Acum vreo săptămână, pe la ora prânzului mergeam să mă schimb pentru a pleca de la muncă. Încă era destul de rece afară, așa că eram îmbrăcată destul de gros. Îmi luasem geaca, mi-am pus căștile în urechi, mi-am salutat colegii și-am luat-o la pas grăbit spre transport. Muzica îmi răsuna puternic în urechi, mergeam cu pasul grăbit și cu capul în pământ gândindu-mă, simțin oboseala și nesomnul cum mi se scurg prin corp. Mergând așa, m-am încruntat când o rază de soare îmi intrase în ochi, pe moment am încercat să-mi feresc privirea din calea soarelui. Dar mai apoi m-am oprit puțin și-am ridicat privirea. Afară era o lumină atât de curată, razele soarelui se îngrămădeau în aerul rece de iarnă. Melodia se schimbase și parcă-și diminuase din volum. Am stat așa privind cât de frumos se îmbină două anotimpuri apoi am porini spre stație, pășin rar, calm și încet. Mă gândeam de câte zile n-am mai privit natura așa cu sufletul. Mă tot grăbesc când plec, când mă întorc, fără vreun motiv anume.
Ajunsă în stație, m-am pus în lumina razelor de soare și-am admirat preț de câteva minute cum viața, natura, lumina, căldura toate astea există și așteaptă ca noi să fim atenți la ele, să le observăm, să le trăim.
După ce am ajuns acasă, am stat și mi-am zis astăzi chiar a fost o zi bună, și nu ca acele zile în care zic c-a fost bine la lucru, nu, atunci, în aceea zi chiar avusesem o zi bună. O zi în care nu m-am mai grăbit, o zi în care i-am dat voie să-mi arate că este o zi bună, de care eu să mă pot bucura. Și ziua asta mi-a rămas întipărită în minte ca fiind o zi bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu