Încrederea nu trebuie oferită oricui

Consider că lumea are nevoie de încredere, că noi oamenii avem nevoie de încredere unii în alții. Încerc să acord cât mai multă încredere persoanelor care intră în viața mea, fie că intră pentru o viață, pentru o lună, o zi sau doar câteva ore; încerc să nu mă iau după aparențe, încerc să le ofer tuturor prezumția de nevinovat când aflu, cred sau presupun ceva. 

Însă am învățat că încrederea nu trebuie oferită oricui, că trebuie să fim precauți, că trebuie să ne apropiem încet și cu grijă de oameni. Da, oamenii toți se nasc buni, însă din diferite motive sunt și oameni care ajung răi.

Am preferat să îl cunosc în loc să îmi fac o părere după ce spuneau alții, am preferat să îi ascult varianta, am preferat să îi ofer încrederea că poate fi mai bun atunci când îmi arătase că nu știe să fie om, am preferat să îl susțin și să îl ajut să devină unul; dar am greșit, căci am eșuat. Nu avea nevoie de sprijin, ajutor sau încredere pentru un scop pe care el nici măcar nu voia să-l îndeplinească, căci lui îi plăcea să fie așa; și cât de naivă am fost să cred că el chiar vrea să fie mai bun, când făcea toate astea doar pentru a mă ține lângă el. Când n-am mai putut să fac toate astea, sau când am încetat să mai sper sau să mai cred în el, a început să își arate adevărata fire și față de mine, pe care – măcar în legătură cu mine, încercase să o țină ascunsă. Atunci am realizat cât am greșit, am realizat că nu toți oamenii merită încredere, că nu toți merită sprijin și ajutor.

Vreau să cred în bunătatea din oameni - și cred în ea, vreau să cred că oamenii pot fi ajutați să-și realizeze greșelile și să le îndrepte, vreau să cred că dacă le oferim iubire, respect și înțelegere orice om poate fi mai bun, mai corect; însă de acum o să am mai multă grijă la oamenii pe care îi las să intre în viața și în familia mea.

Sunt oameni care nu vor să fie ajutați, care nu vor să se schimbe, pentru că lor le este bine așa, pentru că pentru ei nu contează cât de mult rău fac în jur, oameni pentru care binele celorlalți nu înseamnă nimic, oameni care și-au ales drumul conduși de durere și frustrare, de neîmplinire, de incompetență, conștienți de răul pe care îl fac în jur, oameni – pe care eu, prefer să îi țin departe.

Este important să vedem oamenii, să îi observăm, să îi înțelegem, să le oferim încredere, însă la fel de important este să alegem cu grijă oamenii cărora să le oferim toate astea. Este important să știm să ne sustragem dintr-o relație - de orice fel, care ne face rău, este important să nu lăsăm oamenii să ne rănească, este important să știm când trebuie să renunțăm și să plecăm mai departe. Este important să ne dăm seamă când trebuie să plecăm, și să realizăm că ducem singuri lupta spre bunătate. Este important să avem grijă pe cine lăsăm să intre în viața noastră și pe cine trebuie să scoatem din ea.


Sursă fotografie

Conectarea cu "acasă" la aproape 22 de ani

Chiar și la această vârstă am nevoie de conectare cu părinții, de conectare cu casa. După multele zile petrecut departe de casă, am nevoie de o pauză, de o încărcare a bateriilor, de un loc în care să mă simt protejată și iubită: acasă.

Știți sentimentul de acasă? Este probabil unul dintre cele mai frumoase sentimente, sentimentul de protecție, de un loc al tău, de un refugiu în caz de nevoie, de o vacanță. Acasă poate fi toate astea. Cât sunt plecată îmi lipsesc toate astea, uneori puțin, alteori spre deloc, însă uneori îmi lipsesc  atât de mult că aș pleca în clipa aceea. Îmi e dor de atmosfera de acasă, de părinți, de sentimentele de acasă, de cinele luate în familie, de conversațiile – poate prea scurte, cu părinții, de tot ce este aici și nu pot găsi altundeva.

Nu știu ce va fi peste 1, 2 , 10 ani, nu știu dacă atunci o să simt acest sentiment de acasă în altă parte, dar mi-e sigur că la aproape 22 de ani, dorul de acasă este atât de viu, chiar dacă vin acasă un week-end la două săptămâni. Sigur, acolo am  persoane care mă fac să mă simt bine și acceptată, persoane foarte dragi mie, dar oriunde aș fi, dacă nu sunt aici, ceva lipsește.

Plecarea la facultate, la o distanță de 100 km de casă, după ce zi de zi am fost cu ei, în această casă, mi s-a părut incredibil de grea. Eu sunt – de altfel, și o persoană mai atașată, de aceea probabil schimbarea aceasta – majoră pentru mine, nu a fost ușoară deloc. Și nu am plecat printre străini, nu, acolo stau cu persoane la care țin enorm, deci nu era vorba de persoane, ci de sentimente. Nu îmi găseam locul în nimic, niciunde. Casa, patul, facultatea toate îmi păreau atât de străine, atât de nefamiliare, de departe de mine, pentru că așa și erau. Cu timpul m-am mai obișnuit, sau doar am acceptat, doar au trecut aproape 3 ani de atunci.

Când am plecat, ai mei ziceau că voi veni atât de des doar în primul an cel mult, poate doar în primul semestru. Uite că am ajuns în anul 3 și tot o dată la două săptămâni vin acasă, stau aici toată sesiunea în afara zilelor în care am examene și în vacanțe, deci da acasă rămâne locul meu de recreere, de liniște, de împăcare și de iubire.

Poate într-o zi n-o să mai fie așa poate într-o zi o să îmi găsesc refugiul și protecția altundeva, poate într-o zi - zi care îmi pare prea aproape, o să încetez să mai vin atât de des, poate într-o zi timpul meu îmi va fi prea ocupat, poate într-o zi voi spune acasă altui loc acasă, dar acum - în ziua aceasta, în prezent, acasă este aici, și cât timp acasă va rămâne aici am de gând să refac conexiunea cu casa și cu părinții ori de câte ori se pierde. Căci nicăieri nu-i mai bine ca acasă, nu?



Sursă fotografie

Să fiu eu

A devenit din ce în ce mai ușor să fiu eu. Am ajuns la vârsta la care știu cine vreau să fiu și cum vreau să fiu. Mi-am creat principii și concepții, am privit în mine și în ceilalți și așa am ales cum vreau să fiu, și am ales să fiu așa indiferent de orice părere și opinie.

Dar nu mereu a fost așa ușor. Când eram mică, să fiu eu, pentru mine, era destul de greu. De-a lungul anilor îmi era deseori greu să fiu cum vreau, uneori părea chiar imposibil, dar, mereu am reușit. Cu piedici. De multe ori mi se spunea cum trebuie să fiu, mi se spunea ce ar fi normal să fac, cum ar trebui să mă comport, ce ar trebui să port, asta mai ales când eram copil, însă nu atât de mică încât să nu pot lua singură aceste decizii. Mi se spunea că ar trebui să fac ca restul, mi se spunea că îs prea copilăroasă, prea haotică, că de ce încă mă joc cu jucăriile când altele ies pe afară, că de ce nu îmi place să mă îmbrac elegant cum e normal, că stau prea închisă în casă, că mă prea închid în mine etc.

Dacă durea? Da. De cele mai multe ori chiar  tare, dar mai tare decât cuvintele durea ideea că nu sunt bună, că sunt defectă, că sunt stricată, că nu funcționez normal, iar acest gând a ajuns să mă macine din ce în ce mai tare. Încercam, chiar de pe atunci, să-mi mențin părerile, convingerile, ce cred și ce-mi place, și indiferent cât de greu e drumul, să-mi urmez drumul meu care e exact așa cum vreau eu. Dar am fost și susținută, și - uneori mai greu, am fost acceptată așa cum sunt. Asta mi-a dat puterea de a crede în mine, în ceea ce sunt și în ceea ce pot face.

Acum, când mi se mai spun astfel de lucruri - destul de rar, doar zâmbesc, în sinea mea îmi spun că mereu voi fi așa cum vreau să fiu, indiferent de orice părere, de orice opinie.

Am ajuns să reușesc să aleg persoanele din jurul meu, să aleg cine rămâne și cine pleacă și să las doar persoanele care cred în mine și care mă acceptă. 

Am întâlnit persoane care m-au plăcut, persoane care s-au simțit bine lângă mine, dar și persoane care au fost deranjate de cine sunt și au început să mă eticheteze, dar nu e nimic, nu mai doare. Acum știu cum să fac față, cum să tratez aceste situații. Acum am mai multă încredere în mine și în ceea ce vreau.

Și acum, mi-am început drumul spre vindecarea rănilor din copilărie, care au și azi consecințe asupra mea, dar într-o zi, nu vor mai avea.

E atât de important să fim lăsați să fim cine vrem, să ne dezvoltăm în ritmul nostru și pe calea noastră, căci noi știm cel mai bine când și cum ne simțim mai bine și mai fericiți.

Sursă fotografie

Ce am învățat în ultimul an

În ultimul an am învăța să fiu mai bună. Am învățat că oamenii suferă, că au răni adânci, că sunt răi datorită problemelor, rănilor nevindecate, frustrărilor. Am învățat că trebuie să fiu înțelegătoare și empatică. Că frustrarea și nervii doar adâncesc rănile, că vorbele dor, că privirile ard.

Am învățat  să plec atunci când sunt prea nervoasă, frustrată sau stresată, în loc să încerc să mă răzbun pe cei din jurul meu. Am învățat ca în momentele prea tensionate să trag aer în piept, să închid ochii și să mă eliberez de tensiune pentru a nu răni cu fapte sau cuvinte.

Am învățat să spun ce simt într-o manieră care să nu-i rănească pe ceilalți și să îi facă să îmi înțeleagă sentimentele. 

Am învățat că relațiile sunt fragile – chiar și cele mai apropiate, și e nevoie de amândouă persoane pentru a le consolida și face mai puternice. Am învățat că oamenii se schimbă, și nu întodeauna în direcția în care ne-am dorit noi, dar asta nu înseamnă că e neaparat rău.

Am învățat că există timp pentru toate – cel puțin la vârsta mea, și că putem începe să fim așa cum ne-am dorit. 

Am învățat că nu orice pas înainte este ușor, dar că orice pas spre ceea ce ne dorim este frumos.

Am învățat că oamenii trebuie lăsați să aleagă ce-și doresc și cum vor să fie – fără constrângeri, fără insistențe. Am învățat că e important să dai sfaturi  atâta timp cât sfaturile tale nu irită și nu frustrează.

Am învățat că toți oamenii sunt diferiți cu nevoi diferite, și nu trebuie să ne comportăm la fel cu toți, ci în funcție de nevoile lor.

Am învățat să iert. 

Am învățat să-mi recunosc greșelile.

Am învățat să îmi înțeleg sentimentele, să mă uit în mine, și am învățat să încep un drum spre vindecare.

Am învățat că un zâmbet și un îmi pare rău chiar dacă nu mă consider vinovată dar am rănit în vreun fel, e mai folositor decât replici acre și smulgerea dreptății.

Am învățat să iubesc oamenii.

Am învățat să-mi identific nevoile și să încep să mi le îndeplinesc.

În anul ce a trecut am pornit pe un drum de vindecare, de bunătate și iubire. 

Și în anul acesta și în următorii sper să mă mențin pe acest drum, căci este inimaginabil de plăcut atunci când îți vindeci ție sau altora câte o rană. Când arăți bunătate, chiar dacă ție nu ți-a fost arătată, când înțelegi, când ești atent la nevoile tale și ale celor din jur, când iubești.

Sursă fotografie

Cere-ți iertare, mulțumește, iartă

Cere-ți iertare atunci când arunci cuvinte aiurea, atunci când stresul și prea multele probleme din exterior te fac sa te descarci pe oamenii dragi, atunci când acționezi condus de mânie și frustrare. Cere-ți iertare atunci când nu ai fost acolo pentru cine avea nevoie de tine, atunci când nu ai oferit timp familiei, prietenilor, iubitului, copiilor. Cere-ți iertare atunci când iei decizii pentru alții, atunci când ceea ce crezi că este cel mai bine îi afectează pe alții. Cere-ți iertare atunci când rănești sau dezamăgești, atunci când ai greșit pentru că nu știai cum să faci lucrurile mai bine. Cere-ți iertare atunci când greșești. Cere-ți iertatre de la mama, de la tata, de la frați și surori, de la prieteni, de la omul care îți este alături, de la copii, chiar și de la străini atunci când le-ai greșit sau le-ai cauzat vreun inconvenient.

Mulțumește oamenilor care fac parte din viața ta, celor care au fost mereu acolo și știi că mereu vor fi acolo. Mulțumește atunci când primești ajutor, atunci când ești susținut, atunci când ești apreciat. Mulțumește atunci când primești complimente. Mulțumește și oamenilor care au ieșit din viața ta, pentru că fiecare om a contribuit la o parte din tine. Mulțumește când copilul te ajută prin casă, când iubitul îți ia un buchet de flori, când mama te felicită, când tata îți dă un sfat. Mulțumește cu orice ocazie, oricui. Arată-ți aprecirea celor care te-au ajutat cât de puțin, celor care te-au făcut fericit, celor care ți-au fost alături.

Iartă atunci când ți se cere iertare. Iartă oamenii care ți-au lăsat un gol în suflet. Iartă cuvintele dure și usturătoare aruncate la nervi sau dezamăgire. Iartă-i pe cei ce te urăsc. Iartă-i pe cei ce te iubesc și ți-au greșit. Iartă-i pe cei ce ți-au făcut rău, iartă-i pe cei ce te-au trădat. Iartă-i pe cei care nu au știut cum să te asculte, pe cei care nu au fost lângă tine când aveai nevoie, pe cei ce te învinovățesc, pe cei ce te jignesc, pe cei ce te blamează. Iartă cuvinte urâte și negândite, fapte impulsive, priviri dureroase. Iartă, nu pentru ceilalți, iartă pentru tine. Iertarea nu înseamnă acceptarea celor care au greșit, nici primirea lor înapoi în viața noastră, înseamnă împăcarrea cu noi și cu ce ni se întâmplă, înseamnă trecerea mai departe și începutul vindecării rănilor. 

Așadar, la final, cereți-vă iertare, mulțumiți și iertați.

Sursă fotografie

Momentele vin și trec

Momentele vin și trec, iar noi luăm decizii asupra acestor momente. Alegem când, unde și dacă să se întâmple. Și uneori alegem să se întâmple și pare momentul perfect pentru asta, dar timpu trece, trece momentul iar ce se întâmplă în jur te face să crezi că poate acel moment nu trebuia să se întâmple; și începi să regreți, dar nu că s-a întâmplat, ci cum și când s-a întâmplat și eventual și cu cine s-a întâmplat. Sunt lucruri pe care nu le mai putem repara, schimba sau anula, deși uneori – ah cât ne-am dori asta, lucruri care țin o viață și care ți-au schimbat viața cândva și poate dacă s-ar fi întâmplat mai târziu sau niciodată viața ta ar fi fost mai bună, dar timpul a trecut și nu mai poți schimba ce a fost.

Momentele vin și trec, și știi că vor trece chiar înainte să se întâmple, dar acum că au trecut parcă ai da orice să se mai întoarcă măcar o clipă. Deși știai mereu că ele se vor sfârși, atunci când au început au fost atât de departe de acest sfârșit, încât nici nu te-ai mai gândit la el, dar acum că a venit, nu știi cum să-l mai amâni, și vine și trece și se duce și momentul se încheie și tot ce-a fost rămâne doar o amintire, deși mai aveai atâtea de făcut la el.

Momentele vin și trec, și cum trec iau și o parte din tine cu ele, o parte care rămâne acolo în trecut iar tu te schimbi, devi altfel. Toate momentele te schimbă, mai mult sau mai puțin, până când se schimbă ce făceai, cu cine umblai, se schimbă prioritățile și concepțiile. Ajungi să vezi schimbarea în toți din jurul tău, dar și în tine și cu greu reușești să mai păstrezi părțile care te definesc, și realizezi că niciodată, nimic nu va mai fi la fel, căci atât tu cât și ei v-ați schimbat.

Momentele vin și trec, și ca ele și oamenii din viața ta, vin și pleacă, și nu-i putem păstra pe toți, sau cel puțin nu așa cum erau odată, și rămân doar câteva persoane, care n-au venit, ele au fost acolo dintodeauna și vor rămâne acolo întodeauna, restul sunt doar păsări călătoare, care mai devreme sau mai târziu, vor zbura.

Sursă fotografie