Grija pentru ceilalți

Majoritatea dintre noi oamenii, în mod normal și natural,  avem tendința și nevoia să avem grijă de oamenii din jurul nostru, mai ales de cei mai apropiați. Și asta este un lucru bun în general, sau ca idee.

Noi ca oameni de asemenea avem nevoie să ne știm iubiți, apărați, protejați, să simțim iubirea, devotamentul și grija celorlalți pentru noi. Este un sentiment minunat să simți că cineva vrea să te protejeze, să te apere, când cineva îți vrea binele, și are grijă de nevoile și dorințele tale. De aceea grija ne leagă, ne apropie, ne ajută să ne exprimăm sentimentele atunci când cuvintele nu ne ajung.

Însă ce facem în momentul în care această grijă pentru ceilalți, devine o nevoie a nostră? De multe ori le purtăm această grijă însă nu pentru că ei ar avea nevoie de ea ci pentru că noi avem nevoie să le-o purtăm. Și aici după părerea mea, nu este tocmai în regulă.

Protecția și grija excesivă nu ajută, ba dimpotrivă, tinde să înrăutățească lucrurile. Și asta pentru că noi nu ne mai gândim la nevoile și dorințele celuilalt, ci la nevoile noastre. Dacă le purtăm această grijă doar pentru că noi avem nevoie de asta,  atunci grija și protecția nu ne vor apropia, ci poate chiar ne vor depărta.

Este normal să ne dorim ca persoanele pe care le iubim să fie în siguranță, să nu ducă lipsă de nimic, să fie fericiți și sănătoși. Este la fel de normal să facem tot ce putem ca să le oferim toate astea, însă să nu confundăm nevoile lor reale, dorințele lor cu nevoia noastră de a-i ști în siguranță, lângă noi și poate chiar dependenți.

Este o linie delicată între dorințele celorlalți și dorințele noastre, între ceea ce își doresc ei cu adevărat și ceea ce ne-am dori noi să își dorească sau ceea ce credem că își doresc, între nevoile lor reale și nevoile noastre legate de ei, atât de fină încât uneori nici nu ne dăm seama cum am trecut pe cealaltă parte, sau nici nu mai știm exact pe ce parte ne aflăm. Așa că ar trebui să ne gândim bine dacă copilul are nevoie de aceea căciulă, dacă mama bolnavă își dorește să stea doar în pat, dacă surorii mai mici îi e frică să iasă afară sau dacă noi avem nevoie să îi știm în siguranță și în afara oricărui pericol atât de tare încât nu realizăm că această grijă obsesivă le face, de fapt, rău.

Am văzut multe efecte negative ale griji și protecției exagerate, am văzut prea mulți copii care își doresc și pot însă nu sunt lăsați. Este normal să ne străduim să îi protejăm de tot ce putem, însă asta nu înseamnă să îi privăm de lucruri normale, frumoase și benefice lor. Răsuflu ușurată că nu s-au adus în magazine bile de sticlă în care să se închidă oameni, de preferabil... o viață.

Deci aveți grijă de oamenii pe care îi iubiți, protejați-i, iubiți-i, fiți atenți la nevoile lor reale și bucurați-vă alături de ei de frumsețile vieții.

Amintirile

Mi-am dat seama că am început să pierd anumite amintiri. Mintea mea a eliberat unele momente, trăiri, sentimente. Uneori cu greu reușesc să le recuperez, alteori realizez că este în zadar, pur și simplu au dispărut. Și pare bizar când ceva ce știai atât de bine dispare, se duce, îl pierzi.

Am amintiri de toate felurile, lungi, scurte, colorate, negre, frumoase, triste, încărcate, goale. Amintirile mele, părți din mine, părți din ce am fost și din ce am devenit. Toate amintirile au ca scop să-mi reamintească cum și ce a fost, să mă păstreze vie, să mă ajute să mă vindec, să îmi arate unde și cum am greșit, unde și cum am suferit.

