Cu siguranță. de multe ori pe parcursul anilor, mi-am pus întrebarea cum ar fi fost dacă părinții mei alegeau să rămână împreună. Și tot pe parcursul anilor am trecut prin diferite etape, fiecare având greutățile ei. La început veșnicul ce am făcut?, cu ce am greșit?, e vina mea. Mai apoi - când aveam vreo 5-6 ani, a fost îl vreau pe tata (eu am rămas la mama), de ce a plecat?, veșnicele rugăminți între mine și mine în care îl rugam să se întoarcă, îi promiteam că o să fiu cuminte, și ceream iertare, căci eram convinsă că am greșit undeva cu ceva. A mai trecut timpul și am început să înțeleg, să-mi dau seama că nu e nici vina mea, nici a fratelui meu, și nici a lor doi. Mi-am pus mult întrebări despre cum ar fi fost dacă, mi-am imaginat, m-am gândit, m-am gândit dacă și ce aș schimba dacă aș putea face asta. Apoi, mami s-a recăsătorit, și ne-am mutat cu viitorul meu tată vitreg și cu fiica lui, iar tati s-a recăsătorit și el, a mai făcut un copil, așa că a urmat perioada de acomodare. De acomodare la cele două familii noi, extrem, dar extrem de diferite.
Pe parcursul anilor mi-am pus întrebări, am și învinuit, am fost frustrată, mi-a fost ciudă, m-am simțit neputincioasă, speriată, prea mică, prea neimportantă. Am experimentat prea multe sentimente pentru mine cea de atunci, am mai rămas cu întrebări, dar am ajuns ca acum, la aproape 23 de ani(de fapt - chiar cu câțiva ani în urmă), să fiu 100% împăcată cu situația, să înțeleg că asta a fost cea mai bună decizie, să-mi dau seama că eu nu am influențat cu nimic ceea ce s-a întâmplat între ei și nu sunt de vină pentru asta, și că nici ei nu sunt vinovați.
Au fost multe momente grele, multe nopți în care am adormit cu lacrimi în ochi, multe momente de singurătate și tristețe, dar cu desăvârșire, cel mai greu lucru la faptul că părinții mei s-au despărțit a fost să mă împart. Am amintiri care mi-au rămas impregnate în memorie, și nu în sensul bun. La fiecare sărbătoare, înainte să mă pot bucura de însemnătatea acesteia, începeau frustrările și constrângerile. Amândoi voiau să fiu cu ei, și fără să își dea seama, mă șantajau emoțional. Era groaznic, încă simt nodul acela din piept care parcă nu mă lasă să respir. Indiferent la cine alegeam să îmi petrec sărbătorile, rar se întâmpla să nu mă ascund în cameră și să încep să plâng, căci încărcătura emoțională era mult prea mare. Indiferent ce făceam, simțeam că îi dezamăgesc, și uram să îi dezamăgesc. Și în prima zi a sărbătorilor, părintele la care nu rămăsesem, mă suna și îmi spunea ce frumos e la ei, dar și ce frumos ar fi fost dacă eram și eu, dar (citez) dacă tu ai ales să stai la tac-tu/maică-ta, ca și cum făcusem cel mai mare păcat din lume în momentul în care l-am ales pe unul dintre ei. Și așa era mereu, căci de fiecare dată alegeam pe cineva, și de la un timp, a început să mă îngrozească întrebarea și, la cine faci Crăciunul? . Și de fiecare dată când alegeam, încercam să găsesc cele mai bune argumente, ca măcar puțin să mi se ierte greșeala: Alex(fratele meu mai mic) tot întreabă de mine și trebuie să merg acolo; nu pot să îl fac cu voi că vin verișoarele mele și trebuie să stau cu ele; nu mă simt prea bine să plec de acasă; tati a zis că merge în oraș în seara de Crăciun și o să fie un brad mare și frumos. Nici nu știam ce zic, sau cum zic și pentru mine nici nu conta, căci de fiecare dată când îi spuneam unuia dintre ei că vreau să îl fac la celălalt, îi priveam în ochi și când îi vedeam mă simțeam rea, și egoistă, și nedemnă de iubire, să simt că ei mă iubesc atât de mult și eu le fac rău, și că le voi ruina sărbătorile.
Chiar și în prezent, îmi este foarte greu să iau decizii cu privire la ce o să fac sau cu cine, pentru că încă mai am sentimentul ăla de vinovăție care parcă nu mă lasă să respir. Însă, față de atunci, acum e cu mult mai ușor. În primul rând pentru că încerc să iau deciziile (în mare parte) cu care eu sunt împăcată, și cam primează ceea ce îmi doresc eu, dar și că acum pot să le spun că vreau să îl fac în altă parte și asta este. Atunci n-am știut cum să le spun cât de rău îmi face că amândoi mă constrâng, și am lăsat ca asta să mă rănească pe interior; acum aleg cu sufletul și le pot spune că îmi place mai mult în altă parte și mi-aș dori să fac acel lucru cu acele persoane. Și acum și ei își dau seama că important este ca eu să fiu bine și să fac ceea ce îmi doresc.
Dacă treceți sau ați trecut prin asta, vreau să vă spun că nu este vina voastră, că (probabil) este mai bine așa, și că părinții nu vă iubesc mai puțin doar pentru că nu se (mai) iubesc unul pe celălalt. Încercați să fiți cât mai deschiși legat de despărțirea lor și continuați-vă viața, căci faptul că părinții voștri nu mai sunt împreună, nu înseamnă că nu mai aveți părinți. La mine, acum, după aproape 20 de ani de la despărțirea lor, rănile provocate de aceasta se închid, lent dar definitiv. Și acum, dacă privesc în urmă realizez că acestă despărțire mi-a adus multe minusuri în viață, însă plusurile care au venit, fac să merite totul, și chiar dacă aș avea puterea să dau timpul înapoi și puterea să îi țin împreună, nu aș face-o, căci toate lucrurile ce le- am primit mai apoi, sunt mult prea minunate ca să pot renunța la ele, iar cel mai important este că acum am două familii pe care le iubesc cu tot sufletul.
Sursă fotografie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu