Când cuvintele nu ne ajung și nu sunt de ajuns

Sunt atâtea momente în viața când cuvintele nu ne ajung, nu sunt destule, nu ne ajută și rămân nerostite, uneori doar gândite și mai apoi uitate.
Începem să vorbim de mici, și nu ne mai oprim niciodată. Ne ajutăm de cuvinte pentru a comunica de foarte mici, și parcă ne este mult mai ușor să comunică cu ele, cu ajutorul lor și prin ele, însă niciodată nu vor fi suficiente.

Mai sunt și acele momente, când nu avem nevoie de cuvinte, când putem transmite atât de ușor ceea ce avem de transmis, când este de ajuns o privire sau un gest, de aceea și multe dintre cele mai frumoase momente din viața noastră ni le petrecem fără cuvinte și plini de emoții.

Dar sunt și momentele în care cuvintele pur și simplu nu ne ajung. Fie că vorbim de momente fericite din viață, fie de cele mai puțin fericite sau de cele de-a dreptul groaznice, cuvintele nu sunt suficiente, nu ne ajung, ba chiar sunt mult prea puține, uneori parcă nu mai sunt deloc.

Cuvintele mângâie dar și dor. Despre cum dor cuvintele am mai spus aici. Dar acum vreau să vă vorbesc despre momentele în care cuvintele nu ne sunt de ajuns, în care am vrea să spune atâtea însă tăcem. De momentele alea când am vrea să țipăm, să urlăm, să lovim cu pumnii, să spargem, să plângem cu disperare, dar nu ne putem mișca. Stăm pe loc ca niște stane de piatră, am pierdut de mult conexiunea cu propriul corp, nu ne mai transmite semnale, nu ne mai ascultă, este inert la fel ca o jucărie veche.Când am vrea să ne spunem și să le spunem atâtea, dar când nu știm cum să facem asta, nu știm unde să găsim cuvintele potrivite, nici măcar nu știm dacă există cuvinte potrivite. Și de multe ori nu există.

Nu ne ajung cuvintele atunci când vrem să ne exprimăm durerea, fericirea, iubirea, dăruirea, aprecierea, frustrarea. Și chiar dacă noi căutăm cuvinte pentru a ne exprima, de cele mai multe ori, sunt nepotrivite, goale, reci și insuficiente. Am vrea să spunem, mai presus de a arăta. Dar noi am creat cuvintele, și este normal să fie interpretate, este normal să nu ne ajungă, este normal să nu putem transmite exact ce simțim  doar prin ele.

Nu ne ajung cuvintele nici când vrem să spunem că ne pare rău, sau când felicităm, la o bucurie enormă, sau la o durere uriașă. Nu ne ajung, și parcă niciunele nu sunt potrivite și parcă preferăm să păstrăm liniștea, să îmbrățișăm, să plângem, să ștergem lacrimi, să zâmbim, în loc să căutăm minute în șir cuvintele potrivite, care poate nu vor fi atât de potrivite, care poate nu vor fi potrivite deloc.

Cuvintele nu sunt destule de atâtea ori, și totuși punem atât de mare importanță asupra lor. Le punem atât de sus încât ajungem să nu mai credem nimic dacă ele nu sunt, să credem că tăcerea este rea, să credem că prin cuvinte putem povesti, simții, trăii orice. Și ei bine, chiar nu este așa.

Cuvintele nu sunt de ajuns să credem, să trăim, să simțim, să ne facă fericiți. Sau cel puțin nu ar trebui să fie. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a creea sau întreține relații. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a iubii sau pentru a ne face iertați. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru noi, nu sunt de ajuns pentru alții, nu sunt de ajuns pur și simplu. Sunt esențiale, dar nu și de ajuns.

Cine nu știe perfecțiunea unui moment fără cuvinte? Acele sentimente care ne străpung corpul, care ne fac sângele să fiarbă și ochii să sclipească. Acele trăiri accentuate de liniște, acele stări de pace și iubire trăite tăcut. Acele mărturisiri de dragoste spuse doar din priviri. Prima întâlnirea cu el sau ea, sau cu copilul tău, nopțile de dragoste și zilele de fericire, momentele de regăsire, clipele de cutreierat lumi doar din priviri, sunetele atât de perfecte ale naturii, ale respirației, ale vieții, îmbrățișările lungi, toate astea și-ar pierde din farmec dacă am adăuga și cuvinte. Pur și simplu unele clipe sunt făcute pentru a le trăii în tăcere, în liniște. Pentru celelalte există cuvintele care trebuie însoțite de dovezi, atingeri, fapte, priviri...

Trăiți, zâmbiți, faceți, dovediți, regretați și mai apoi vorbiți, promiteți, rugați, cere-ți scuze.  Cuvintele sunt necesare dar nu și suficiente; uneori nici măcar necesare.

Țineți minte, cuvintele nu sunt de ajuns și nici nu ne ajung.


Sursă fotografie