Ce am fi fără amintiri? Oameni goi, oameni care în fiecare moment ar fi alții. N-am mai fi noi cei care am trecut prin toate, în fiecare moment ar fi un alt eu, care nu se leagă de eul viitor sau trecut. Părți din aceeași persoană însă fără să se unească, fără să alcătuiască un întreg. Amintirile ne ajută să ne întregim, să ne completăm, să păstrăm cu noi tot ce am trăi până acum, să fim persoana care a fost din momentul în care am fost concepuți și până acum, nu doar persoana din acest moment.

Am amintiri cu oameni pe care nu-i voi mai revedea niciodată, am amintiri cu locuri care m-au ajutat să cresc și să evoluez dar fără să mă mai pot întoarce în ele, amintiri cu cuvinte, fapte, gesturi.

Am amintirea primului învățător, primei zile de liceu, primei zile în care mi-am văzut frățiorul, primului sărut, primului mers pe bicicletă, și amintirile lacrimilor, și zâmbetelor, și fericirii și frustrărilor, și dezamăgirilor.

Evoluând am luat părți cu mine din ce era și ce am devenit și le-am păstrat în amintiri. Acolo unde sper să trăiască cât trăiesc și eu, unde să le găsesc, să le simt, să le retrăiesc.

Am amintiri vi și mai puțin vi, amintiri clare și încețoșate. Mi-e frică uneori că le voi pierde. pe unele deja le-am pierdut așa că încerc să țin cu putere de ele, de cele de care chiar am nevoie.

Mintea nu are loc să adăpostească fiecare lucru pe care l-am zis, trăit, mirosit sau simțit. Trebuie să am mare grijă la ce aleg să păstrez și ce aleg să uit. Toate nu au loc, eu sunt cea care le sortează, eu sunt cea care le dă valoare, eu sunt cea care alege ca ele să fie importante, eu sunt cea care păstrează doar ce e important.

Ce-am fi fără amintiri? Eu nu știu ce aș fi dar sigur nu aș fi eu, nu eu cea de acum, nu cea de aici. Nici nu vreau să aflu ce aș fi fără ele, pentru că ele fac parte din mine, mă completează, mă fac un întreg. Bucuriile adunate în amintiri sunt prea neprețuite pentru a putea fi lăsate să zboare. Mult prea multe lucruri atât de prețioase rămân doar în amintiri, ca să puteam renunța la ele.

Cu ce am putea înlocui amintirea primei dăți în care ne-am îndrăgostit, prima dată și a doua și a 1000-a în care am primit un te iubesc, prima căzătură pe role, primul film la cinema, cea mai frumoasă cină în familie, ziua în care am terminat liceul sau facultatea, ultima dată când am văzut o persoană, un loc special sau un moment special? Unde le putem păstra vi dacă nu în amintiri?

Uneori doar amintirile ne mai rămân, alteori doar ele ne mai vindecă, uneori doar ele ne mai fac să zâmbim, să știm că nu suntem singuri atunci când am rămas singuri, să știm că am trăit.

Cutiile care îmi vindecă sufletul

Încă de când eram mică scriam des, când și unde apucam. Îmi amintesc că aproape în fiecare caiet erau scrise gânduri, poezii, trăiri și povești. Apoi rupeam foile și le adunam într-un loc și le puneam la păstrare. Tratament pentru durerea de suflet.

Scriam la școală, acasă, când mergeam undeva scriam pe telefon, mai apoi la facultate și ori de câte ori simțeam nevoia să spun ceva, când aveam câte o idee, sau când voiam să mă descarc. Uneori desenam. Tot așa haotic, pe caiete, pe foile cu cursurile de la facultate, pe hârtiuțe mai mici. Apoi le adunam și le puneam într-un dosar iar  mai apoi într-o o cutie.

De foarte mică am început să adun lucrurile care erau importante pentru mine, la care ținem sau care erau reprezentative pentru un moment important din viața mea. Când am mai crescut am luat aceste lucruri și le-am închis în cutii. Când simțeam că se încheie o etapă din viața mea, puneam capacul pe cutie, scriam data închiderii, și o sigilam. Cutii cu amintiri, și trăiri, și gânduri, și sentimente. De când am început blogul am și cutiile virtuale care au același scop(dar sunt mai simplu de păstrat și de desfăcut) să mă vindece, să îmi aline dorul.

Îmi face bine să îmi amintesc, să știu ce gândeam, să văd ce simțeam; mă ajută să mă vindec, să mă observ, să văd cum evoluez.  Adunând aceste lucruri eu am găsit o cale de a mă mai păstra vie eu cea de atunci, de a mă ajuta să mă vindec, de a retrăi și reînțelege.

Unele gânduri și desene le mai am puse în dosare, ca să mă pot uita oricând la ele. Cutiile nu se desigilează decât după ce a trecut numărul propus de ani sau la nevoie maximă :).

Ador starea în care mă aduc aceste amintiri, îmi place să îmi amintesc și măcar puțin să retrăiesc momente frumoase, pline de viață și veselie, poate unele și mai triste, care par atât de de parte de mine cea de acum. Atât de mult s-au schimbat atâtea lucruri. Știu că niciodată nu vor mai fi la fel, așa că îmi hrănesc sufletul - din când în când, măcar cu amintirile acelor vremuri.

Era frumos atunci, este frumos și acum, pun pariu că va fi frumos și în continuare, dar „frumosurile” astea sunt atât, dar atât de diferite, și în unele momente am nevoie de un anumit tip de frumos. Și atunci când am nevoie de altceva decât am în acest moment, iau cutia o desfac, și e ca și când aș desface o sticlă cu sentimente, care mă înconjoară și mă poartă în perioada de unde vin ele. Râd, zâmbesc, plâng, oftez, în fața unei cutii care îmi găzduiește cele mai importante trăiri dintr-o anumită etapă din viața mea.

Chiar de mai uit lucruri, chiar de îmi amintesc cu greu ce și când s-a întâmplat, am grijă să îmi reîmprospătez periodic memoria, pentru a nu pierde ce am trăit atunci, pentru a nu mă pierde pe mine, pentru a mă păstra completă și fericită.  Așa am aceste cutii, care îmi umplu mintea cu amintiri, și-mi vindecă sufletul de răni și de dorul anumitor vremuri.

Sursă fotografie

Zile prea pline

Zilele astea au fost despre prea multe, încărcate cu de toate, despre noi și despre toți. Prea pline de oboseală, stres, nervi, fericire, familie, împreună, epuizare, răbdare întinsă la maxim, nedumerire, nopți nedormite. În zilele astea parcă aveam nevoie de resurse inepuizabile de răbdare, calm și energie, dar nicio putere de a face rost de ele.

Și mai pline o să fie zilele ce urmează urmează, prea pline de altele. Resursele - cel puțin ale mele, sunt epuizate, mai ales din cauza stresului și a speranței -  care îmi consumă un și mai mare aport de resurse de toate felurile.

Corpul meu resimte din plin grijile, preocupările, agitația, timpul care se scurge. Zilele aste îmi spun prea pline de timp și prea pline de timp scurs. În același timp. Abia aștept să se termine, să treacă timpul, dar știu câtă nevoie am ca timpul să mai încetinească.

În mintea mea gândurile se învârt cu o vitează care mă amețește. Nu mă lasă să dorm, nici să gândesc, nici să mă concentrez, nici să stau trează. Și asta e ultima sută de metri, acesta este momentul în care trebuie să îmi aloc toate resursele pentru a încheia un capitol. Dacă nu-l închei acum,  îmi va rămâne grija și preocuparea și nu voi putea să mă implic total în deschiderea unui nou capitol.

Fiecare gând parcă lasă câte o urmă pe undeva, prin suflet, pe corp, prin minte... cine le mai găsește pe toate?

Știu că vor mai urma zile atât de pline, poate chiar  mai pline, dar îs sigură că vor fi mult mult mai frumoase. Acum din amalgamul de lucruri care se înghesuie în fiecare zi îmi rămân doar gustul amar și dorințele ca zilele astea să se încheie.

Dacă zilele astea ar fi un tablou, ar conține cel puțin toate culorile și formele; dacă ar fi un cântec ar conține toate notele și sunetele, dacă ar fi altceva tot ar conține totul. Dacă o să se mai înghesuie atâtea într-o zi o să fiu nevoită să fac ceva și să ajungă zilele la cel puțin 30 de ore :)

Voi ce faceți când aveți zile mult prea pline?


Sursă fotografie