Sub sclipirea
stelelor, sub lumina plină de viață a lunii, se întinde cerul.
Vântul suflă cald și îmbietor, cuprinzând în brațe pomi, oameni
singuri, gânduri și dorințe, oftările unei seri de vară.
Acolo e ea, dreaptă,
gânditoare, zâmbind inocent, cu ochii plini de lacrimi, de amintiri, de doruri,
de viitor. Privirea îi e jucăușă, se uită când cu ochii mari și curioși, când cu ei semi-închiși în căutarea simțurilor și alungarea gândurilor ce o încarcă. Sufletul îi e prea plin și prea gol. Prea plin de iubire, de
speranță de viitor, de jocuri, de zile calde de vară, de nopți liniștite și
intense, de seri ca aceasta, de oameni dragi și suflete calde. Prea gol căci
parcă nu mai simte, prea gol căci o doare, prea gol căci timpul trece, și se
duce și ia cu el tot ce i-a umplut sufletul atunci când îl simțea prea plin. Și
oftează, și zâmbește, și se-ncruntă.
Și lasă vântul să o ia în brațe, lasă luna
să o roage, lasă stelele să o amețească, lasă cerul să o întunece, îi lasă pe ei
departe, îl lasă pe el în urmă, și lasă vara să se termine.
Ar fi mai avut
poate multe de spus, de simți, de explorat, de atins, de gustat, de mirosit. Multe rânduri
nescrise, multe începute, grămezi terminate. Multe privirii pe furiș, mult prea
multe săruturi așteptate în zadar, și consolări și îmbrățișări.
Dar acum se are
pe ea. Pe ea tânără și frumoasă, pe ea vie și plină de dorințe, pe ea care știe
încotro s-o ia, pe ea hotărâtă, curajoasă, plină de iubire și bunătate, pe ea
cu sufletul cald și privirea inocentă. Și-și ajunge, cel puțin în acest moment.
Ar pleca, ar și
rămâne. Știe că trebuie să îi dea drumul, simțurile nu o lasă. Stă undeva în
mijloc de drum, cu capul drept și privirea în sus. Cu amintiri frumoase care
i-au umplut viața, cu timpul care îi rupe o parte de suflet. Cu prea puține regrete și prea multe speranțe, cu amintirea unei seri de vară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu