La mulți ani, mama mea !

Au trecut 48 de ani de cand mama ta( bunica mea), te-a ținut în brațe pentru prima dată, de când părinți tăi te-au cunoscut pentru prima dată. Eu nu te cunosc de 48 de ani, căci te-am avut și m-ai avut aproape 25. Dar acești ani mi-au fost deajuns, nu numai să te iubesc, ci să construim o relație, ce poate trece peste orice și depăși orice bariere.
Nu-mi găsesc cuvintele, mi-e greu să-ți spun ce simt pentru tine, și ca niciodată, cuvintele parcă nu pot descrie ce e între noi, nu pot descrie ce simt și-mi doresc pentru tine.
Când am venit pe lume, la tine-n viață și brațe, eu n-am ales; ai ales tu pentru amândouă. Ai ales să mă ai, și ai ales să-mi fii alături și mamă pentru toată viața, te-ai urcat într-un tren din care nu aveai să mai cobori niciodată, iar tu știai prea bine asta, și totuși te-ai urcat fericită în călătoria vieții tale. Aceea de a fi mamă. Te-ai aventurat pentru prima dată în această călătorie, cu vreo doi ani înainte, când l-ai avut pe fratele meu și apoi ai ales s-o iei de la capăt.
Acum, după atâția ani, nu pot decât să-ți mulțumesc pentru decizia luată, pentru dorința și iubirea ta pentru mine.
Nu știu ce ai simțit mereu, dar știu că n-a fost tot timpul ușor, că te-a durut uneori, că ți-a fost greu, poate că de multe ori ai fi vrut să pleci departe, dar ai rămas mereu aici, lângă noi, în ciuda a tot ce a fost urât și greu în viața ta.
Te-ai mulțumit mereu cu puțin, și m-ai învățat și pe mine să fac asta. N-ai avut pretenții de la viață, ci ai trăit-o cât mai simplu și mai liniștit posibil, nedorindu-ți nimic mai mult.
Mi-ai fost exemplu prin bunătatea ta, calm și puterea de sacrificiu și adaptare. Cel mai mult mi-ai fost exemplu prin toleranța de care ai dat dovadă, prin puterea de a-ți schimba ideile preconcepute, de a înțelege aspecte și idei de care nici n-ai știut că ar fi posibile. Te admir pentru discreție față de noi, copii tăi, dar și față de părinții tăi sau prietenele tale. Știu că de multe ori ai vrea să știi mai multe, să afli, să știi ce simțim sau ce ne dorim, însă dacă noi nu suntem deschiși, știi să aștepți, fără să insiști pentru când vom fi pregătiți să ne deschidem.
Te admir pentru puterea pe care ai avut-o, pe când erai tânără în brațe cu doi copii mici. Te admir pentru faptul că, deși viața nu ți-a fost ușoară, nu te-ai plâns că ți-e greu, sau că nu mai poți. Te admir enorm, mai ales, pentru că, deși erai tânără și aveai doi copii, când n-ai mai putut, ai avut curajul s-o iei de la capăt și să lupți pentru o viață liniștită. Te admir pentru toată iubirea care nu cere nimic, dar și-ar dori prezența noastră, pe care n-o ceri decât foarte rar.
Faci greșeli uneori, căci ești om și nu ești perfectă. Dar cine este? Dar pot să-ți spun că ești mama perfectă pentru mine, în ciudat tuturor lucrurilor pe care poate nu le-ai făcut cel mai potrivit. Căci împreună, învățăm și ne cunoaștem. Și ce bine ne cunoaștem acum.
De urat îți doresc doar sănătate și o viață cât mai lungă alături de noi. Pentru că eu, noi avem nevoie de tine. Mi-ești cel mai bun pansament pentru orice rană, unul dintre cei mai de încredere confidenți, persoana care mă înțelege în cel mai curat mod.
Nu vreau să-mi știu viața fără tine, așa că ține-te cât mai mult alături de mine, de noi, familia ta.
Te iubesc de când m-am născut și-o s-o fac până când nu voi mai fi, căci mi-ai fost ancoră, exemplu, colac de salvare, cămin și cel mai bun medicament. Mi-ai fost tot ce mi-ai putea fi, tot ce ar putea fi orice părinte pentru copilul său.
La mulți ani, mama mea, n-ai îmbătrânit, ci doar ai mai adăugat un an cu noi, cu mine. La câți mai mulți ani, fericiți, liniștiți, și plini de iubire.

Relația mea cu scrisul

Relația mea cu scrisul este una destul de complicată. Nu că aș fi avut relații mai puțin complicate cu băieții din viața mea, dar macar la un moment dat fiecare a luat-o pe drumul lui și aia a fost. Ei bine, la scris n-am cum să renunț, nu pot să mă despart de el, nici să o luăm pe drumuri separate pentru că el face parte din mine, este aici, în interiorul meu și mereu o să fie, indiferent cât de tare mă îndepărtez de el.
Acum, spre exemplu, sunt foarte îndepărtată de el, și daca el(scrisul) ar fi fost o persoană, cu siguranță cam pe aici am fi încheiat orice tangență pe care o aveam unul cu altul.
Uneori stau și mă întreb și eu, cum și de ce, ajung să mă îndepărtez atât. Dar în sinea mea știu, ca în orice relație, de orice natură, este nevoie de timp și dedicație pentru a funcționa la parametri normali, căci doar dorința sau plăcerea, nu ajung. Ei, nici cu scrisul nu e diferit, oricât de greu vă este să credeți asta.
Iubesc să scriu și am zeci de idei. Îmi vin idei în transport, când merg cu căștile în urechi, când mănânc, fac duș, merg cu trenul, văd sau aud ceva ce mă marchează. Și scriu în minte rânduri întregi... și stau minute bune și așez pe o foaie imaginară sute de idei și gânduri. Ele se păstrează pentru o vreme, pe foaia aceea imaginară din mintea mea, dar mai apoi, dacă nu le scriu, dacă uit de ele, într-un final, dispar. Asta se întâmplă de cele mai multe ori.
Și după multe zile, săptămâni, luni, în care nu scriu, nici nu mai știu cum s-o fac, nu mai am răbdare, inspirație, și chiar mai grav, nu mai pot să citesc. Pentru că scrisul, cu cititul sunt prieteni buni, iar dacă îl trădez pe unul, practic îi pierd pe amândoi. Stau la o carte de câteva luni, deloc tipic mie, dar nu mai reușesc să mă pun să citesc. După ce încep totul merge ușor, dar nu mai reușesc să încep.
O astfel de relație am avut în ultimii ani cu el. Înainte, eram mult mai apropiați, fiindu-mi singurul confident, prieten, singurul care mă înțelegea și asculta.
E parte din mine, și n-o să renunț niciodată la el, însă până nu-mi pun mai bine ordine în viață, mi-e teamă că nu pot îmbunătăți relația pe care o avem. Chiar și așa, încă, mi-e cel mai bun confident, și e ceva ce nu cred că se va putea schimba vreodată.

Este o ea

Aici vă spuneam că am decis să-mi iau un alt iepuraș, că trecusera noua zile de când l-am adus acasă și că nu știam exact dacă e mascul sau femelă. 

Puki e o ea și azi este un an de când am adus-o acasă. Și acum, la un an de când o cunosc, o știu și mi-e parte din viață, tot mă surprinde. E agitată, mușcă, nu-i place deloc să-i ating lucrurile din cușcă, nici măcar atunci când vreau să-i pun apă sau mâncare. E precaută dar foarte curajoasă. Nu-i plac oamenii, nu-i i-e frică de câini, și oferă și primește atenție doar atunci când decide ea. Nu vine când o strig, fuge de mine dacă încerc să mă apropii, își iubește cușca, și iubește să mănânce. Cu toate asta, vrea să fie în apropierea nostră, doar că nu foarte aproape. Încearcă să-mi atragă atenția, și mă sâcâie dacă n-o bag în seamă. Nu se zbate când o iau în brațe și ar sta ore întregi la mângâiat. E o mare cățărătoare, se urcă pe scaune, mese, orice e mai înalt, canapea, și mi s-a urcat și-n pervazul geamului. 

E foarte bolnăvicioasă. Am luat-o cu otită, a făcut conjunctivită, a trebuit să i se administreze tratament pentru că a căzut și s-a lovit la cap, și are maxilarul strâmb iar din cauza asta dinții nu i se tocesc, ceea ce înseamnă ca regulat, trebuie să merg cu ea la veterinar să i taie.

După ce ajung acasă, de obicei mă lasă 10-15 minute după care începe să facă gălăgie pentru a-i da de mâncare. Se supără repede, se și sperie repede. Nu roade decât ce e făcut din hârtie sau carton. Îi place să insemneze tot ce e prin cameră. Se joacă des într-o cutie de carton pe care i-am adus-o. Plimba obiecte în gură, dă la o parte - sau încearcă, orice e în calea ei, sapă peste tot, parchet, gresie, litieră, cușcă, pat, eu - e foarte dar foarte rapidă, face multe giumbușlucuri în aer, și aleargă haotic dintr-o parte în alta. Doarme întinsă, și uneori, închide ochii aproape de tot. Stă cuminte în cușca de transport, ignoră atunci când strig la ea, și stie când n-are voie să facă ceva. Singurele sunete pe care le scoate sunt atunci când strănută, și-o face uneori destul de des, dar face o gălăgie chiar mare pentru un animal care nu scoate sunete. Dărâmă, împinge, trage, mută, sapă, se cațără. Și doarme extrem de mult. Și stie să pupe. Mănăncă aproape doar salată și mâncare specială pentru ea, și verdețuri. Nu-i plac morcovii, nici merele, nici castraveți sau ardeiul. Dacă-i aduc ceva ce n-a mai gustat, efectiv tre să stau cu mâna întinsă până se uită, miroase, iar se uită, și apoi ia o bucățică mică. Dacă nu cunoaște teritoriu pășește cu toate cele patru lăbuțe și miroase încontinuu, și doar când începe să se simtă în siguranță sare.

N-ați zice ca face atâtea un iepuraș sau că poți zice atâtea despre el, nu?  

Ei bine, dacă stai să le observi(animalele), afli chiar multe. Oricum, la câți mai mulți ani împreună Puki.  

O zi superbă vă doresc! 

Vă las câteva poze cu ea, dacă sunteți curioși.

La o plimbare cu cortul

De când stăm împreună, ne-am propus ca o dată la ceva timp să ne organizăm să ieșim într-un loc anume. Toți. Partea cu organizarea programelor e ceva mai grea dar o să vă povestesc în alt articol. Buuun. În urmă cu vreo 3 ani, am descoperit că ne place cu cortul. Mult. Așa că în fiecare an ne facem planuri, organizăm, și încercăm (până acum ne-a și reușit) să ieșim măcar o dată pe an. Numai că vremea, universul sau cine știe ce, nu e prea de acord cu noi.
În prima ieșire acum vreo 3 ani, noaptea, ne-a prins o ploaie torențială, așa că pe la 4 dimineața ne-am suit toți în mașină și am mers acasă unde ne-am pus să dormim, iar când ne-am trezit am mâncat mâncarea ce ne rămăsese de la grătar. A fost o ieșire chiar reușită. A doua oara am ieșit pe la sfârșitul lunii martie, deci nu era foarte cald. Pământul încă era ud, dar n-a plouat, a fost puțină lume în jur, așa că totul a fost chiar bine. A treia oară, cred că în același an, am ieșit pe la sfârșitul lunii august, undeva în apropierea satului bunicilor, și deși după prima noape ne-am trezit cu mare parte din mâncare mâncată de câinii de prin împrejurimi am decis să mai stăm încă vreo două nopți.
Ei, a 4 oară a fost cea mai palpitantă. Ne-am hotărât să mergem într-o perioadă in care se anunțau ploii torențiale și furtuni(și noi ne-am mai căutat-o uneori) dar dat faptul că am reușit cumva să putem merge toți, lucru deloc ușor de realizat, am zis ca poate avem noroc. Da, noi și norocul. Când am ajuns, la vreo 70 km de Timișoara, am realizat că am uitat banii deci n-aveam cum să plătim pentru toți. Așa că eu și o verișoară, Peggy și Axi, am rămas să despachetăm și să montăm cortul, în timp ce cealaltă verișoară și iubitul ei, au plecat înapoi la Timișoara după bani. Bun. Reușim să montăm cortul, scoatem mâncarea când începe să plouă. Două minute a plouat încet, apoi a început torențial. Ne-am băgat în cort cu cățel și purcel, iepuraș. Dar furtunii și apei care curgea șiroaie din cer puțin i-a păsat de cortul nostru, așa că a intrat apă până la glezne și vântul stătea să ne trântească cortul în cap. Așa că am luat două bucăți animale, câteva bucăți bagaje ce puteau fi distruse de apă, și am alergat prin ploaie până la o căbănuță, pe terasa căreia încercam, mai mult fără succes, să ne adăpostim. Cănd s-au întors verișoara și iubitul ei, surpriză. Cerul era senin, cortul inundat și dărâmat la pământ, bagaje peste tot ude și împrăștiate, un câine tremurând și-un iepure ud, noroi peste tot, și noi, ude din cap până-n picioare. Măcar acum aveam bani. Ne-am împachetat ce-a mai rămas, ne-am stors și scuturat puțin, ne-am urcat în mașin și-am plecat spre un alt loc, mai aproape de Timișoara. Păi ce, credeți că așa ușor ne dăm bătuți? Nici vorbă. Ne-am zis că dacă se usucă cortul, și nu mai plouă, rămânem și peste noapte, dacă nu, facem grătar, stăm câteva ore și plecăm acasă. Vremea a ținut - sau nu, cu noi. Dar până seara n-a mai plouat. Am remontat cortul, l-am asigurat în caz de altă furtună și am zis, asta e. A doua zi, aceeași verișoară cu același iubit au plecat după lemne( cred că știau ei ceva) când ne-am trezit cu ProTv-ul lângă noi, filmându-ne. Ca nu, era și prima zi de Florii. Închipuiți-vă doar cum arătam, și cum, tot timpul discuției dintre noi și reporteri(că nu? Suntem oameni drăguți și nu refuzăm să răspundem la câteva întrebări, și să apărem la televizor când arătam de parcă am fi locuit prin vreo pădure), una bucată cățel a latrat de cred că l-ați auzit și voi din Timișoara. Și bineînțeles că spre seara, a plouat din nou. Dar eram asigurați de data asta - oarecum. Ne-am ascuns din nou, în cort(pare-se că nu învățăm din greșeli). Noroc că după mai puțin de 10 minute ploaia s-a terminat și-am reusit să mai stăm încă o seară.
Anul ăsta a fost fără peripeții. Doar oi trezindu-ne în timpul nopții ce se frecau de corturile noastre, și-un cățel, același, lătrând din interiorul cortului la "cățeii" ce însoțeau oile. Atât. În rest vreme frumoasă, mulți țânțari și muzică venind din trei locuri diferite. Oamenilor le place să iasă cu cortul.
Mai ieșim cu cortul? Categoric. Pe ploaie? Posibil. Fără pățănii? Probabil că nu. Epuizați? Dap, și asta. Odihniți? În niciun caz. Fericiți? Extrem.
Nu vă gândiți că totul e legat de ieșirile cu cortul, nup, nici pomeneală. E legat de noi ieșind împreună după plaificări prelungite și amănunțite - sau nu prea. De restul vă povestesc în articolul viitor. Mai sunt.
Ce bine e să fim împreună!
Seară faină!

Dragă domnule timp,

Aș vrea să te rog ceva. Da știu că probabil fiecare om te tot roagă chestii, știu că n-ai cum să onorezi toate cererile, știu, știu, știu. De aceea vin la tine c-o propunere. O înțelegere.
Vreau să-ți cer, dacă se poate - bineînțeles, dar te rog fă să se poată, să-mi retrăiesc ultimii zece ani. Staaaaai, nu mă refuza încă. Am zis că facem o înțelegere, da? Tu-
mi dai asta, iar eu, în schimb, sunt de acord să-mi iei ultimii zece ani din viață, stai, chiar ultimii cinsprezece. Și, n-o să schimb nimic, promit. Chiar de voi ști că e rău sau dureros sau greu, voi lăsa lucrurile să curgă la fel, n-o să o iau pe nicio altă cale, n-o să-mi repar greșelile, n-o să-mi vindec regretele, n-o să fiu mai bună, dar nici mai rea, o să las toți oamenii să intre și să iasă din viața mea exact cum au făcut-o, deși probabil îmi va fi greu. Și n-o să spun nimănui, promit din nou. O să știi doar tu cu mine.
Deci te rog, sunt dispusă să negociem. Trimite-mă pe când aveam 14 ani și așteptam să încep clasa a 8-a. Mai lasă-mă să mă bucur o dată de liceu, care mi-a găzduit unii din cei mai frumoși ani. Mai lasă-mă să copilăresc nițel, să merg o dată la câteva săptămâni la bunici, ca să fiu cu verișoarele mele. Mai dă-mi o dată, primul sărut, deși n-a fost cum mi-l așteptam și nici cu o persoană potrivită. Mai dă-mi toate îndrăgostirile scurte, toți fluturii din stomac, toate serile târzii găsindu-mă bătând la pas potecile satului. Mai dă-mi ieșirile pe câmp, cu cortul, pierduți în noapte, lipsiți de griji. Dă-mi chiar și diminețile de școală, pe care le uram atât. Dă-mi-l pe bunicu, chiar dacă doar pentru doi ani, dă-mi-o pe străbunica pentru încă nouă ani, în care să trec la fel de rar pe la ea. Dă-mi, te rog, cei trei ani jumate, cu iepurașul meu alb cu ochii albaștrii. Dă-mi fratele înapoi mic, pe când îmi facea Crăciunurile vi și calde. Dă-mi zilele cu mama și cu tata, dă-mi casa noatră cu doar trei camere. Adu-i pe frații mei mai aproape, unul la câțiva kilometri și sora în casă cu mine.
Dă-mi tot ce-am trăit, ce m-a făcut fericită sau tristă. Dă-mi tot ce-a fost atunci, și îți promit că voi sta mai mult să mă bucur și să simt, de fiecare părticică din viața mea de atunci. Îti promit c-am să trăiesc fiecare pas, și miros și gust. Adu-mi copilăria înapoi, doar pentr-un timp. Du-mă acolo unde totul era simplu, și bine, și frumos. Dă-mi tot ce mi-e frică să nu pierd acum, toate clipele de care țin cu toată puterea cât timpul se sustrage ușor din mâinile mele.
Te rog domnule timp, întoarce-ți privirea în trecut, în urmă cu zece ani, și azvârle-mă acolo, și lasă-mă să-mi calc aceeași pași. Și i-am, de acolo din coada vieții, ultimii zece ani.
Căci acum, doar timpul și amintirile, mai păstrează ce vreau eu mai de preț să mai trăiesc odată.
Mai lasă-mă viață, și tu timp, să-mi mai trăiesc cei mai frumoși ani, cu relele și bunele lor, dar cu toată splendoarea ce-au adus-o în viața mea.
 Cu dragoste și regret, un om oarecare.

Doar un moment

   

Viața noastră e o înșiruire de momente, în care adunăm credințe, decizii, întâmplări, amintiri, în care ne ascundem sau ieșim la lumină. Asta este viața noastră, o înșiruire de momente; iar în rândul ăsta lung de momente, ce ni se așterne in cale, avem nevoie doar de un singur moment ca totul să se schimbe.
Doar un moment, și totul poate dispărea, într-un moment putem pierde totul sau primii totul.
Într-un moment am apărut în viață și va dura doar un moment să dispărem. Doar un moment și dăm viață, doar un moment și luăm viață.
Un moment de nesiguranță și frică, și ne pierdem pe noi. Un moment de inconștiență și putem distruge destine. Un moment de neatenție și dispărem.
 Într-o clipă, viața ne poate urca printre nori, ne poate sparge în bucăți, ne poate lovi de pământ, ne poate da totul.
Un moment și din fericirea supremă, rămâne doar praful, un moment și din cenușă reușim să renaștem.
Viața e imprevizibilă, omul e imprevizibil, natura e imprevizibilă. Toate au nevoie de un singur moment să-ți ia totul sau să-ți dea totul. De un moment e nevoie ca persoanele să plece sau să intre în viața ta. O decizie luată într-un moment, poate omorî sau naște.
Când nu știi ce urmează și nu ști în momentul viitor ce va fi, ce mai contează? Ce-ți mai aduce liniște? Ce te mai face fericit?
Trăim într-o succesiune de momente, în care, oricând, într-unul din aceste momente, lanțul firesc poate să se rupă, și tu să rămâi acolo adunând zalele rupte, amintindu-ți cum era doar c-un moment în urmă.
Un moment de fericire, de iubire, de grijă, ar putea schimba vieți și destine. Un moment de bunătate ar deschide uși, ar croi drumuri. Un moment de încredere ar da aripi.
Pare ușor uneori, să știi că într-un moment, nu ști care, nu ști când, dar viața ți se va alinia, că drumul tău o va lua fix pe unde ai visat. Pare ușor, dar nu-i mereu, căci de multe ori noi ne facem momentele, noi alegem, noi construim zală cu zală, lanuțul ăsta de momente care ne este viața.
Și mai apoi, nu e liniștitor deloc să știi că, într-un moment, nu ști care, nu ști când, poți să rămâi fără nimic, poți pierde totul, te poți pierde pe tine.
Nu-i timp de multe, avem multe visuri, și griji, avem speranțe și frici... dar doar gândește-te la asta, doar un moment și nimic nu va mai fi la fel.

O zi bună

Acum vreo săptămână, pe la ora prânzului mergeam să mă schimb pentru a pleca de la muncă. Încă era destul de rece afară, așa că eram îmbrăcată destul de gros. Îmi luasem geaca, mi-am pus căștile în urechi, mi-am salutat colegii și-am luat-o la pas grăbit spre transport. Muzica îmi răsuna puternic în urechi, mergeam cu pasul grăbit și cu capul în pământ gândindu-mă, simțin oboseala și nesomnul cum mi se scurg prin corp. Mergând așa, m-am încruntat când o rază de soare îmi intrase în ochi, pe moment am încercat să-mi feresc privirea din calea soarelui. Dar mai apoi m-am oprit puțin și-am ridicat privirea. Afară era o lumină atât de curată, razele soarelui se îngrămădeau în aerul rece de iarnă. Melodia se schimbase și parcă-și diminuase din volum. Am stat așa privind cât de frumos se îmbină două anotimpuri apoi am porini spre stație, pășin rar, calm și încet. Mă gândeam de câte zile n-am mai privit natura așa cu sufletul. Mă tot grăbesc când plec, când mă întorc, fără vreun motiv anume.
Ajunsă în stație, m-am pus în lumina razelor de soare și-am admirat preț de câteva minute cum viața, natura, lumina, căldura toate astea există și așteaptă ca noi să fim atenți la ele, să le observăm, să le trăim.
După ce am ajuns acasă, am stat și mi-am zis astăzi chiar a fost o zi bună, și nu ca acele zile în care zic c-a fost bine la lucru, nu, atunci, în aceea zi chiar avusesem o zi bună. O zi în care nu m-am mai grăbit, o zi în care i-am dat voie să-mi arate că este o zi bună, de care eu să mă pot bucura. Și ziua asta mi-a rămas întipărită în minte ca fiind o zi bună.

Va veni o zi

Va veni o zi în care nu va mai conta în ce mașină te plimbi, câte țări ai vizitat, din ce este făcută lenjeria pe care dormi sau ce fel de tacâmuri folosești.

Va veni o zi în care nici toți banii din lume nu-ți vor putea aduce înapoi sănătatea, libertatea sau viața.

Va veni o zi în care îți vei da seamă că totul se va sfârși și nu va sta în puterea ta să mai schimbi lucrurile.

Va veni o zi în care nu va conta că ai mașini, case, bijuterii sau haine scumpe, ci doar ce-ai lăsat în inimile celorlalți atunci când viața ta s-a intersectat cu a lor, și poate nici măcar asta nu va mai conta.

Va veni o zi când doar amintirile sădite în inimile altora îți vor menține amintirea în viață, în care n-o să mai poți să controlezi nimic, în care - poate, nimeni nu va mai ține cont de sfaturile, ideile si gândurile tale.

Va veni o zi în care vei fi singur, poate uitat, poate amintit din când în când sau poate încă iubit. Poate amintirile tale vor fi oaze de liniște în sufletele celor ce te-au iubit sau poate vor fi răni adânci, nevindecate nici după ce tu nu vei mai fi.

Va veni o zi în care va fi prea târziu, să ierți, să-ți ceri iertare, să repari, să vindeci, să te întorci, să mai fi iubit sau să iubești.

Va veni o zi în care vei putea pierde tot, și nicio putere din lume nu-ți va mai aduce nimic înapoi.

Omule, nu te baza că ai tot timplu din lume, că și mâine e o zi, că lucrurile se vor așeza de la sine atunci când e vorba de oamenii din viața ta, de tine, și de lucruri importante, că poate mâine va fi aceea zi de care ți-am tot spus mai sus, aceea zi care fie îti ia totul, fie te ia pe tine cu totul.

Fă ce te bucură și face fericit din tot sufletul, ca va veni o zi în care, nici asta nu vei mai putea face.

Sursa fotografie

2018 cu bune și rele

A început cu multă speranță, cu nevoi neîmplinite, cu curaj și dorință de mai bine. Am pășit încet dar cu curaj, în anul ce avea să-mi fie drum spre mine, spre împăcare, spre liniște și spre fericire. Acum, trecută de pragul ce despare cei doi ani, mă uit în urmă la anul ce-a trecut, mă uit cu lacrimi și durere, mă uit cu recunoștiință, cu împăcare.
A fost un an bun, care m-a împlinit în mare pe plan emoțional, psihic, care m-a ajutat să-mi găsesc echilibrul. A fost un an bun, cu toate că, a fost anul în care mi-am pierdut iepurașul, pe care și azi sper că am să-l revăd când mă duc acasă, anul în care mi-am pierdut străbunica, și o parte din copilărie, odată cu ea.
Mă gândesc acum, după ce-am pornit în anul acesta, că 2018 va rămâne cândva doar o cifră de referință, și un reper pentru a-mi aduce aminte, anul care mi-a echilibrat viața și mi-a luat ființe dragi.
Acum mă gândesc la iepurașul meu cu ochi albaștri, și deși realizez că a mai rămas doar în fotografii și în inima mea, sper că voi mai avea ocazia să-l mângâi măcar încă o dată. Să-mi cer scuze de la el, și să-l privesc, la cât era de frumos, și-să-i spun cât de mult îmi lipsește și cât de multă fericire aducea în viața mea.
Mă gândesc și la străbunica mea, cu care, deși în ultima vreme n-am mai avut o relație foarte apropiată, mi-am petrecut o mare parte din copilărie. Îmi amintesc cum dormeam cu ea în pat, și înainte de somn număram pisicile din pat. Îmi amintesc cum îmi facea cele mai bune sandwich-uri, cum o ajutam să închidă găinile sau să adune ouăle. Îmi amintesc cu câtă mândrie vorbea de mine, singura ei strănepoată. Mă bucur că am reușit să o văd și să-mi iau rămas bun de la ea, să vorbesc cu ea, și deși ea nu mai putea vorbii, a înțeles ce-i spuneam. O dată cu pierderea ei, am pierdut parcă, o bună bucată din copilărie. N-am mai fost acolo de când ea nu mai e, dar nu-mi pare real, și-mi pare că o voi găsi tot acolo, așteptându-mă în pat, bucurându-se că mă vede.
La cât de reală e moartea, atât de ireală pare. Nu-mi vine să cred, deși știu, eu tot sper că voi merge acolo, și-mi voi găsi iepurașul alb și străbunica.
Cum spuneam 2018, mi-a adus și tristețe, mi-a adus și bucurii, m-a făcut să trăiesc sentimente noi, mi-a întors sentimentele și gândurile în mine de sute de ori. Mi-a dat timp de gândit, de simțit, de analizat, de trasat linii, dar mai ales de trăit. Și-am trăit frumos în acest an ce s-a încheiat.
Privind în urmă, las un an plin, dar în mare parte, unul bun.

Sper că pentru voi 2018 a fost cel puțin la fel de bun ca al meu, sper că sunteți mulțumiți de anul ce s-a încheiat, că priviți cu împăcare în urmă și cu speranță în viitor. Vă doresc, de la noul an, tot ceea ce aveți nevoie, tot ceea ce v-a lipsit, vă doresc un 2019 plin de liniște și bucurie, să vă aducă mai multă împăcare cu voi, mai multă iubire, mai multă înțelegere și bunătate.
Un an cât mai plin cu tot ce vă doriți și împreună cu toți ce-i pe care îi iubiți.