Acum câteva zile, era seară, noapte mai de grabă, numai ce ajunsesem de la muncă si mă pusesem pe pat. Aveam de gând să mai butonez câteva minute telefonul după care, obosită, să mă teleportez în lumea minunată a viselor.
Umblam aiurea pe telelefon, cu mintea mai mult la acel tărâm frumos care mă scapă de oboseală, când, nu știu exact cum sau când am ajuns în dreptul unui articol în care iubitul uneia dintre fetele moarte în accidentul de la Zalău, îi trimitea un mesaj de rămas bun acesteia, în online. Nu auzisem de acest accident, căci folosesc televizorul doar periodic și atunci fix pe ce vreau să văd. M-am săturat de știri triste, de morți, de copii abuzați și abandonați. Dar mi-a atras atenția titlul și am deschis articolul. Am citit rapid, și abia când am terminat am realizat cum lacrimi fierbinți mi se rostogolesc pe obraji. Am aruncat telefonul într-un colț de pat și mi-am proptit capul, cu chipul spălat de lacrimi, pe perna mare. Și am plâns așa cu suspine, ceva minute, cufundată în semi-lumina susținută de un bec micuț de la capul patului, cu câinele dormind undeva în apropiere. Și am plâns, la început de tristețe pentru ea, fata aceea - studenta care murise în accident, pentru ei, cei pe care i-a lăsat în urmă, care de acum vor avea mereu sufletul spart, care nu vor mai fi niciodată compleți, căci moartea nu se uită niciodată, ne învățăm să trăim cu ea, dar niciodată la fel ca înainte, și mai apoi am plâns de bucurie și recunoștință pentru mine, pentru persoanele dragi mie, pentru că suntem bine, și sănătoși și împreună.
Când eu, voiam doar să butonez aiurea telefon și apoi să mă bag la somn, când nu mă gândeam la mai nimic ci doar așteptam ca ziua să se încheie doar ca s-o iau de la capăt, alți oameni nu-și mai găsesc locul în lumea asta, își adună cioburile sufletelor lor, și încearcă să le vâre înapoi în ei și să trăiască în continuare.
Mai apoi am stins becul, mi-am șters lacrimile, am zâmbit de recunoștiință, m-am lăsat cuprinsă de tot felu de gânduri dar mai ales de frici și temeri, de ce s-ar putea întampla, la răul din lume și din sufletele multora, și într-un final am adormit.
N-am avut curajul să caut atunci accidentul, ceva din mine m-a oprit, și abia azi am dat un search pe google doar cât să aflu, că nu una, ci patru tinere și-au pierdut viața în acel accident. Nici nu-mi pot imagina, durerea, frica, singurătatea, moartea.
Deci haideți să mulțumim pentru tot ce avem, și să nu uităm să ne bucurăm de toți oamenii pe care îi avem în viața noastră, să petrecem timp cu ei, pentru că ei, voi împreună, sunteți mai importanți decât orice altceva.
Bucurați-vă de viață, zi de zi, ceas de ceas, căci poate fi al naibi de scurtă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu