Adio, suflet mic

Ziua de azi a fost cu siguranță una dintre cele mai urâte pe care le-am trăit. A fost ziua care mi s-a spart sufletul în bucăți, și m-am tăiat în interior în cioburi.

Am mai vorbit despre tine, în cu totul alte circumsanțe, și mi-aș fi dorit să nu îți zic niciodată ce îți spun acum.

Vreau să îți spun cât de mult mă bucur că ai făcut parte din viața mea, cât de dor îmi va fi de tine, cât de des o să-mi amintesc despre cum mă ocoleai, sau cum îți răsturnai mâncarea sau cum mă lingeai în semn de afecțiune, de fapt, cum lingeai cam prin toată casa. Cum îți marcai obiectele personale, care erau, cam toate, de la bolul tău de mâncare, la scaune, picioarele de la masă până la picioarele noastre; da, erai cam posesiv.

Vreau să îți spun cât de rău îmi pare. Cât de rău îmi pare că nu am fost lângă tine când ai fost bolnăvior, că nu te-am mai văzut de aproape o lună, că nu te-am ținut lângă mine în ideea că o să îți fie mai bine la curte(și poate ți-a fost), că te-am neglijat uneori, că poate nu ți-am oferit mereu condițiile de care aveai nevoie, sau hrana potrivită, că nu ți-am oferit mereu afecțiune, că poate nu am avut mereu destulă grijă de tine, că nu te-am mângâiat îndeajuns, că nu m-am bucurat de tine îndeajuns, că ai nimerit la un veterinar prea puțin capabil din cauza căruia de azi eu nu te mai am, că nu te-am protejat, că nu am fost să-mi iau adio de la tine. Dar cu siguranță cel mai rău îmi pare că n-o să mai fii aici, Axi al meu, că n-o să mai faci parte din viața mea, că nu o să te mai văd sau mângâi, sau iau în brațe, niciodată.

O să-mi fie inimaginabil de dor de tine. Acum mă doare sufletu atât de tare, și așa cum știu că va fi mai ușor, după ce timpul va trece, așa știu că îmi voi aminti mereu de tine. Ghemul meu alb de blană cu ochii albaștri.

Adio, suflet mic!