O săptămână oarecare

 

Aici vă povesteam cum e viața mea cu două joburi, sau, mai exact, cum jonglez cu cele două job-uri si cu viața în general.

Astăzi vreau să vă povestesc mai exact ce înseamnă, pentru mine, zi de zi, sa am două locuri de munca, și cam cum arată o saptamna din viața mea.

Săptămâna trecută, spre exemplu, de luni până miercuri, m-am trezit între 7 si 8 dimineața și am terminat munca în jurul orei 21. După ce termin munca, fac curat pe balcon(litiere, la iepuraș etc), uneori bag haine la spălat și uscat, fac mâncare, mâncăm, duș și somn. Uneori nu gătesc,m dacă mai rămâne mâncare de cu o zi înainte sau dacă sunt prea obosită, și mâncăm ceva rapid sau ce e prin frigider. Noaptea adorm între 00:30 și 2, în funcție de cât sunt de obosită și de ce mai trebuie să fac după ce termin munca.

Joi m-am trezit în jur de ora 9. De miercuri m-am simțit și puțin rău, iar joi nu m-am simțit deloc bine, așa că am dormit ceva mai mult ca de obicei. Prima parte a zilei am lucrat la primul job, apoi vreo cinci ore la al doilea, și apoi din nou la primul. Pe la 7-8, m-am pus o ora să dorm, fiindcă abia mai reușeam să stau pe scaun, apoi am continuat să muncesc pana la ora 23. La 23 30, m-am îmbrăcat și am plecat la un prieten pentru a-i ura la mulți ani. Am stat pana pe la 00:30 apoi m-am întors acasă, m-am pus să mănânc, apoi somn. 

Vineri m-am trezit la aproximativ 10(nu mai trebuia să merg și la cel de-al doilea job) și la ora patru, simțindu-mă destul de rău, am terminat munca, și am dormit cam două ore. Când m-am trezit am fost la cumpărături, apoi când am ajuns acasa, am bagat cumpărăturile, am dat cu aspiratorul și mop-ul prin toată casa, și am șters de praf. Apoi m-am apucat să fac cina, apoi să spăl vasele. Am mancat apoi m-am pus în pat și m-am uitat pe telefon. M-am pus să dorm undeva în jurul orei 2-3.

Sâmbătă m-am trezit la 12, am băgat la spălat și apoi am plecat la cumpărături cu niște prieteni, apoi am mers acasa la aniversarea prietenului menționat mai sus. Am ajuns acasă pe la 22. Am facut duș, curat pe balcon, hrănit bestiuțele mici,  am băgat hainele la uscat, apoi le-am împachetat și bagat în dulap apoi m-am pus la butonat telefonul, până pe la 4. 

Duminică m-am trezit tot la 12. Am hranit animalele și am mai butonat telefonul până pe la 1. De la 1 la 4 am recuperat orele ce nu le-am lucrat vineri. După am încercat să dorm puțin, dar fără succes. Așa că m-am ridicat din pat, am mers să spăl mașina și la niște scurte cumparaturi pentru cina din seara aia, am ajuns acasa, am dat cu aspiratorul, am făcut curat în baie și în bucătărie, apoi am făcut de mâncare, am mâncat și după mi-am făcut un dus mai lung și m-am bagat în pat. Pe la 12 jumatate deja dormeam. De luni am luat-o de la capăt.

Cam așa arată o săptămână la mine, cu mici modificări ici colo. Săptămâna trecută a fost mai obositoare și pentru că nu m-am simțit tocmai bine. În general încerc să recuperez în week-end, somnul pierdut din timpul săptămânii. Și curățenia, tot în week-end o recuperez. Și timpul petrecut cu oamenii dragi. Am nevoie de un week-end mai lung, asta-i clar.

La voi cum arată o săptămână obișnuită?

Viața între două job-uri

 

Am început să lucrez în 2018, la vârsta de 23 de ani. Am avut noroc de un loc de muncă cu un șef și un staf, excepționale. Am învățat enorm cât am fost acolo și sunt recunoscătoare că am prins un prim job, cu un astfel de șef, încât să-mi setez limita corect pentru următoarele job-uri. Am lucrat la un magazin de "de toate". A fost și greu uneori, mai ales fizic, dar în aproape toată perioada cât am lucrat acolo (aproape 3 ani) m-am dus cu stare de bine la muncă, mulțumită de ce făceam. Îmi spuneam mereu( încă îmi spun) că atâta timp cât mi-e bine, e bine, când n-o să-mi mai fie, o să caut altceva.

A venit pademia, magazinul a început să meargă tot mai prost, dar cel mai important, nu mă mai duceam cu drag, așa că am început să-mi caut altceva. Aplicam la job-uri la care credeam că aș merge cu drag, și le-aș face cu mare plăcere. Între timp am aflat că magazinul se va închide, moment în care m-am pus serios pe căutat alt loc de muncă, criteriile fiind mai puține de această dată. Cu două săptămâni înainte de închidere, m-am mutat la alt loc de muncă. Dumincă terminasem la job-ul vechi, iar luni am început la cel nou. N-am avut nici măcar o zi de pauză. La noul loc de muncă, am lucrat de la birou cam trei săptămâni, după care m-am mutat acasă, de unde lucrez și în prezent. 

După câteva luni de muncă, m-am decis să-mi iau și un job part-time pe lângă, deoarece între timp m-am și mutat în altă parte, am mai adoptat și-un pisic și am considerat că așa ar fi cel mai bine. 

Nu mi-am găsit repede, mai ales din cauza faptului că trebuia să-mi potrivesc programul cu cel de la job-ul full-time, dar după trei-patru luni, mi-am găsit un job al cărui program se îmbina perfect ce cel pe care îl aveam.

Reușeam să muncesc în ambele părți, chiar dacă era obositor, și cu greu mi-am adaptat rutina zilnică la noul meu program. Dar cum lunile treceau, părea din ce în ce mai greu. Aveam zile când lucram de la 8 dimineața la 1 noaptea, și două-trei zile la rând. Stăteam mult în picioare, ceea ce nu era tocmai indicat din cauza unei probleme la piciorul drept ce mă bântuie de vreo 3 ani, deja. Lucram uneori și în week-end, ceea ce însemna că de multe ori, n-aveam nicio zi liberă pe săptămână.

Am fost la un moment dat, atât de obosită fizic și psihic, încăt eram irascibilă des, nu mai dădeam randamen, eram tristă și frustrată. Am decis să renunț la job-ul part time la începutul lunii decembrie. Însă am luat doar o pauză și din ianuarie am reînceput. Când am reînceput, am ales să lucrez mai puțin, și a fost mult mai ok, dar tot obositor și greu pe alocuri. La jumătatea lunii februarie, mi-am găsit în altă parte part time, unde nu mai trebuia să stau în picioare, și unde lucrez de luni până joi sau vineri. E mai bine aici, deși tot e greu uneori, având în vedere că lucrez în fiecare zi de pe la 7-8, la 21-22 seara. Dar am week-end-ul liber, și-mi recuperez somnul pierdut. Timpul liber e puțin(când spun liber, mă refer fără a muncii la muncă), 3-4 ore seara(adorm pe la 12-1) și în week-end. În acest timp liber evident trebuie să includ prepararea mâncării, luatul mesei, curățenie, alte cele necesare, petrecut timp cu cei dragi, avutul grijă de animăluțele din dotare și odihnă. Așa că încerc să fac în timpul săptămânii tot ce ține de casă, iar în week-end să mă odihnesc, să mă văd cu oameni și să fac lucrurile care-mi plac. Uneori reușesc, alteori nu, doar v-am spus că nu e mereu ușor. Dar pentru mine, cel puțin momentan, e o decizie bună, sunt împăcată și fericită cu ea. Și o dată ce m-am adaptat noii rutine, pot zice că e destul de ușor să jonglez cu (aproape) toate.

Dacă sunteți în aceeași situație, sau vă gândiți la asta, n-aș știi exact ce să vă recomand. Doar gândiți--vă bine, că ușor nu este. Dar dacă asta vă doriți, sau asta aveți nevoie, alegeți cu grijă și gândiți-vă la toate aspectele. Timp liber, sănătate, stres, efort.

Știu că opțiunile nu sunt tocmai multe, știu cum e să n-ai din ce să alegi și să fii nevoit, să accepți orice găsești. Dar dacă nu sunteți presați, încercați totuși să alegeți cât mai bine pentru voi. Cred că e singurul sfat ce vi-l pot da. Și atunci când devine prea greu sau stresant sau obositor, încercați să căutați în altă parte. 

Înainte, n-aș fi crezut vreodată că voi fi nevoită să lucrez în mai multe părți, atâtea ore pe zi, dar viața ne pune în fața multor situații și trebuie să învățăm să facem față. Și acum, pusă în situația asta, cu greu mai știu cum era înainte, și ce făceam cu tot acel timp. Am învățat multe din asta și-o să le iau cu mine în următoarele situații ce-mi vor apărea în cale.

Vă doresc să găsiți cele mai bune variante pentru voi și pentru familia voastră, și acomodare cât mai ușoară atunci când situația devine grea sau complicată, însă nu poate fi schimbată momentan. 😊 

Te iubesc oricine-ai fi

Am avut o copilărie frumoasă, petrecută când la unii bunici, când la alții, când acasă, în cea mai mare parte, la țară, printre animale și bătăorit poteci la pas.

Am crescut alături de frații, sora și verișoarele mele, în funcție de unde eram, cu care m-am înțeles foarte bine, în cea mai mare parte a timpului.

Am avut rar conflicte sau neînțelegeri cu părinții, am făcut câteva d-ale vârstei dar în genereal am fost un copil liniștit și tăcut, mai ales acasă cu ai mei. Copil fiind m-am închis în mine, din cauza a ce aveam pe suflet, dar mai ales din cauza faptului că m-am simțit neînțeleasă, chiar neacceptată uneori.

Părinții mei ne-au crescut pe mine și pe sora mea cum au putut și știut mai bine, prin prisma vremurilor și a modului în care au fost crescuți și învățați la rândul lor, prin prisma experienței prin care au trecut. 

Au luat întodeauna cele mai bune decizii pentru noi? Probabil că nu, dar întodeauna au luat decizile pe care le-au crezut cele mai bune. Au fost mereu apropiați de noi? Nu, n-au fost, pentru că uneori, nu cred că au știut cum să fie. Părinți lor n-au vorbit cu ei atât de mult, nu i-au ascultat, nu s-au jucat cu ei. Am fost uneori supărată pe ei, m-am simțit neîndreptățită, neascultată. Nu cred că există copil care să nu simtă asta, în raport cu părinții, măcar o dată.

Copil fiind, am trecut printr-un amalgam de sentimente, am fost copleșită de multe ori, și n-am înțeles multe, atunci, n-aveam cum. Dar am crescut. Am terminat liceul, am plecat la facultate, am început să văd mai multe, să citesc mai multe, să cunosc mai multe. 

Am făcut greșeli, mai mari sau mai mici. Am fost răutăcioasă de mule ori sau chiar nedreaptă. M-am simțit îndreptățită să rănesc atunci când am fost rănită, pentru că n-am știut mai mult, pentru că n-am putut mai mult, chiar și atunci când știam că nu fac cel mai bine. Atunci am realizat. Că uneori, deși știm că nu e cel mai bine, nu putem sau nu știm mai bine. Că uneori ce credem noi că e cel mai bine, de fapt, nu e. Că tot prin ce-am trecut, e în mine, și mă face să fiu cine sunt, chiar și atunci când nu vreau să fiu așa. Și că asta e valabil pentru oricine.

Atunci am început să vorbesc cu părinții mei. Să aud partea lor, să înțeleg de ce. A ajutat enorm. Cred că i-a ajutat și pe ei. Și în ciuda diferențelor de gândire, a decizilor luate de mine cu care au fost mai mult sau mai puțin de acord, în ciuda greșelilor mai mici sau mai mari, au fost mereu acolo. Când am făcut cele mai mari greșeli, întâi m-au liniștit și-apoi au spus că nu-i nimic. Au fost acolo indiferent. N-au țipat niciodată, nu s-au enervat, nu m-au criticat. Doar m-au ascultat, au acceptat și-am rezolvat împreună. Niciodată nu le-am pus iubirea sub semnul întrebării, nici în cele mai grele clipe, nici în cele mai mari conflicte. Niciodată nu mi-au spus sau arătat că m-ar iubi mai puțin, în funcție de ce fac, ce cred sau ce aleg. Niciodată nu mi-a fost teamă de reacția lor, nicidată nu mi-a fost frică să mă deschid în fața lor. Mică sau mare fiind, dar abia acum, mare, am înțeles asta.

Ăsta e cel mai puternic sentiment cu care am rămas. Că vor fi acolo pentru mine indiferent de orice, că mă vor iubi oricine aș fi. 

Când și dacă, voi avea vreodată copii, probabil vom avea conflictele noastre, probabil se vor simții de multe ori neînțeleși, probabil n-o să iau mereu cele mai bune decizii pentru ei, oricât aș încerca. Dacă în ciuda acestor lucruri, ei nu se vor teme să vorbească cu mine indiferent despre ce ar fi vorba, se vor simții sprijiniți și iubiți absolut necondiționat, voi ști că mi-am făcut treaba bine. 

Pentru că acum, eu știu că părinți mei și-au făcut treaba minunat. Pentru că nu am fost singură niciodată atunci când a fost rău sau greu. Pentru că am fost mereu iubită, în orice circumstanțe m-am aflat, pentru că voi fi iubită, pe orice drum aș merge.

Dragi părinți, acesta e cel mai mare dar cu care copiii voștri pot pleca în viață, iubirea și sprijinul necondiționate. Cu asta am plecat eu în viață.