Familia mea

Aici vă spuneam cum mă vede familia mea pe mine, cine sunt eu în interiorul familiei mele, însă nu v-am spus, cine sunt ei, familia mea, de fapt cine suntem noi toți. În multe episoade din viața mea, mi-am dat seama ce norocoși suntem că ne avem așa, unii pe alții, și ce norocoasă sunt eu că m-am născut în sânul acestei familii. De multe ori mi-am făcut scenarii despre cât de rău ar fi putut să fie, despre cum sunt alte familii, despre cum cresc alți copii, însă nu cred că ar fi putut fi mai bine. Desigur, și noi avem părțile nostre proaste, și noi am putea fi mai buni, și noi avem greșeli pe care am putea să le îndreptăm, însă cred că acestea sunt mici retușuri, ca să zic așa, care trebuie aduse familiei mele, și că niciun alt scenariu, nu ar fi fost mai potrivit decât cel în care trăiesc acum.

Noi suntem oameni deschiși (unii mai puțin, alții mai mult), însă toți încercăm, într-un fel sau altul să acceptăm, să înțelegem, să fim alături, să încurajăm și să ne susținem. Sigur, suntem diferiți, însă asta contează prea puțin. Cum spuneam, avem defectele noastre, însă am învățat să ne acceptăm și iubim în ciuda lor, chiar dacă uneori ajungem la divergențe din cauza acestora. Însă suntem acolo unii pentru alții, suntem uniți și împreună, comunicăm cam despre toate, chiar dacă de multe ori nu suficient. Și încercăm, ca măcar în momentele important să fim prezenți, și fizic, căci moral, tind să cred eu, suntem cam mereu. Știm toți de toate despre fiecare, sărbătorim și suferim împreună.

Și apreciez foarte mult când trec peste limitele lor pentru a ne fi tuturor bine, pentru a ne simții bine împreună. Cu toții facem compromisuri pentru ceilalți, și chiar dacă uneori nu e 100% pe placul nostru, tot e ok, căci facem asta pentru cei, care la rândul lor, fac asta pentru noi. De exemplu, de când mă știu (și mă știu de vreo 20 de ani - bine din primii nu îmi amintesc totul așa de clar) am făcut Revelionul cu familia, și într-un fel sau altul, pentru mine(cred eu că și pentru ceilalți - în mare parte) a fost perfect așa. De exemplu, anul acesta de Revelion(adică anul trecut), am fost împreună, am jucat jocuri, ne-am prostit și am făcut ca totul să fie mai mult ca perfect, chiar dacă vârstele nostre era cuprinse între 19 și 47 de ani. Părinții noștri s-au implicat activ în fiecare joc, au stat mereu cu noi, și ne-am distrat pe cinste, în ciuda a orice altceva.

N-aș da pe nimic în lume, relația pe care o am cu părinții mei. Chiar dacă pe alocuri se poate îmbunătății, eu am avut norocul să fiu un copil crescut cu (destul de multă) blândețe, cu părinți care au crezut în mine și în capacitățile mele, care au avut încredere în mine, fără prea multe limite, și acum, pot să constat cu mândrie că, deși nu înțeleg mereu, ne ascultă, încearcă să ne înțeleagă, ne acceptă, și încearcă să își deschidă ochii, chiar și acum, trecuți de prima tinerețe. Și crede-ți-mă, e foarte greu să îți schimbi modul de a acționa, gândii sau simții, e foarte greu să recunoști că ai greșit și să încerci să îți repari greșelile, să începi să judeci altfel după ce toată viața nu ai fost învățat să gândești de unul singur, și ai luat totul așa cum ți se dădea pentru că nici măcar nu știai că se poate altfel, dar ei fac asta, și o fac pentru noi.
Nu suntem mereu pe aceeași lungime de undă, însă discutăm despre multe, și chiar dacă nu suntem de acord unii cu alții, de cele mai multe ori putem să respectăm părerile celorlalți, iar în ceea ce îi privește pe părinții mei, deși nu mă înțeleg sau nu sunt de acord cu mine, au învățat în timp să nu încerce să-și mai impună propriile lor credințe și păreri, ci doar să le comunice și să accepte decizia finală, care este în mâinile nostre, a copiilor.

Pe de altă parte, niciodată nu am simți nevoia de prieteni. Am câțiva, poate prea puțini pentru unii, puține persoane pe care pot să le numesc prieteni, însă nevoia aceasta mi-am satisfăcut-o în întregime, în interiorul familiei. Am auzit o chestie foarte tare, cum că nu îți poți alege rudele, însă îți poți alege prietenii. Așa e la mine, la noi (și aici mă refer în special la verișoarele mele), nu am ales să ne înrudim, însă am ales să fim prietene, am ales să facem parte una din viața alteia, și în afara evenimentelor familiei. Ne-am ales una pe alta pe viața, și demult, zic eu, nu ne mai leagă sângele.

Am o familie minunată, pe care nu aș da-o pentru nimic, și deși nu le spun prea des cât sunt de importanți pentru mine, sper că ei simt asta, și sper că simt cât de recunoscătoare sunt că îi am în viața mea, pe ei, această familie, și că suntem noi și le mulțumesc pentru că sunt așa cum sunt, pentru că m-au ajutat să devin așa cum am ajuns, pentru persoanele care sunt în acestă familie și în afara ei. Sunt mândră de fiecare dintre ei, și mă bucur enorm că am avut norocul să mă nasc și să cresc într-o astfel de familie.