miercuri, 17 octombrie 2018
Dor de diminețile de-acasă
Nu-mi vine să cred că zic asta, dar mi-e dor de dimineți, nu de oricare, ci de cele de acasă. Când aproape fiecare dimineață era la fel. Eu dormeam cu sora mea în pat, iar unul din părinți ne trezea de fiecare dată.
Eu mă trezeam când auzeam că aprind becul din bucătărie, somn ultra-sensibil, și așteptam în pat, pe întuneric, cu ochii închiși cele zece minute, până la trezirea oficială. Apoi venea unul dintre ei, simțeam care din ei veneau, încă din camera de lângă, mami avea un mers mai ușor și deschidea ușa mai încet, pe când pașii lu' tati se auzeau mai puternic. Când aprindeau becul, eu eram deja cu ochii deschiși, și săream din pat. Urma pregătirea, micul dejun și îmbrăcatul și ieșirea din casă. Se mai schimbau una alta, în funcție de ani, de clasă, de posibilități, dar în mare cam așa stăteau lucrurile.
Și acum mi-e dor de glasul mamei dimineața, să mă trezesc fără alarmă, de rutina zilnică a noastră ca familie, de după amiezele de după școală. De noi, familia noastră, de zilele împreună, de diminețile reci de toamnă, de zilele de iarnă.
Acum totul e altfel, când trebuie să mă trezesc de dimineață, e mult prea devreme, iar când nu trebuie, mă prinde și prânzul în pat. De obicei, având toate programe diferite, când mă trezesc de dimineață, sunt singură în liniștea dimineții.
Acum e altfel, toți suntem în părți diferite, toți cu programele și treburile lor.
Mi-e bine acum, mă bucur de viața pe care o am, mă bucur de ce am și ce trăiesc, însă din când în când mi-e dor de ce era, de cum eram înainte, de mine mică și mai copil, de mine în școală, de noi ca familie, de diminețile noastre împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu