizez că este în zadar, pur și simplu au dispărut. Și pare bizar când ceva ce știai atât de bine dispare, se duce, îl pierzi.

Am amintiri de toate felurile, lungi, scurte, colorate, negre, frumoase, triste, încărcate, goale. Amintirile mele, părți din mine, părți din ce am fost și din ce am devenit. Toate amintirile au ca scop să-mi reamintească cum și ce a fost, să mă păstreze vie, să mă ajute să mă vindec, să îmi arate unde și cum am greșit, unde și cum am suferit.

Ce am fi fără amintiri? Oameni goi, oameni care în fiecare moment ar fi alții. N-am mai fi noi cei care am trecut prin toate, în fiecare moment ar fi un alt eu, care nu se leagă de eul viitor sau trecut. Părți din aceeași persoană însă fără să se unească, fără să alcătuiască un întreg. Amintirile ne ajută să ne întregim, să ne completăm, să păstrăm cu noi tot ce am trăi până acum, să fim persoana care a fost din momentul în care am fost concepuți și până acum, nu doar persoana din acest moment.

Am amintiri cu oameni pe care nu-i voi mai revedea niciodată, am amintiri cu locuri care m-au ajutat să cresc și să evoluez dar fără să mă mai pot întoarce în ele, amintiri cu cuvinte, fapte, gesturi.

Am amintirea primului învățător, primei zile de liceu, primei zile în care mi-am văzut frățiorul, primului sărut, primului mers pe bicicletă, și amintirile lacrimilor, și zâmbetelor, și fericirii și frustrărilor, și dezamăgirilor.

Evoluând am luat părți cu mine din ce era și ce am devenit și le-am păstrat în amintiri. Acolo unde sper să trăiască cât trăiesc și eu, unde să le găsesc, să le simt, să le retrăiesc.

Am amintiri vi și mai puțin vi, amintiri clare și încețoșate. Mi-e frică uneori că le voi pierde. pe unele deja le-am pierdut așa că încerc să țin cu putere de ele, de cele de care chiar am nevoie.

Mintea nu are loc să adăpostească fiecare lucru pe care l-am zis, trăit, mirosit sau simțit. Trebuie să am mare grijă la ce aleg să păstrez și ce aleg să uit. Toate nu au loc, eu sunt cea care le sortează, eu sunt cea care le dă valoare, eu sunt cea care alege ca ele să fie importante, eu sunt cea care păstrează doar ce e important.

Ce-am fi fără amintiri? Eu nu știu ce aș fi dar sigur nu aș fi eu, nu eu cea de acum, nu cea de aici. Nici nu vreau să aflu ce aș fi fără ele, pentru că ele fac parte din mine, mă completează, mă fac un întreg. Bucuriile adunate în amintiri sunt prea neprețuite pentru a putea fi lăsate să zboare. Mult prea multe lucruri atât de prețioase rămân doar în amintiri, ca să puteam renunța la ele.

Cu ce am putea înlocui amintirea primei dăți în care ne-am îndrăgostit, prima dată și a doua și a 1000-a în care am primit un te iubesc, prima căzătură pe role, primul film la cinema, cea mai frumoasă cină în familie, ziua în care am terminat liceul sau facultatea, ultima dată când am văzut o persoană, un loc special sau un moment special? Unde le putem păstra vi dacă nu în amintiri?

Uneori doar amintirile ne mai rămân, alteori doar ele ne mai vindecă, uneori doar ele ne mai fac să zâmbim, să știm că nu suntem singuri atunci când am rămas singuri, să știm că am trăit.