Văd atât de des încât începe să doară, cu cât de puțină importanță sunt privite nevoile emoționale și cât de superficial sunt tratate sau cât de puțin sunt luate în considerare. Credem că abuzurile ne sunt meritate, că oamenii se nasc răi și defecți, că o palmă nu e bătaie, și că, și dacă ar fi, nu e problemă, doar bătaia n-a omorât pe nimeni și oricum probabil și-o merita.
Credem că, copii încă de bebeluși vor să ne sfideze, sunt niște răsfățați și trebuie să-i învățăm cu mai puțină iubire că altfel ni se urcă în cap, credem că iubirea înseamnă mâncare, un acoperiș deasupra capului, plătirea pentru medicamente sau jucării , credem că educația înseamnă să nu vorbim neîntrebați, să ne fie rușine când facem ceva ce e dezaprobat de majoritate, când copii stau tăcuți la masă și cu capul în pământ sau când la 3 luni stau singuri în pătuț fără să plângă. Credem că a crește un om înseamnă să ajungă vi până la vârsta de 30-40 de ani.
Credem mult în relații bazate pe sângele comun, și nu pe reciprocitate. Nu ne sunt validate durerile sau suferințele, totul e mic comparativ cu ce-au trecut alții, nu ne sunt recunoscute meritele.
Nu știm să comunicăm unii cu alții, suntem plini de frustrări și neajunsuri, nu conștientizăm de unde vin și nu acceptăm nicio cale de vindecare. Suntem „bine” mereu. Ne lăsam șantajați emoțional, depindem mult de alții, nu avem încredere în noi, nu avem stimă și respect de sine, mai mult, mulți nici nu știu ce înseamnă.
Habar n-avem ce e ăla respect și nici reciprocitate. Nu vorbim despre ceea ce simțim, despre sentimentele noastre, despre ce ne dorim sau ce ne-ar face fericiți. Nu căutăm fericirea ci realizarea sau liniștea.
Nu știm să ne rezolvăm pașnic problemele, nu știm să discutăm unii cu ceilalți, nu știm să rezolvăm conflicte fără o palmă sau o înjurătură. Trăim și acceptăm scandalurile, ne place să ne uităm la oameni needucați care se ceartă, cu cât mai multă agresiune, cu atât mai bine.
Suntem ofensați ușor, nemulțumiți în mare parte a timpului, avem cele mai grave probleme iar restul se plâng din nimicuri, luăm totul mult prea personal ca și când orice e despre și împotriva noastră, ne preocupăm de viața celorlalți și ne consumă probleme lor deși nu ne afectează în niciun fel.
Nu știm cum să le mulțumim părinților, cum să le spunem copiilor că-i iubim sau cum să ne apreciem partenerul. Nu știm să fim obiectivi, nu știm să ascultăm când celălalt vorbește, nu suntem empatici, suntem agresivi verbal și fizic, nu suntem niciodată vinovați sau ne învinovățim pentru orice.
Avem atâta nevoie de iubire și înțelegere, de validarea și acceptarea sentimentelor, dar nu știm nici să le oferim, nici să le cerem și nici să le primim. Suntem atât de săraci emoțional că încet încet ne izolăm și reprimăm toate emoțiile, tot ce simțim, toate nevoile emoționale.
Stau și mă uit, ascult povești de viață, și nu-mi vine să cred, rămân uimită. Toți se amuză pe bătăile din copilărie, fără de care probabil ar fi ajuns niște ratați, o palmă clar nu-i bătaie și oricum s-a întâmplat rar și nici măcar n-a prea durut, îi mai dau una copilului pentru că altfel n-au cum să-i facă față, oamenii din jur sunt cretin și idioți și probabili niște ratați în viață, vecinul e un alcoolic, prietenul nu știe să facă nimic, fratele un leneș, iar restul niște nerecunoscători. Ne vărsăm nervii și frustrările asupra celorlalți doar pentru a refuza să acceptăm că noi avem o problemă, că noi trebuie să ne vindecăm, că suferim și că ne doare. Nu știm să ne bucurăm, nu știm să fim fericiți, nu știm să căutăm fericirea, nu știm nici măcar ce ne-ar face fericiți.
Suntem obosiți și nervoși. Ne plângem că nu suntem apreciați și înțeleși, dar nu știm să spunem ce ne dorim și ce ne deranjează.
Nu-i ușor să crești și să trăiești cu atâtea răni, nu-i ușor să nu avem parte de iubire, sau apreciere. Viața în sine nu e ușoară de cele mai multe ori, dar avem atâta nevoie să ne educăm emoțional. Avem nevoie să învățăm că avem nevoie unii de alții, că avem nevoie de iubire și înțelegere. Avem nevoie să ne acceptăm trecutul, dorințele, calitățile și defectele. Avem nevoie de vindecare. Avem nevoie să ne acceptăm pe noi, pe ceilalți, să ne acceptăm și să ne înțelegem rănile, suferințele. Apoi să căutăm drumul spre vindecare, iertare și înțelegere.
Vom fi mult mai bine și mai fericiți făcând asta.
Un an nou cât mai bun și mai constructiv vă doresc. Petreceți timp cu oamenii pe care îi iubiți, și făcând ceea ce vă face fericiți. Un an nou cât mai frumos!
Sursă fotografie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu