Trezită prea târziu, cu zeci de lucruri de făcut și desfăcut, de pregătit, de împachetat, toate făcute în cel mult jumătate de oră, și cu capul plin cu gânduri și încă cu vise, căci îmi părea că încă visez, am plecat spre gară. Cu geanta în spate, laptopul într-o mână și cușca cu Axi(dacă nu ști cine e Axi, am povestit despre el aici) în cealaltă, am ieșit repede pe ușă, am coborât scările, m-am înfruntat cu aglomerația traficului de ora 4 în Timișoara, și cu greu și obosită am ajuns la gară. Am dat fuga la ghișeu, am luat biletul în cam 5 minute, și mi-a mai luat încă cel puțin 5 să îmi dau seama pe ce linie este trenul ( de obicei merg cu alt tren, ieri am schimbat puțin ruta).
Am urcat în tren abia DUPĂ (frica de a nu încurca drumurile) ce am întrebat un domn dacă am urcat în trenul corect, apoi mi-am căutat repede loc într-un compartiment cât mai gol, dacă s-ar fi putut să fie gol complet ar fi fost perfect, dar după toată agitația zilei parcă nici nu îmi meritam acel perfect. Am văzut un domn drăguț într-un compartiment, l-am salutat și am întrebat dacă este ocupat, iar el mi-a răspuns prietenos, zâmbind. M-am așezat în fața lui. Am mai așteptat câteva minute (puține; de obicei ajung și cu jumătate de oră înainte să plece trenul) și trenul a plecat. Mi-am ținut câteva secunde respirația până am văzut că trenul o luase în direcția corectă.
Domnul, cu niște ochi mici și albaștri, m-a privit ceva timp și după a deschis discuția. Am vorbit despre el, despre viața, copiii și nepoții lui, despre mine. De fiecare dată când mă întreba ceva se asigura că nu m-a deranjat cu întrebarea, mă asigura că mă întreabă doar din dorința de a face conversație. Râdea mult și cu poftă. Era tot un zâmbet, un zâmbet din acela de om fericit.
Îmi spusese la un moment dat că omul toată viața așteaptă. Când e mic așteaptă să crească, apoi așteaptă terminarea liceului, începerea facultății, apoi terminarea facultății, găsirea unui job, căsătoria, copii, iar mai apoi moartea. El îmi spunea că așteaptă moartea, că la vârsta aceasta nu mai are ce aștepta. Mi-a spus că până la o vârstă nu simțim cum ne trece viața, iar după 50 de ani ne întrebăm unde s-au dus anii.
Stătea lângă mine și se întreba când a făcut atâția ani, și că acum și-ar dori doar să mai fie câteva zile tânăr. Dar nu mi le spunea cu amărăciune în voce, nici cu regret. Mi le spune vesel, cu ochii zâmbind și senini, și zâmbetul larg pe față.
Este un om curios, dar cu foarte mult bun simț. După fiecare frază se asigura că nu m-a deranjat cu ceva. Îmi spunea despre vremea mea și vremea lui. Văzuse atâtea schimbări, dar nu era de partea nimănui. Nu era nici pro, nici contra. Doar zicea fapte și întâmplări, părea că nu are păreri; de orice parte aș fi fost eu, el nu îmi spunea că e o parte greșită sau corectă, ci doar zâmbea.
A vorbit mult și din suflet. Mă privea neîncetat. Înceta să vorbească când eu primeam un mesaj pe telefon și răspundem, și începea numai după ce lăsam telefonul din mână. Privea pe geam și îmi povestea și mai multe.
În puțin mai mult de o oră, un bătrân de peste 70 de ani, mi-a arătat că viața este așa cum o privești, mi-a arătat că poate să respecte și el tinerii, mi-a arătat că știe multe și că a trăit frumos. Mi-a arătat că dreptatea este părtinitoare, și că nu înseamnă că este mai bine doar pentru că așa a trăit sau știe el. Mi-a arătat că poți avea și tu dar și ceilalți dreptate, în același lucru, având concepții diferite.
Am văzut un om trecut prin viață, care mai aștepta doar moartea, dar nu se grăbea să meargă într-acolo, ci doar trăia așa cum mai știa să trăiască, care este fericit și care nu se plânge de nimic. Am văzut un om frumos, care exprima frumusețe în cel mai curat și mai natural mod. Și era atât de frumos căci zâmbea, și rândea și se bucura. Nici n-ar mai fi contat exteriorul, căci la câtă frumusețe emana din interior, cine l-ar mai fi putut observa? Mă bucur că am avut ocazia să văd un om așa frumos.
Sursă fotografie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu