Iubitule, aprindem și noi focul?

S-a făcut cam rece. De ceva timp îmi simt sufletul cum tremură, și nu de prea bine, ci de prea frig; îți simt răsuflul rece cum îmi îngheață pielea cu fiecare cuvânt pe care mi-l spui, în loc să mi-o încălzească cu fiecare privire.

Ne-am așezat împreună pe canapea, eu singură într-un ocean înghețat de lipsuri și dorințe neîmplinite, tu - protejându-ți sufletul de răcoarea dintre noi, punându-ți haine tot mai groase de care eu nu mai pot trece. Eu îți spun că mi-e rece, tu ridici din umeri, căci am văzut cum ți-ai îmbrăcat sufletul în pulovere de indiferență și nepăsare pentru a te proteja de frig, și parcă nici să te condamn nu pot, căci poate și eu aș face la fel dacă aș reuși să îmbrac aceste pulovere. Eu te rog să-ți reaprinzi căldura sufletului, ca să mă pot și eu adăposti acolo de vântul rece, ce sufla de ceva vreme, între noi, iar tu îmi spui că ți-au cam înghețat, de un timp, sentimentele.

Îmi frec mâinile și mă apropi de tine. Îmi deschid sufletul către tine după o perioadă atât de lungă de timp. Vezi? E încă jar, încă mai putem reaprinde focul. Te rog, ajută-mă să-l reaprind cât încă mai pot.
Tu ți-ai oprit căldura când sufletul tău n-a mai primit atenție și timp, și-mi spui că nu mai găsești nicio scânteie ca s-o poți reaprinde. Te rog să cauți mai bine în interiorul tău, acolo unde zac amintirile cu noi, unde ai adăpostit primele noastre săruturi, privirile galeșe ce ni le aruncam dimineața ori seara, cuvintele de te iubesc și mi-e dor de tine, atingerile timide ale mâinilor noastre când - credeam noi, uneau două destine. Le-ai găsit, așa-i? Sunt încă acolo? Spune-mi că în cămara aia este cald și bine, spune-mi că au rămas resurse chiar și doar pentru un singur foc.

Mai ști când îmi spuneai - pe vremea când trupurile nostre lipite și sufletele nostre împreună ne încălzeau viața, că ți-e sufletul prea plin de mine? Acum doar te rog, caută rămășițele iubirii noastre ca să reușim să reaprindem flacăra pasiunii înainte ca jarul din mine să se stingă.

Te uiți la mine și-mi spui că nu înțelegi, ca și cum, de ceva vreme, vorbim limbi diferite, ai ochii goi și mintea absentă și-mi amintesc cum îți râdea sufletul și îți sclipeau ochii la fiecare te iubesc.

Iubitule? Te iubesc ! Și chiar vorbesc serios, chiar dacă îți sună a glumă, privind în urmă la vremea în care nu mai aveam timp de tine, de noi, din cauza neînțelegerilor. Haide, spune-mi că ți-am dat scânteia și că ai reușit să-ți reaprinzi iubirea , căci simt că am înghețat.

Deci, iubitule, aprindem și noi focul?

În viață este despre alegeri

N-a fost niciodată simplu să alegem, sau cel puțin - pentru mine nu a fost. Dacă alegerile zilnice, obișnuite (cu ce mă îmbrac, ce vreau să mănânc, ce citesc, dacă scriu sau nu, etc) sunt alegeri ușoare, rapide, fără prea multe dezbateri în minte mea, ei bine când vine vorba de alegeri ceva mai importante (unde vreau să petrec Crăciunul sau Revelionul, vreau să merg sau nu acolo, dacă voi purta sau nu acea discuție importantă) și cele importante (ce facultate aleg, ce job îmi doresc, ce persoane primesc în viața mea, etc) se dă o luptă destul de grea în interiorul meu. Se fac liste cu plusuri și minusuri, se aduc pro și contra argumente, se cer sfaturi, se analizează, se verifică posibilitățile și dorințele, apoi aleg, însă uneori nu mă împac 100% cu decizia pentru că îmi dau seama că orice aș alege, nu mă mulțumește total.

La început alegeam pentru că așa voiau alții (mama, tata, bunicii, etc), mai apoi am început să aleg pentru că așa consideram că e mai bine (nu-l supăr pe x sau y, mulțumesc majoritatea persoanelor, nu trăiesc cu rușine (???), mă încadrez în tiparul de copil cuminte(???) și educat), iar în ultima vreme am ajuns să aleg cu sufletul. Iar de când aleg cu sufletul, sunt mult mai împăcată cu mine. NU 100%, nici pe departe, căci mai am mult de lucru pentru a ajunge acolo, dar mă gândesc „o să se super x, dar eu asta îmi doresc”, „y consideră că nu e bine, dar eu sunt mulțumită cu mine”, „ z își dorește să nu fac asta, dar eu asta vreau”, „poate că nu e bine pentru că lume, și principiile altora, și ceea ce am învățat de mică, dar eu sunt mulțumită cu mine” etc. Sigură că faptul că rănesc (sau întristez) persoanele din jurul meu, nu e nici pe departe îmbucurător, dar mă gândesc bine, analizez de ce consider că nu e bine, de ce alții se întristează pentru asta, pun zeci de de ce-uri, iar dacă în urma acestora, tot aleg acea cale, atunci o aleg mulțumită cu mine.

Cum spuneam, este greu să facem alegeri, chiar și din cele mai simple, mai ales dacă încercăm ca alegerile noastre să fie acceptate și înțelese și de oamenii din jurul nostru, dar nu trebuie să uităm ce e mai important, adică ceea ce credem, considerăm, ne dori noi. Ceea ce ne face nouă bine și de aduce nouă împlinire și mulțumire.

Așa că alegeți cu grijă, dar nu uitați să vă puneți pe voi în alegeri și atunci când aveți o alegere foarte dificilă de luat, stați și vă gândiți singuri cât timp aveți nevoie, apoi alegeți ceea ce credeți că este cel mai bine, din toate punctele de vedere.

Nevoia de a spune ce simt și incapacitatea de a o face

„Nu sunt ok cu asta”
„Îmi doresc să facem altceva”
„Acum nu vreau să stau cu tine pentru că sunt supărată”
„Nu vreau să fac asta”
„Mă deranjează foarte tare că ai făcut acest lucru”
„Te iubesc”
„Mi-aș dori să...”
„Am nevoie de...”
„Vreau să îmi spui că mă iubești așa cum sunt”
„Asta mă face fericită deci asta voi face”
„Nu mă simt comod să merg acolo”
„Mi-e frică că într-o zi n-o să mă mai iubești”
„Îmi pare rău pentru cum te-am făcut să te simți”
„Îmi doresc să vin cu tine, chiar dacă nu îți e tocmai comod să mă iei”
„M-a deranjat cum s-a comportat X cu mine”
„Mă doare că ai ales să faci asta”
„Astăzi m-ai făcut să nu am încredere în mine”
„Îmi pare rău că nu pot fi lângă tine”
„Îmi pare rău, dar nu sunt de acord cu tine”
„Mi-aș dori să fii lângă mine”
„Am nevoie să îmi spui că totul va fi bine”
„Am nevoie doar să mă asculți”
„Aș vrea să îți ceri iertare pentru ce mi-ai spus sau ai făcut”
„Prezența acestor oameni nu îmi face bine”
„Te-aș ruga să nu îmi mai spui asta niciodată”
„Mi-e frică”
„Știu că tu preferi să fac asta, dar eu nu îmi doresc asta ”
„Asta e ceea ce simt pentru tine”
„Am nevoie să îți spun de ce am făcut ceea ce am făcut”
„Am nevoie de tine”
„Comportamentul tău îmi face rău”

Astea, și multe altele, le-am avut de spus de atât de multe ori. De câte ori le-am spus? De prea puține sau niciodată. În unele momente îmi strigau atât de tare în minte, însă eu nu reușeam să le eliberez, să le spun. De multe ori aș fi avut multe de spus, dar de cele mai multe ori nu le-am spus, de ce?
De frică. Din frica de a nu răni persoanele pe care le iubesc, din frica de a nu pierde persoanele din viața mea, din frica de a nu fi ascultată și înțeleasă, din frica de a fi judecată, de frica consecințelor ce puteau să urmeze, din frica de a nu conta, din frica de a nu mai fi iubită. Dar și pentru că nu știu cum s-o fac. De multe ori știu atât de bine ce simt, și aș vrea atât de tare să o spun, dar nu reușesc, pentru că nu știu cum s-o fac; mă blochez și nu reușesc să scot niciun cuvânt, și cum timpul acoperă momentul, mi-e tot mai greu să spun ce aveam de spus.

Am început de mică să scriu, pentru că nu simțeam că am cu cine să vorbesc, pentru că nu mă simțeam ascultată, pentru că nu am fost încurajată să spun ce simt, pentru că simțeam că nu contează ce simt sau cred eu, pentru că nu era timp ca eu să spun ce mă doare, și pentru că altele. Și am început să scriu, să scriu ce simt, ce îmi face rău, ce mă doare, ce mă face fericită, ce îmi doresc. Și atunci m-am simțit eliberată, și mi-am zis că e bine așa. La un moment dat nevoia de a spune cu voce tare, persoanelor care simțeam că trebuie să audă ce am de spus, a devenit o nevoie principală. Așa că am început să mă deschid, încetul cu încetul, la început doar cu momentele care mă făceau fericită, doar cu ce îmi făcea bine, dar la un moment dat, m-am oprit din a progresa. Și mi-am zis că nu trebuie să fac asta, că mi-e bine așa. Mi-era atât de frică să spun ceea ce simt.

NU a fost bine, și pe termen lung asta mi-a dăunat foarte mult. Am început să am o atitudine mai agresivă, să mă enervez foarte repede și din nimicuri, să izbucnesc agresiv verbal, să critic, să-mi manifest nemulțumirile într-un mod, cel puțin, deranjant, să fiu irascibilă. Pentru că avem nevoie să eliberez tot ce am ținut în mine, pentru că n-am mai putut să țin înăuntrul meu, pentru că era prea greu de dus în spate, era o povară prea mare. Toate nevoile neîmplinite, toate neajunsurile emoționale, toate rănile, toate s-au adunat și n-am mai putut să le car în spate, n-am mai putut. Și nu am știut cum să reacționez altfel, nu am știut să spun ce mă deranjează de fapt, n-am știut să mă fac auzită. Și când am eliberat puțin din durerea provocată de atâte nevoi nespuse, de atâtea sentimente închise, când am realizat că am un comportament deranjant, m-am închis înapoi, pentru că nu știam ce altceva să fac, pentru că nu știam cum să fac altfel.

Nici acum nu e bine, chiar dacă acum îmi pot controla mult mai mult comportamentul; și fac asta pentru că am reușit să îmi cunosc emoțiile și să le stăpânesc, nu pentru că m-am eliberat de ele, nu am rezolvat problema, doar o țin sub control. Și acum car după mine atâtea sentimente nespuse, dureri și neînțelegeri, frici pentru că nu știu cum să le spun, pentru că mi-e frică să le spun. Am realizat prea târziu cât de mult rău îmi face că nu am vorbit atunci despre ele, și știu că până nu le spun, nu mă voi elibera niciodată, dar e extrem de greu de făcut.

Am hotărât să o fac, să lupt cu mine pentru a o face, am hotărât să mă fac ascultată și auzită, am hotărât să le spun oamenilor ce simt, dar e unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut până acum. E foarte greu să lupt cu toate aceste frici, este foarte greu să învăț să spun ce simt după atâți ani, este foarte greu să comunic durerile mele, dar și mai greu este să le mai țin în mine. Am o nevoie uriașă de a spune ce simt, și trebuie să-mi împlinesc această nevoie; trebuie pentru a merge mai departe fără poverile trecutului.

Dacă aveți nevoie neîmplinite din trecut, dacă aveți răni încă deschise, dacă aveți cuvinte nespuse, face-ți-vă timp și ocupați-vă de ele, cu cât va fi mai târziu, cu atât mai greu va fi.

Sursă fotografie

Mi-am regăsit soarele

Am plecat cu frică, neputință și incapacitate în suflet, am plecat cu mii de gânduri stinse, închise și reci, am plecat fără speranță, fără visuri, fără planuri. Am plecat goală și rece, plină de îndoieli și de frici, am plecat cu toate rezervoarele goale, cu maxim de frustrări, cu nervi, cu neajunsuri. Am plecat mai stinsă ca niciodată, fără nicio scânteie în ochi sau suflet. Am plecat doar să mă știu plecată, departe, oriunde numai nu acolo, căci acolo parcă toate se auzeau, vedeau, simțeau, întâmplau, mai rece și mai dur, mai fără sentimente.

Și am venit acasă. Am ajuns aici, în căminul meu, în oaza mea de răbdare și calm și organizare, în bula mea de confort. Și ce bine e aici, mai bine ca oriunde altundeva. După nici o zi, rezervoarele mele erau deja pe plus, mintea îmi creea planuri și idei, sufletul îmi râdea, ochii îmi sclipeau. După nici o zi am reușit să-mi recâștig încrederea în mine, să-mi iau putere pentru a lupta mai departe, m-am înhămat cu multă răbdare și înțelegere și voie bună.

Mi-am dat seama că trebuie să îmi reumplu rezervoarele ca să pot merge mai departe, că trebuie să mă regăsesc și să regăsesc putere și voință, că trebuie să-mi găsesc ambiția și curajul, și mi-am dat seama, că uneori, este mult mai greu să fac asta, mult mai greu decât aș fi crezut vreodată. Dar acum știu că e ok, e ok să mă simt deznădăjduită, e ok să mă panichez și să îmi fie frică, e ok să mă umplu de frustrări atunci când lucrurile nu merg cum mi-aș dori, e ok chiar și ca din când în când să-mi acopăr soarele cu supărări, frici, frustrări, temeri, regrete. Ceea ce nu e ok e să las lucrurile așa, nu e ok să mă complac în situație, nu e ok să mă afund atât de mult încât să nu mai găsesc drumul spre suprafață, nu e ok să renunț la mine și la visurile mele de fiecare dată când viața nu îmi oferă ce îmi doresc, când îmi doresc. Astea nu sunt ok, însă e ok să îmi iau un timp al meu pentru a mă reîncărca și să merg în locul care îmi face cel mai mult bine, și care îmi umple rezervoarele cel mai repede.

După săptămâni de plutire în neant, după gânduri risipite, și putere epuizată, după ce soarele a încetat să mai strălucească, după ce toată ființa mea voia să abandoneze orice luptă, mi-am regăsit echilibrul, calmul, speranța și bucuria, mi-am regăsit soarele vieții pierdut printre norii disperării.

Înainte de orice, acceptă-te

Acceptă-ți defectele, acceptă că nu ai răbdare, că tratezi lucrurile superficial, că ești egoist sau orice altceva te deranjează la tine, însă este foarte important să îți accepți și calitățile. Acele trăsături pe care le simți în interiorul tău, care te fac să te simți bine în pielea ta, pe care ți le spun alții dar pe care ți-e greu să le recunoști, că parcă tu nu poți fi atât de bună.

Acceptă-ți trecutul. Cu cât te împaci mai repede cu ceea ce ai trăit, cu atât mai frumos și mai rapid vei reuși să îți creezi viitorul și să trăiești prezentul. Toate au trecut, toate s-au întâmplat, unele te-au marcat, însă tu ai ajuns aici, tu ești astăzi aici, frumoasă, deșteaptă și bună. Acceptă ce te-a rănit și împacă-te cu tot trecutul tău, oricât de tare te-a zbucimat atunci când s-a întâmplat.

Acceptă-ți greșelile și deciziile proaste. Da, poate nu mereu ai luat cele mai bune decizii, poate de multe ori nu te-ai gândit prea mult la ceea ce alegi și poate a trebuit să suporți consecințele și poate că se putea să eviți asta, dar cum spuneam anterior, acceptă-ți trecutul, nu doar întâmplările care nu au depins de tine, ci și ceea ce ai ales tu. Chiar dacă ai rănit, ai supăr, ai dezamăgit și te-ai dezamăgit, acceptă asta, învață ceva din ele și mergi mai departe, împăcată cu tine.

Acceptă durerea. Și cea fizică și cea sufletească. Acceptă ideea că oamenii plecă din viața ta, cu sau fără voia lor, cu sau fără voia ta, și că uni nu se mai întorc niciodată. Acceptă gândul că vor fi voci, priviri, mângâieri, de care nu vei mai avea parte. Nu, nu spun să uiți, ci doar să accepți ceea ce s-a întâmplat, ca să poți să îți continui viața, chiar dacă, de multe ori, ști că niciodată nu va mai fi la fel.

Acceptă că oamenii te iubesc, te apreciază, te prețuiesc, te admiră. Acceptă complimentele, acceptă oamenii care vor să fie alături de tine, persoanele care te iubesc necondiționat și care mereu sunt acolo să te ajute. Acceptă sufletele calde ce se deschid înaintea ta, să te adăpostească de frigul din viața ta, pentru că aceste suflete se deschid pentru ceea ce le-a dăruit sufletul tău.

Acceptă că alții pot, și tu nu, că alții fac mai bine, că alții știu mai multe. Tu ești tu, la fel cum fiecare este el însuși, diferit de ceilalți. Nu te simții mai inferioară că tu nu ști, nu ai făcut la fel, nu ai fost în aceleași locuri, nu ai atâtea. Tu ai ritmul tău, tu trăiești viața în modul tău unic, percepi lucrurile în modul tău, și evoluezi în modul tău, și asta e total ok, tu ești tu și treci prin toate în ritmul tău.

Acceptă-te pe tine de-a întregul, cu tot ce ești, faci și spui, căci doar așa îți poți continua drumul în viață, doar așa poți găsi fericirea completă și doar așa poți deveni ceea ce îți dorești. Deci înainte de orice, acceptă-te.

Doi tați, două iubiri diferite

Pe tine, tatăl meu biologic, te iubesc de când mă știu, de când m-am născut, te iubesc cu toată ființa mea, necontrolat, involuntar, complet. Ești parte din mine, sângele tău îmi străbate corpul, bucată din inima ta bate în inima mea, datorită ție exist, respir, trăiesc. Iubirea pentru tine a existat dintotdeauna și va exista întotdeauna, pentru că sunt o bucată din tine, pentru că viața mea s-a născut din a ta, și asta e ceva ce nimeni nu poate schimba.

Pe tine, tatăl meu vitreg( vitreg fiind doar un cuvânt formal, de referință) te iubesc pentru că ai fost acolo și peste tot, pentru că m-ai îmbrățișat, mi-ai șters lacrimile, m-ai iubit. Când am ales să îți ofer (căci, da, a fost o alegere) statutul de tată, ți l-am dat complet și pentru toată viața, am știut că de atunci vei fi tatăl meu, oricând, oriunde, oricum.Legătura dintre noi e de la suflet la suflet, mai exact de la sufletul tău la al meu, fără alte legături intermediare, și asta nu o va putea schimba, nimeni și nimic, niciodată.

Vă iubesc pe amândoi pentru că sunteți și ai mei, și tații mei; dar vă iubesc diferit, la fel de mult, de sincer și de adevărat, dar altfel. Nu împart o cantitate de iubire la doi, fiecare își are porția de iubire, doar al lui, infinită, necondiționată, sinceră. Nu împart o bucată de suflet la doi, fiecare își are partea de suflet, plină cu iubirea pentru el.

Am înțeles, poate puțin cam târziu, că nu sunteți în competiție, că nu luptați pentru același loc în inima mea, că nu trebuie să fiți comparați, că iubirea pentru unul, nu împuținează iubirea pentru celălalt. Am înțeles că nu împreună sunteți un tată, ci amândoi, fiecare în parte, este un tată, tatăl meu, adevărat, real. Că fiecare mi-e tată în felul lui, dar că amândoi îmi sunteți tată din tot sufletul.

Am învățat să vă iubesc pentru ceea ce sunteți, pentru cine sunteți pentru mine. Așa cum voi mă iubiți, diferit dar real, așa vă iubesc și eu pe voi, la fel de real și de sincer pe amândoi, dar diferit. Eu vă iubesc cum simt, și vă simt diferit, simt să vă iubesc curat și din tot sufletul.

Da, am doi tați, doi tați adevărați, doi tați reali, doi tați compleți, pe care îi iubesc cât de frumos pot, doi tați diferiți pentru care port iubiri diferite.

Sursă fotografie

Dor de toate

Vorbeam zilele astea cu cineva și m-a întrebat de ce mi-e dor, și i-am răspuns că de toate. Probabil nu a înțeles exact ce am vrut să zic, dar realitatea este că mie chiar îmi e dor de toate, de toate persoanele, de toate momentele frumoase, vi, colorate, de tot ce am iubit și trăit și am lăsat în trecut.

Mi-e dor de momentul când noi patru eram o familie, eu, mami, tati și fratele meu mai mare, chiar dacă nu îmi prea amintesc cum era pe atunci.
Mi-e doar de diminețile grăbite când alergam să prind microbuzul, și când întârziam la ore.
Mi-e dor de Crăciunurile când părinții încă îmi puneau cadouri sub brad, chiar dacă acum știu că Moș Crăciun nu există.
Mi-e dor de zilele când mă țineam doar după fratele meu, deși probabil că lui nu i-e așa dor de ele.
Mi-e dor de diminețile de liceu, chiar dacă nu am fost niciodată vreun fan al trezitului de dimineață.
Mi-e dor de diminețile în care mă trezea mami, și nu era nevoie să îmi pun alarma.
Mi-e dor de vacanțele de la bunici, când străbunica ne pregătea tot ceea ce ne doream.
Mi-e dor de momentele în care ne scăldam în râu și apa nu-mi trecea de brâu.
Mi-e dor de serile în care ne adunam afară, la sat, la ceilalți bunici.
Mi-e dor de pachetele făcute de mama, pentru a doua zi la școală.
Mi-e dor de nopțile târzii în care vorbeam, râdeam, făceam planuri copilărești.
Mi-e dor să mă joc cu jucăriile, să merg pe genunchi jucându-mă până mi se roșeau genunchii.
Mi-e dor de Linda și Coda, primele noastre cățelușe.
Mi-e dor de bunicul, deși cu greu mi-l mai amintesc atunci când nu era bolnav.
Mi-e dor să dorm cu străbunica în pat și să numărăm împreună câte pisici dorm cu noi.
Mi-e dor de Codiță, pisica mea albă, cu un ochi căprui și unul albastru.
Mi-e dor să mă joc cu bobocii, cu puii de găina, și cu restul animalelor din ogradă.
Mi-e dor de via mare de la sat, din care astăzi a mai rămas doar o bucățică.
Mi-e dor de paturile supra-etajate unde eu dormeam cu verișoara în același pat, și dormeam așa și după ce am mai crescut și deja nu mai aveam loc.
Mi-e dor de săruturile pe înserate în fața porții.
Mi-e dor să vorbesc ore întregi la telefon.
Mi-e dor de momentele când sora mea încă stătea cu noi, și eu trebuia să acopăr năzbâtiile făcute de ea.
Mi-e dor de când eu încă stăteam cu ei, cu părinții.
Mi-e dor de diminețile în care plecam cu cheia la gât, singură, până la grădiniță.
Mi-e dor de iernile în care, datorită frigului, mami mă lăsa să dorm cu ea în pat.
Mi-e dor și de o căciuliță anume, pe care o purtam cât dormeam, atunci când era mai rece, și era mai largă și puteam să-mi scot părul și să îl învârt după deget ca să adorm.
Mi-e dor de fratele meu, când era mic, și-l purtam în brațe, și-l legănam, și îl îmbrăcam și mă jucam cu el.
Mi-e dor de nucul mare din grădină, din care ne făceam rezervele an de an.
Mi-e dor de dacia roșie, care ne-a purtat sute de kilometri.
Mi-e dor și de casa nostră doar cu trei camere, un hol, o baie și o bucătărie, în care eram împreună, eram protejați și fericiți.
Mi-e dor de camera noastră care era cândva, galben cu verde, când eu fusesem luată să aleg nuanța de vopsea.
Mi-e dor de cum arăta luna, privită în miezul nopții, prin geamul casei de la Caransebeș.
Mi-e dor de plimbările cu bicicleta până la izvor.
Mi-e dor de vremea în care aveam o vedere foarte bună, și nu era nevoie să port ochelari.
Mi-e dor de zilele în care tati venea seara târziu acasă, iar eu și sora mea fugeam să îl întâmpinăm de cum îi auzeam glasul.
Mi-e dor de zilele în care încercam, împreună cu sora, să învățăm să mergem pe role.
Mi-e dor de mirosul copilăriei, și al inocenței, și al purității și simplității.
Și mi-e dor și de restul celelalte, pe care acum nu mi le mai amintesc.
Mi-e atât de dor de toate, atât de dor încât uneori simt că mi se strânge sufletul.

Mulțumesc

Mulțumesc pentru viață, pentru că respir, văd și miros.
Mulțumesc pentru culori și sunete.
Mulțumesc pentru părinți, frați, bunici, verișori.
Mulțumesc pentru persoane dragi și iubite.
Mulțumesc pentru lacrimi și zâmbete.
Mulțumesc pentru plimbări pe înserate sau la amiază.
Mulțumesc pentru păsări și pești și animale.
Mulțumesc pentru mângâieri, îmbrățișări și cuvinte frumoase.
Mulțumesc pentru iubire, bucurie, tristețe, frustrare.
Mulțumesc pentru împlinire și eșec.
Mulțumesc pentru ape, și munți și păduri.
Mulțumesc pentru mesele împreună.
Mulțumesc pentru cadouri, urări și  bucurie.
Mulțumesc pentru diminețile târzii și nopțile pierdute.
Mulțumesc pentru gusturi și simțuri.
Mulțumesc pentru miile de pași.
Mulțumesc pentru călătoriile cu trenul sau mașina.
Mulțumesc pentru căldură, și ploaie, și zăpadă, și pomi înfloriți.
Mulțumesc pentru gânduri și idei, pentru visuri și speranțe.
Mulțumesc pentru soare și lună, pentru răsărit și apus, pentru stele și pentru nori.
Mulțumesc pentru lacrimi și durere consolată, pentru apropiere.
Mulțumesc pentru încredere și răbdare.
Mulțumesc pentru persoanele care au venit și au plecat, dar și pentru cele care au fost sau au rămas.
Mulțumesc pentru toate zilele, de dimineața până seara.
Mulțumesc pentru nopțile liniștite, și diminețile blânde.
Mulțumesc pentru vise, și gânduri la miez de noapte.
Mulțumesc pentru dor și regăsire.
Mulțumesc pentru valize purtate sute de drumuri.
Mulțumesc pentru creativitate și imaginație.
Mulțumesc pentru rânduri scrise și citite.
Mulțumesc pentru bunătate și compasiune.
Mulțumesc pentru toate și toți.
Mulțumesc pentru viața pe care o am.
Mulțumesc!

Ultima vară a copilăriei mele

Cu ploaie, vânt, gânduri neîncheiate, dor, miros de vremuri de demult apuse, fericire și nostalgie, cu astea se încheie vara asta, ultima vară a copilăriei mele. Vara aceasta gândul și sufletul m-au purtat prin întreaga poveste a vieții mele, prin amintiri, prin imagini și voci și mirosuri. Vara aceasta mi-a făcut rezumatul întregii mele vieți, rezumatul copilăriei mele, tocmai pentru ca acum să pot încheia copilăria cu sufletul plin de iubire și de dor, de speranțe și planuri de viitor, de gânduri către viitor și trecut.

Am trăit-o cum am știut mai bine. Am ascuns în colțurile copilăriei mele, bucăți din mine de acum, am întregit puzzle-uri, am descoperit amintiri, am trăit, am plâns, am râs, m-am întristat și m-am bucurat. Mi-a râs sufletul de prea plin, mi s-a strâns de prea puțin. Am fost pusă față în față cu timpul, cu tot ce mi-a luat, și mi-a dat, cu tot ce a trecut, cu tot ce a fost. A fost o întâlnire mai puțin ușoară și deloc așteptată, dar la final a rămas o amintire dragă și iubită, păstrată pe marginile sufletului meu, destul de departe de mine ca de acum să pot merge mai departe, destul de aproape încât să mă păstrez întreagă și vie.

Am început-o cu multe nedumeriri, oboseală, și nopți nedormite, cu neîncredere în suflet, speranță și prea puțină ambiție și o închei cu zâmbetul pe buze și fericire în suflet. O închei frumos, la fel cum a fost toată copilăria mea, toată viața mea, tot volumul întâi al vieții mele, iar în curând mă apuc să scriu al doilea volum. Îmi doresc să îl scriu frumos, sincer, cu multă iubire și fericire, cu multe zâmbete și lacrimi, cu sufletul plin de oameni dragi și de momente frumoase. Sper să îl scriu încet și cu răbdare, clar și detaliat, fără minciuni și ipocrizie, fără vorbe și gesturi urâte, fără gânduri negre; cu sclipire în ochi și suflet, cu empatie, curaj și ambiție. Să-l scriu frumos, responsabil, împăcată cu mine și cu restul. Așa vreau să se încheie această vară și așa vreau să înceapă toamna.

Cu căldură, speranțe, planuri, agitație și oboseala, așa aveam să încep ultima vară a copilăriei, care la final, se dovedea a fi una dintre cele mai frumoase veri, cele mai pline și mai goale, cele mai bogate veri, bogate în de toate: în sentimente, gânduri, locuri, persoane.

Așa și aici se încheie copilăria mea, dar asta nu înseamnă că eu voi înceta să mai fi copil. Și poate la un moment dat o să-mi încep o altfel de copilărie, împletită cu viața mea de atunci. Dar până atunci vreau să-mi iau rămas bun de la tot și toate, să-mi promit că voi păstra cu mine totul și că nu voi pierde nimic, să zâmbesc și să privesc spre un nou viitor. Astăzi se încheie ultima vară a copilăriei mele.

Sursă fotografie

Ceea ce primesc de la alții, sunt sfaturi, nu decizii

Încă de când eram un copil, țineam strâns de ideile și convingerile mele, ascultam ce spun ceilalți, mă gândeam, analizam în minte, ca mai apoi să iau decizia pe care eu o consider cea mai bună. Dacă pe atunci asta se rezuma la cât să mănânc, cu ce să mă îmbrac, sau de câte ori să fac baie pe săptămână, acum, după același principiu, îmi iau toate deciziile.

Sigur că ascult de sfaturile celorlalți, că iau în considerare părerile lor, că analizez ceea ce îmi spun, dar la final, eu sunt cea care decide. Eu, nu ei, căci este viața mea, și eu știu cel mai bine ce mă face să mă simt bine, și ce mă face fericită sau nu. Eu știu ce simt, după ce mă ghidez, cât pot, ce cred, eu știu toate astea, nimeni altcineva, iar pentru asta, știu că cele mai bune decizii sunt cele trecute prin filtrul meu, cele analizate, cele gândite, nu cele luate doar pentru că așa spun alții.

Știu că de multe ori, ceea ce aleg eu pentru mine, îi poate supăra, dezamăgi, sau întrista pe cei care îmi vor bine, și cred că ei știu mai bine, ce este mai bun pentru mine. Știu că ei vor doar să mă ajute, că ei mă iubesc și îmi vor binele, și le mulțumesc din suflet pentru asta, dar astăzi vreau să le spun mulțumesc pentru tot, pentru sfaturi, gânduri și iubire, apreciez și iau în considerare, dar o să decid ce îmi este mai bine, nu ce credeți voi că îmi este.

Am văzut o mulțime de copii, și oameni care nu mai sunt copii, care își iau deciziile în funcție de ceea ce cred, vor, presupun ceilalți. Care nici măcar nu se gândesc la ce vor ei, la ce le-ar fi mai bine, nu-și pun problema anumitor aspecte din viața lor, pentru că oricum, la final, nu decid ei. Unii se complac în situația asta, iar alții, cred eu, nici nu știu că se poate și altfel. Iar mie mi se pare cel puțin greșit să nu fi stăpân pe viața, alegerile și deciziile tale.

Mie cel mai greu îmi este să mă supun unor lucruri pe care nu le înțeleg, cu care nu sunt de acord sau care mă fac să mă simt incomod. Și când eram mai mică, eram nevoită să mă supun destul lucrurilor de genul acesta, pentru că deh, eram copil și oricine altcineva știa mai bine decât mine, ce îmi place, ce îmi face bine, ce este corect sau logic. Eu nu, că doar eram doar un copil, nu? Ei bine nu mai sunt, sau nu în modul acela, și dacă atunci, părinților, rudelor, prietenilor le era greu să mă determine să fac anumite lucruri, acum nu mai au nici cea mai mică șansă de a mă constrânge, obliga, determina.

Da, de multe ori iau deciziile care mi-au fost sugerate, dar nu doar pentru că așa au zis ei, ci pentru că așa am considerat că este cel mai bine. Mi-am întors multe decizii în urma sfaturilor și ideilor celorlalți, dar doar pentru că analizând, am ajuns la concluzia că așa este mai bine, și că eu am crezut, vrut, știu greșit. Iar atunci când plec 100% cu o idee în minte și suflet, nici cele mai puternice argumente sau soluții, nu mă întorc din a face ceea ce-mi doresc.

Deci îi ascult pe alții, îi las să îmi dea sfaturi chiar și atunci când nu am nevoie, iau în seamă ce îmi spun, le iau sfaturile ca pe posibile decizii, dar până la urmă ceea ce îmi spun alții nu sunt decât niște sfaturi, nu decizii în sine.

Sursă fotografie

Dezintoxicarea de tehnologie - partea a 2-a

Cum v-am spus că o să revin cu păreri și rezultate, așa că, am revenit.
Am început această cură de dezintoxicare în ziua când am plecat în Italia, și anumite aspecte le mențin până acum, și îmi propun să le mențin și în continuare.
La început am vrut să fac un fel de jurnal pe zile, dar m-am pierdut după vreo șase zile, așa că o să vă povestesc doar ce am reușit și concluziile mele.

1. Ce am vrut să schimb

Timpul petrecut la telefon, laptop(deși pe acesta îl folosesc destul de rar), televizor(la fel ca laptopul), sau ori care alt dispozitiv de acest gen. Voiam să nu mai port telefonul peste tot cu mine, să nu îl mai folosesc concomitent cu orice altă activitate, să nu mai fiu lipită mereu de el. Și am vrut cel puțin două săptămâni cu tehnologia scăzută la maxim.

2. Ce am reușit să schimb

• Am reușit cele două săptămâni în care am folosit telefonul destul de puțin, și anume în Italia. Nu aveam neaparat foarte multă activitate, dar era și foarte cald și nu aveam chef de nimic. M-am jucat foarte puțin pe jocuri, pe facebook și mai puțin, desigur că am avut și zile în care am făcut excepții, dar în mare a fost foarte bine.
• NU mai umblu deloc pe telefon în timp ce mănânc. Nu mai răspund la mesaje, nu mă mai uit la filme, nu mă mai joc în timp ce iau masa. Și ăsta mi se pare un pas foarte important.
• Stau mult mai puțin cu ochii în telefon înainte să adorm. De obicei nu reușesc să nu stau deloc, deși au fost și ceva zile în care am folosit telefonul cu cel puțin jumătate de oră înainte de somn. Iar când nu reușesc asta, stau între 5 și 10 minute, înainte să dorm.
• Nu mai petrec atâta timp butonându-l, citind, uitându-mă.

3. Ce nu am reușit și (poate) aș vrea să schimb

• Să nu mai port telefonul peste tot cu mine. Parcă nu-l mai iau atât de des, dar tot îl port după mine, chiar dacă nu am de gând să îl folosesc. De exemplu îl iau la masă, deși știu că nu îl voi folosi deloc, decât eventual înainte, până este pusă masa.
• Să îmi iau un timp în care să nu îl folosesc deloc. Câteva ore legate, pe zi, de exemplu.

4. Cum a fost încercând să schimb astea

• Nu pot spune că a fost greu, dar da sunt momente când instinctiv îl iau, dar imediat mă opresc și îl pun jos.
• La partea cu umblatul pe el, a fost mai complicat, căci atunci când mă plictiseam mi-ar fi prins bine.
• La partea cu mâncatul, a fost foarte bine, deși și aici mai am momente când îl iau instinctiv, dar îl las înapoi chiar înainte să reușesc să îl deblochez, deci e ok.
• La partea cu somnul e ceva mai complicat, uneori nu am somn, alteori parcă m-aș mai uita la ceva sau aș mai citi. Aici mai am de îmbunătățit.

5. Concluzii

• Sincer, nu pot spune că sunt diferențe foarte mari vizibile, dar eu le simt, și îmi este suficent.
• La început nu mi se părea că am mai mult timp, sau nu mult mai mult. Mi se pare că acel timp alocat tehnologiei oricum nu îl alocam într-un mod foarte semnificativ, dar parcă era ceva mai mult.
• În loc de telefon, încerc să mă joc, să vorbesc, să mă gândesc. Și aici timpul scurs pare scurs într-un mod mult mai benefic.
• Mă simt mai atentă și mai prezentă, și chiar numai pentru asta, mi se pare că această „dezintoxicare”a fost o idee foarte bună .
• Îmi organizez mai bine prioritățile.

Așadar, pentru mine a fost o idee bună să mă rup de la tehnologie. Nu vă așteptați la  efecte enorme, dar este important să începem de undeva. În timp e mai ok, la început mie mi se părea că nu e nicio diferență. Deci dacă voi considerați că e cazul, încercați, în orice considerați că e cazul.

Astăzi este mai mult despre tine dar și despre el

Astăzi este despre tine, mare, frumoasă, ambițioasă, curioasă, inteligentă. Astăzi este despre tine mai mult decât în celelalte zile, căci astăzi ne amintim - poate mai mult ca altădată,  cât ești de specială, de unică, de bună, de a noastră. Astăzi ne amintim și mai mult cât de mult te iubim, cât de recunoscători suntem că te avem, cât de seacă ar fi viața noastră fără tine, cât de goi am fi fără tine.

Dar astăzi este și despre el, despre el bun, despre el deștept, despre el calm și înțelept. Despre el alături de noi, despre el ducându-i dorul și simțindu-i lipsa, despre el care nu ne mai aude cuvintele, nu ne mai simte emoțiile, nu mai simte dorul care doar se micșorează, dar nu dispare niciodată.

Astăzi este despre cei 19 ani de viață ai tăi, în care ai crescut, te-ai format, te-ai dezvoltat și ai devenit omul de astăzi; dar este și despre cei șase ani de când nu l-am mai văzut, de  când nu îi mai vorbesc decât în gând, de când a plecat și de când îmi este dor de el.

Astăzi vreau să îți mulțumesc pentru toate paharele de apă pe care ni le-ai adus, pentru toate drumurile du-te-vino, pentru toate cuvintele spuse sau nespuse, pentru toate cuvintele ascultate, pentru răbdare și înțelegere, pentru loialitate și prietenie, pentru multele zile în două sau trei, pentru acceptare, sacrificiu și curaj. De asemenea astăzi vreau să-ți cer și iertare, pentru cuvinte, gesturi, fapte. Pentru nervi, supărare, nedreptate, critică dacă te-a deranjat, pentru ton ridicat și gesticulări nepotrivite, pentru lipsa de chef și inițiativă, pentru sfaturile care n-au fost binevenite, pentru lecțiile inutile, pentru reproșuri și cuvinte nepotrivite, pentru păreri care te-au deranjat, pentru gânduri care te-au rănit, pentru idei care te-au îndepărtat, pentru momente în care ai simțit că ai fost dată la o parte, pentru neacceptare și neascultare. Pentru toate momentele în care te-am rănit, supărat, frustrat, enervat, neîndreptățit, alungat, certat. Îți doresc să fii mai puternică și mai curajoasă, mai conștientă, mai asumată și responsabilă; îți doresc fericire și iubire. Ți-as dori lumea pentru tine și marea pentru liniște și cerul pentru nemurire, și soarele pentru strălucire, dar nu cred că ai nevoie de toate astea, cred că ai nevoie de tine, așa cum vrei să fii, așa cum poți să fii, așa cum eu - am încredere că vei fi într-o zi, plină cu de toate, calmă, nemuritoare prin iubirea ce o porți și dăruiești, strălucitoare prin ceea ce ești. La final, azi vreau să îți promit, mai multă acceptare și înțelegere, mai mult calm din partea mea, mai multă răbdare și empatie, mai puține sfaturi și critici și lecții.  Și îți promit că indiferent de vreme, de ani, de oameni, de timpuri, de concepții și idei, voi fi aici, pentru tine, atât cât ai nevoie, așa cum ai nevoie.

Astăzi vreau să îi mulțumesc și lui, pentru iubire, și grijă, pentru ascultare, sfaturi și povești. Pentru blândețe, și calm. Și vreau să-i promit că nu îl voi uita niciodată, că va rămâne acolo, ca parte din mine, că îmi voi aminti mereu de el, că îi voi duce dorul, că voi mai vorbi cu el în gând din când în când, că-mi lipsește, și că-l iubesc, și că-l voi iubi măcar pentru că, datorită lui - pe lângă altele, astăzi sunt și eu aici.

Pe tine te cunosc de când te-ai născut, pe el îl cunosc de când m-am născut. Pe tine te-am văzut cum crești, cum te dezvolți, cum te maturizezi, cum înflorești; pe el l-am văzut cum îmbătrânește, cum se îmbolnăvește, cum ofilește și cum moare. Când tu îți aprindeai a 13-a lumânare pe tortul vieții, el și-o stingea pe ultima. Când tu ai aprins-o pe a 19-a, el împlinește al șaselea an de când mai există doar în gânduri și în inimi. Când pentru tine în inimă am iubire, pentru el mai am doar dor.

Știi vorba aia, „Un ochi îți plânge și altul îți râde” ? Ei bine, la mine nu e deloc așa, azi ambii îmi râd pentru tine, căci tu ești aici, tu ești importantă, tu crești, tu devii om mare; iar el de mult a devenit doar o amintire, un nume, o poză, un dor, o bucată din mine, un gol în suflet.

Astăzi ție îți zic LA MULȚI ANI, să rămâi frumoasă, să fii fericită, să primești și să dai iubire iar lui nu-i mai spun nimic. Astăzi către tine se îndreaptă mii de gânduri iar către el câteva zeci. Astăzi e mult mai mult despre tine, dar e și despre el.

Porția de iubire

Noi, fiecare dintre noi avem nevoie de iubire, cu ea ne hrănim, cu ea trăim și cu ea murim, sau cel puțin acesta ar fi scenariul ideal. Avem nevoie de câte o porție de iubire de la fiecare persoană dragă, de la fiecare persoană din sufletul nostru. Și chiar dacă putem trăi fără porțiile anumitor persoane, nu înseamnă că iubirea pe care o primim este completă, întreagă sau toată iubirea de care avem nevoie și pe care ne-o dorim. De asemenea avem nevoie să dăm câte o porție de iubire acestor persoane. Atât pentru noi cât și pentru ele, pentru că simțim nevoia lor de iubirea noastră.

Și atunci când nu primim suficient de des porția de iubire, sau când nu o dăm atunci când avem nevoie, tânjim după acea porție, fie ea cât de mică, și atunci când în sfârșit avem ocazia de a primi și a da, am aduna parcă tot timpul în care am dus dorul acestei iubirii, și am da totul, și am luat totul, în timpul limitat pe care știm că îl avem.

Și simți atât de bine când o persoană tânjește să îi dai și să îți dea iubire. Poate timpul, sau grijile, sau dorul care îl sufocă, îl împiedică să ne arate ceea ce simte, ceea ce ține în el și tânjește să-i dea drumul. Dar simțim, și simțim atât de curat, și de puternic, și de sufocant, îl simțim plin de dorință, plin de durere și dor, prea plin de iubirea pe care a păstrat-o doar pentru noi. Căci pentru fiecare este o rezervă infinită de iubire, separată de celelalte, la fel de plină și la fel de dornică de a fi împărțită.

Și îl vedem, cum ne soarbe prezența, cum ne atinge, în trecere, pe umăr doar să se asigure că suntem acolo, cum ne caută cu privirea, cum încearcă prin gesturi și cuvinte puține să se conecteze cu noi, să facă legătura între rezervele de iubire pentru a se umple reciproc, cum ar vrea să zic atâtea dar este prea târziu sau prea devreme, cum nici privirile, nici cuvintele, nici gesturile nu îi mai ajung, când toate îs prea puține deși cu o zi în urmă parcă dădeau pe dinafară de dor și iubire, iar acum se ascund de rușine, frică, emoție, și de iubirea neîmpărtășită.

Și timpul scurt se scurge, și știe că rezerva lui de iubire iar va fi prea plină de iubirea pentru noi și prea goală în lipsa iubirii de la noi, și știe că dorul îl va sfâșia iar, și știe că acum  nu are prea multe variante pe care să le aleagă, ci doar să ne lase să plecăm în momentul în care ne-ar ține la piept pentru toată viață.

Și știe că porția de iubire de la și pentru noi nu va fi niciodată completă, îi va lăsa un gol, îi va face iubirea incompletă, însă acceptă și reconectarea(sau încercarea de reconectare) o dată la câteva luni, când poate își va primi și va da porția de iubire care i-ar face iubirea completă.

Da, vorbesc cu animalul meu

Despre animalele casei am mai spus și aici.
Când vorbeam uneori cu vreun animăluț, cineva se găsea să mă întrebe „Dar de ce vorbești cu el? Crezi că îți răspunde?” și apoi puneau un zâmbet ironic pe față.

Nu le-am răspuns niciodată, dar răspund acum. Da, uneori îmi și răspund, chiar dacă în felul lor. Și da, pot să recunosc, vorbesc cu animalele mele. Îi întreb ce fac, le povestesc, îmi cer scuze de la ei dacă îi lovesc, ridic puțin tonul când vreau să îi fac să înțeleagă ceva, îi chem la mine. Pe scurt, vorbesc, des, foarte des, de toate.

Nu mi se pare nimic în neregulă cu asta. Vreau să îi fac să se simtă parte din familie, pentru că sunt. Uneori simt nevoie doar să fiu ascultată și aleg să vorbesc cu un animal decât singură, alteori pur și simplu îmi place să petrec timpul cu ei, și le vorbesc, le spun, îi întreb. Da, sunt conștientă că nu îmi răspund, de cele mai multe ori, dar nu le vorbesc ca să îmi răspundă, ci le vorbesc ca să îi apropii, ca să comunic cu ei, căci răspund foarte bine la comunicare.

Dacă le vorbesc blând, cu calm, drăgăstos, imediat se alintă și ei, se dau pe lângă mine, se liniștesc, se relaxează; dacă le vorbesc dur sau țip la ei, reacționează în consecință. De exemplu Peggy, dacă nu vorbești cu ea, se ține doar după tine, nu te lasă în pace, încearcă să se urce la tine în brațe, mai pe scurt, crede că ești supărat pe ea și încearcă să te împace. Deci da simt, chiar dacă nu răspund.

Animalele sunt niște făpturi extraordinare, care da, merită și ele respect, iubire, afecțiune, devotament, loialitate. Dacă am ales să facă parte din familia noastră, atunci să le tratăm ca atare. Da, mă enervez când cineva îi sperie sau îi rănește, de multe ori când plecăm undeva cu ei mă îngrijesc mai întâi să văd dacă le-am pus lor toate cele necesare(mâncare, bol, hăinuțe pentru Peggy, cușca pentru Axi, lese, s.a.m.d.) ,când merg la tren și plouă, țin umbrela mai mult deasupra lor. Asta sunt. Astea suntem noi(despre care noi, vă povestesc altă dată).

Deci da, le vorbesc, le zic „bună dimineața”, îi iau în brațe când le e frig, le vorbesc să îi calmez când sunt speriați, îi cert când greșesc, încerc să le alin durerea când sunt bolnavi. Așadar, da, vorbesc cu animalul meu, mult, tot timpul, și mi mai mare dragul să fac asta.

Lupta cu căldura

Am tot vrut să abordez acest subiect, dar mi-a fost frică să zic ceva negativ la adresa căldurii, că poate se va răzbuna și mă va sufoca de-a dreptul. Dar gata, mi-am făcut curaj, încurajată de aceste câteva zile de răcoare și de somn acasă, în patul meu în care căldura este mereu, măcar suportabilă.

Așadar iată datele suferinței mele. Timișoara. Vara. Peste 35 de grade afară. Ultimul etaj al blocului. Cum sună până aici? Exact, devastator. Am ajuns să plec din Timișoara tocmai din cauza căldurii și lipse de somn, mâncare, activitate.

Uram ziua căci simțeam că nu pot să respir și abia îmi târam corpul parcă infinit de greu în căutarea unui colțișor măcar cu un grad mai răcoros. Nu prea mâncam, stăteam lipită de cele mai reci suprafețe, fără să ating membrele între ele, coborând cu speranță să plimb cățelul, că poate, doar poate voi găsi doar puțin mai puțină căldură, și oftam frustrată când nu găseam decât aceeași căldură sufocantă, plus zonele cu soare prin care treceam inevitabil, înjurând în gând când trebuia să urc cele patru etaje ca să dau de aceeași căldură de care am fugit. Greu, foarte greu reușeam să mă mobilizez să fac ceva, și asta numai în condițiile în care era ceva urgent de rezolvat. Altfel nicio șansă, mâncatul, curățenia, deplasatul, chiar și mersul la baie încercam să le amân după miezul nopții.

Și venea noaptea. Și făceam cele necesare supraviețuirii, și unui trai cât de cât decent, și după două trei ore de trebăluit prin casă, era momentul de somn. Păi să vedeți chin, căci căldurii puțin îi păsa de momentul meu somn. Să nu mai zic că în acele fooooarte dar foarte puține dăți în care aș fi putut adormii, măseaua mea se gândea să dea petrecere la mine în creier; căci pe vremea aia durerile de măsea reușeau să mă sece după ce am fost secată deja de căldură, dar v-am povestit aici că am rezolvat măcar aceea problemă. Bine, să revenim. Mă puneam în pat, lăsam geamul larg deschis, invitam câinele să se așeze pe fotoliu, eliminam orice urmă de textură de pe corpul meu, închideam ochii și ... doar nu credeați că somn, nu, nici vorbă. La nici zece minute, minunata, draga și speciala cățelușă se gândea să se dea jos de pe fotoliu - tot din cauza căldurii și să își plimbe lăbuțele zgomotoase pe parchet. Și făcea asta aproape din oră în oră. Bun, cățelul își găsise locul pentru o oră, cu puțin noroc poate chiar mai mult, și eu închideam ochii. Mă învârteam, mă răsuceam, apoi găseam poziția aceea perfectă în care corpul își reglase temperatura și zic ieeeei în gând și mă pun pe adormit rapid, când simt cum măseaua dă semne că ar vrea să își reînceapă dansurile de societate pe la mine prin creieraș din cauza vântului care intra pe geam și care putea să îmi asigure un somn cât de cât... somn. Așa că puneam repede în balanță și de fiecare dată alegeam varianta de a murii de cald în loc să mor de durere așa că mă ridicam rapid din pat și închideam geamul. De cele mai multe ori măseaua mea - mulțumită, adormea fără prea mari proteste, dar degeaba căci îmi pierdeam poziția de somn, și iar chin și învârteli până când nu mai suportam căldura, și deschideam iar geamul. Iar de aici, ei bine, se tot repeta, mă ridicam de câteva ori bune să închid/deschid geamul, din motivele deja cunoscute. Adormeam din când în când. Dimineața deja intra căldura așa că închideam geamul de tot, mai reușeam să adorm maxim o oră legat și mă trezeam, obosită, nervoasă, căutând un loc cât de cât  mai rece, măcar cu un grad. Și luam ziua de la capăt, cu maxim 3 ore per total de somn pe noapte, și nici ăla liniștit.

Frumoase zile am mai avut. Voi cum faceți - sau dacă sunteți mai norocoși, făceați, față căldurii?

Mirosul copilăriei

Acum două săptămâni îmi pregăteam mintea, fiecare oscior din corp, dar mai ales sufletul pentru reîntâlnirea cu copilăria. Și nu, pentru asta nu aveam nevoie de jucării, sau jocuri de copii, sau câțiva ani și centimetri în minus, nu, aveam nevoie doar de locuri, de gusturi, de oameni, de mirosuri, de emoții. Și, da, aveam să le simt - sau cel puțin așa credeam, în doar câteva ore. Și avea să fie ca acum două, trei, patru, zece, cincisprezece veri, cu fericire, și emoții, plini de viață și de voie bună. Tot corpul pe interior îmi tremura la amintirea mirosului copilăriei, miros pe care aveam să îl simt, care avea să îmi umple sufletul, și trupul, și simțurile.

Dar ghiciți ce? Am ajuns, a trecut o zi, două, trei, o săptămână, iar mirosul copilăriei mele nu se făcea simțit. Lumina, glasurile, simțurile, mirosurile, gusturile, chiar și întunericul, toate erau altfel, toate se simțeau altfel. Toată copilăria, adolescența, bucuria îmi trecuse pe sub privire fără ca măcar să le observ, dar mai ales fără să le mai trăiesc.

M-am resemnat abia când am plecat din satul bunicilor, satul bucuriei și descoperirii mele, satul care mi-a deschis simțurile și ochii, satul care m-a ridicat, m-a învârtit, mi-a dat aripi și roți și cai putere, mi-a dat viteză și calm. Atunci, atunci am răsuflat puternic, m-am uitat înapoi, plină de speranță, speranța că într-o zi voi simți aici mirosul emoțiilor, întâmplărilor, gândurilor care au fost cândva, și pe care le aștept să revină. Așa că am plecat cu sufletul plin de speranță și de împăcare.

Și mai plin de speranță mi-a fost sufletul când mă gândeam cum voi retrăi copilăria, pe când eram doar o fetiță speriată care se ținea după fratele ei, în celălalt sat, la ceilalți bunici, sat care îmi ocrotise copilăria fragedă. Deci am plecat într-acolo cu mirosul fragedei copilării în minte și suflet.

Dar nici acolo nu am găsit ce mă așteptam, ba mai mult, impactul a fost mult mai rece, mai grav, mai devastator. Nu numai că aceea copilărie nu dădea niciun semn că s-ar fi petrecut acolo, dar parcă casa în care am călcat era cu totul alta, o casă rece în colțurile căreia imaginile amintirii mele se derulau agresiv, rece, distant, nu cu bucuria cu care le trăisem, bucuria cu care mă așteptam să le primesc.

Stăteam în curte lângă mormanul de bolțari, care cândva îmi părea imens, pe care mă urcam din minim șapte pași atunci, acum din maxim trei, care atunci mă ridica la o înălțime amețitoare și care acum îmi ajunge cu greu la cei 163 de centimetri. Priveam curtea goală, și mă vedeam mică alergând, vedeam via întinsă dintr-o parte în alta a curții care acum abia mai acoperă un colțișor, îmi vedeam bunicul care tăia lemne la același circular care nu a mai fost deschis poate chiar de zece ani, pe care l-a mâncat rugina și amintirile când încă era de folos.

Nici camerele nu mai sunt la fel, și nici emoțiile de atunci. Îmi amintesc câtă emoție mă cuprindea când intram într-una din „camerele noi”, cum atingeam cu grijă fiecare dulap, fiecare fotografie, în care mă băgam pe furiș doar ca să simt mirosul acela al amintirilor celor care au crescut și copilărit acolo; iar acum acele camere, sunt niște simple camere, obișnuite, ca oricare altele. Mi s-a părut atât de trist încât mi se puneau noade în gât și mă abțineam să nu plâng căci frățiorul meu se juca pe lângă mine. Bucuriile copilăriei mele parcă se ascunseseră atât de bine încât parcă le-am pierdut.

Și unde să mai simt mirosul copilăriei mele dacă nu acolo unde am copilărit? Unde să mai râd și să mă mai bucur ca atunci? Unde să mai zâmbesc fără jenă cu zâmbetul de copil?

Da, am crescut. Știam că toate se vor schimba, știam că toate vor trece, știam că nu mă voi putea întoarce la ele, dar nu m-am gândit niciodată că n-o să mai pot simții mirosul copilăriei mele.

Sursă fotografie

Dezintoxicarea de tehnologie - partea 1

Mă trezesc, iau telefonul în mână, mă uit la ceas, după care mă uit pe blogurile preferate, mă joc puțin, poate și puțin facebook. Cobor pentru rutina de dimineață cu telefonul în mână. Iau telefonul cu mine până și la baie, cât timp îmi fac rutina. Mă așez la masă, iau telefonul și încep să mă joc/ citesc articole/ vorbesc pe whatsapp, facebook/ mă uit la video-uri/ etc. Trece mai bine de jumătate de oră. Mă pun să mănânc cât mă joc - de obicei. Mai fac una, alta, timp îmi care îmi accesez telefonul la cel mult 15 minute. Vorbesc uneori în timp ce umblu, de multe ori din inerție, pe telefon. Uneori îl bag la încărcat pe timpul zilei, timp în care ori dorm ori mă uit la ceva ori aprind laptopul ori - rar, fac ceva cu adevărat util și plăcut. Când e bateria plină iarăși îl iau, îl butonez aproape non-stop, îl iau la masă, la baie, în grădină sau oriunde altundeva mă duc chiar și pentru 10 minute. Seara mă pun în pat, mai pierd vreo două trei ore uitându-mă la video-uri/citind articole/ uitându-mă la seriale/ jucându-mă pe telefon și după somn și iau de la capăt.

În mare cam așa stau lucrurile, dar hai că ați înțeles ideea, aceea că îmi petrec mai bine de jumătate de zi cu telefonul în mână, lucru care a început să mă îngrijoreze destul de tare, mai ales că mi-e tare greu să fac lucrurile altfel. De aceea am hotărât să fac o dezintoxicare de tehnologie, dar mai ales de la telefon, măcar pentru o perioadă. Așa că, de vreme ce mâine voi pleca în Italia pentru două săptămâni, am hotărât ca acolo să o încep. O să văd dacă e cazul să o mai prelungesc. Dar știu cu siguranță că e cazul să fac asta, și multe altele pe deasupra. Dar acesta este primul pas.

Consider că ne afundăm tot mai mult în ceva ce nici nu conștientizăm, ceva ce ne mănâncă timpul, și răbdarea, și realitatea. La mine deja a devenit atât de grav încât mi se pare că îmi afectează în mod negativ viața, prea negativ așa că e momentul să iau atitudine. Nu, n-o să mă rup total de tot, ci doar atât cât o să consider necesar.

Așadar de mâine îmi încep cura de detoxificare de tehnologie.  O să revin cu partea a doua în care o să vă spun ce rețete am folosit, cum au funcționat, dar și efectele lor de după, sau starea mea de după. Poate încercați și voi dacă o să considerați că e cazul.

Frica de dentist

Consider o greșeală cel puțin gravă că de mici, în loc să avem încredere în medici și chiar și în spitale,  ni se cultiva și agravează frica față de acestea din diferite motive. Cred că un factor major în asta sunt condițiile și unii oameni din acest mediu, un mediu de care ar trebui să ne simțim protejați, unde să ne simțim în siguranță.

Eu pot spune că nu am avut experiențe negative cu dentiștii, însă am avut cu spitalele. Poate și de acolo, poate nu, însă, din motive aparent nejustificate, încă de mică mi-a fost frică să merg la dentist. Deși nu am avut multe experiențe cu dentiștii, mai ales nu din acelea negative, am preferat să stau ani de zile cu durere în loc să merg să rezolv o problemă care putea fi rezolvată în maxim o oră.

După ani de zile în care o dată la câteva săptămâni, urmau zile în care nu puteam să rezist decât cu minim 4 calmante pe zi, a urmat una dintre cele mai cumplite săptămâni din viața mea. M-a durut un dinte atât de tare încât luam calmante la două ore, nu dormeam nopțile, nu puteam să mănânc, am slăbit 4 kg în 5 zile(și crede-ți-mă nu este un mod în care vrei să slăbești) așa că am luat decizia de a merge la dentist, după rugăminți ale prietenilor, rudelor, părinților. Am nimerit la o  doamnă doctor care era mai speriată ca mine. Îmi amintesc că prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost că de ce am venit la ea și nu am mers în altă parte. Da, maxim de siguranță mi-a oferit în acel moment. Până la urmă experiența nu a fost una dureroasă, chiar deloc, chiar dacă mi-a extras dintele care cu siguranță mai putea fi salvat. Asta a fost. Durerea trecuse, m-am bucurat vreo 3 luni fără să simt vreo durere de măsea. După aceea a început să mă doară o măsea. La început când băgam dulce, mai apoi, rece, apoi tot mai des. Același scenariu. Suportam durerea dintr-o frică nejustificată. Am ajuns iarăși la o perioadă în care luam la 7-8 calmante pe zi, acum vreo trei săptămâni. Din nou rugăminți să merg la dentist din toate părțile, același scenariu, aceeași durere pe care o suportam tot mai puțin așa că mi-am luat, din nou, inima în dinți și am plecat în căutarea unui dentist(spun căutarea, căci a fost mai dificil să găsesc unul din moment ce majoritatea sunt în concedii, plus că aveam anumite așteptări). Am ajuns până la urmă la un dentist tânăr, blând, calm, care lucra ușor și curat. Mâine o să mă duc a treia oară, căci aceasta a decis să-mi salveze măseaua. Am supraviețuit, nu m-a durut decât foarte puțin, durerea de măsea a dispărut complet, mă simt mult mai bine.

Ideea e că trebuie să avem grijă de noi, în toate domeniile, că nu trebuie să suportăm durerea, că trebuie să ne învingem fricile. Așa că mergeți cu încredere la un dentist/medic, întrebați de el, poate aveți persoane care au mai fost, căutați recenziile, căutați să fie exact ce aveți voi nevoie. Nu vă fie rușine să plecați când simțiți că ceva nu este în regulă, când vă doare. Nu vă temeți să întrebați de ce intervenții aveți nevoie, despre cost, despre timp sau despre orice altceva vă interesează. Sănătatea voastră este prioritară și aveți tot dreptul să știți totul legat de aceasta.

Nu lăsați lunile să treacă, nu vă complaceți în suferință, nu vă temeți și luați atitudine pentru sănătatea voastră. Lăsând timpul să treacă nu faceți decât să agravați, să vă prelungiți chinul, să vă distrugeți ficatul cu calmante, să ajungeți în situații și mai grave și mai neplăcute.

Așadar trăiți frumos și sănătos.

Când să fii corect devine mai greu decât să fii incorect

NU, oameni buni, nu este normal să ne fie mai ușor să fim incorecți, nu este normal ca incorectitudinea să fie cea mai ușoară cale, nu este normal să fie greu să fim corecți. Nu este normal.

Corectitudinea implică demnitate, respect, apreciere, asumare, învățare,  lucruri normale, care ar trebui să fie atât de ușor făcute, lucruri care vin în mod natural nu obligate de circumstanțe, și de aceea să fim corecți ar trebuie să fie ceva ce ne vine în mod instinctiv, natural, nu ales și făcut cu mare greutate, dar cum să se întâmple toate astea când noi nu mai învățăm cum să fim onești, buni și respectoși?

Dar iată că a ajuns să ne fie mai greu să fim corecți decât incorecți, să ne fie mai ușor să mințim, păcălim, furăm, să ne batem joc.

Știți de ce cred eu că ne este mai ușor să fim incorecți?

Pentru că în jurul nostru vedem mult mai multe incorectitudini, mult mai multe situații anormale, mult mai multă ură și hoție, decât bunătate și acceptare. Aproape la orice pas aflăm, vedem , sau auzim situații sau povești care ne fac să strângem din dinți, care ne frustrează, pe care nu le înțelegem, care ne dor pentru că nu înțelegem cum oamenii pot fi atât de răi, cum pot alții să își bată joc de noi fără să le pese, cum oamenii au devenit atât de indiferenți și de parșivi.

Pentru că oamenii din jurul nostru ne împing spre calea mai „ușoară” a incorectitudinii justificând că nu poți trăii în viața asta fiind corect.

Pentru că de mici nu mai avem exemple de comportament moral, nu ni se mai spune ce este corect și ce nu, nu ni se mai cultivă empatia, respectul și grija față de ceilalți oameni.

Pentru că noi, ca oameni, am devenit reci și indiferenți. Nu ne mai pasă de alții, nu ne mai gândim decât la noi într-un mod incredibil de egoist, un mod care nici măcar nouă nu se facem bine cu adevărat, nici măcar pe noi nu ne face într-adevăr fericiți.

Pentru că ne vindem fericirea, pentru putere, bani și influențe. Pentru că nici măcar la noi nu ne mai gândim, nici de noi nu mai avem grijă, iar poziția socială e mult mai sus decât lucrurile care ne fac fericiți.

Pentru că alegem stresul și nu mai știm cum să trăim în liniște. Pentru că am ajuns să credem că dacă ceva se rezolvă ușor sau simplu, nu este bine și totul ar trebui să fie complicat.

Pentru că suntem „fraieri” dacă spunem că iubim, pentru că suntem „lași” și „proști” că nu știm să mințim, pentru că suntem luați în bătaie de joc atunci când încercăm să facem lucrurile corect.

Pentru că așa ne insuflă societate. Pentru că așa vedem în școli, primării, grădinițe, parcuri, trenuri sau pe stradă.

Pentru că nu se mai promovează respectul, bunul simți, asumarea și responsabilitatea.

Pentru că cel care ajunge mai sus ca noi, nu numai că nu a fost corect, dar este și felicitat.

Pentru că minciuna, hoția, înșelăciunea, jignirile și agresiunile sunt luate ca acte de curaj și îndrăzneală, așadar încurajate și apreciate. 

Pentru că aveam de ales între a fi corecți sau incorecți, când ar trebui să fie o singură variantă care să vină în mod natural și normal. Ba chiar uneori nu mai avem de ales, căci de multe ori corectitudinea nu mai este o opțiune.

Și pentru că multe altele, și toate acestea ne fac să ne fie complicat să mai fim corecți, să ne fie complicat chiar să mai vrem să fim, când marea majoritate nu este.

Eu cred că este atât de important să alegem iubirea, blândețea, acceptarea, iertarea, moralitatea și respectul. Atunci când facem lucrurile natural, și normal, adică atunci când suntem corecți, putem sta drepți, și nu în fața celorlalți, ci în fața noastră, atunci când ne privim în oglindă, chiar dacă lor nu le pasă poziția noastră atâta timp cât înaintăm. Chiar dacă noi, acum, nu putem schimba mare lucru, dacă insuflăm dragoste și respect, peste 10, 20, 100 de ani lucrurile se vor schimba. Oamenii se vor schimba.

Da, știu că acum, este muuult mai ușor să mințim, să înșelăm, să batjocorim, pentru a ajunge unde ne dorim. Dar asta nu înseamnă că am evoluat, unde este evoluția noastră ca oameni, ca persoane când facem astea? Chiar dacă am mai suit niște trepte pe scara socială, sau financiară, cum rămâne cu treptele de pe scara morală, de pe scara omeniei? Sau, ne pasă mai mult să fim cât mai sus(orice ar însemna asta) în loc să fim oameni? Sau, ce înseamnă mai nou să fim oameni?

Deci da, poate a devenit mai complicat să fim corecți, asta nu înseamnă că ar trebui să alegem calea mai simplă, pentru mine a fi corect, a respecta și a fi normal este cea mai simplă cale -  de fapt singura cale, chiar dacă - poate, nu este cel mai scurt și cel mai sigur drum spre ceea ce îmi doresc.


Sursă fotografie

Grija pentru ceilalți

Majoritatea dintre noi oamenii, în mod normal și natural,  avem tendința și nevoia să avem grijă de oamenii din jurul nostru, mai ales de cei mai apropiați. Și asta este un lucru bun în general, sau ca idee.

Noi ca oameni de asemenea avem nevoie să ne știm iubiți, apărați, protejați, să simțim iubirea, devotamentul și grija celorlalți pentru noi. Este un sentiment minunat să simți că cineva vrea să te protejeze, să te apere, când cineva îți vrea binele, și are grijă de nevoile și dorințele tale. De aceea grija ne leagă, ne apropie, ne ajută să ne exprimăm sentimentele atunci când cuvintele nu ne ajung.

Însă ce facem în momentul în care această grijă pentru ceilalți, devine o nevoie a nostră? De multe ori le purtăm această grijă însă nu pentru că ei ar avea nevoie de ea ci pentru că noi avem nevoie să le-o purtăm. Și aici după părerea mea, nu este tocmai în regulă.

Protecția și grija excesivă nu ajută, ba dimpotrivă, tinde să înrăutățească lucrurile. Și asta pentru că noi nu ne mai gândim la nevoile și dorințele celuilalt, ci la nevoile noastre. Dacă le purtăm această grijă doar pentru că noi avem nevoie de asta,  atunci grija și protecția nu ne vor apropia, ci poate chiar ne vor depărta.

Este normal să ne dorim ca persoanele pe care le iubim să fie în siguranță, să nu ducă lipsă de nimic, să fie fericiți și sănătoși. Este la fel de normal să facem tot ce putem ca să le oferim toate astea, însă să nu confundăm nevoile lor reale, dorințele lor cu nevoia noastră de a-i ști în siguranță, lângă noi și poate chiar dependenți.

Este o linie delicată între dorințele celorlalți și dorințele noastre, între ceea ce își doresc ei cu adevărat și ceea ce ne-am dori noi să își dorească sau ceea ce credem că își doresc, între nevoile lor reale și nevoile noastre legate de ei, atât de fină încât uneori nici nu ne dăm seama cum am trecut pe cealaltă parte, sau nici nu mai știm exact pe ce parte ne aflăm. Așa că ar trebui să ne gândim bine dacă copilul are nevoie de aceea căciulă, dacă mama bolnavă își dorește să stea doar în pat, dacă surorii mai mici îi e frică să iasă afară sau dacă noi avem nevoie să îi știm în siguranță și în afara oricărui pericol atât de tare încât nu realizăm că această grijă obsesivă le face, de fapt, rău.

Am văzut multe efecte negative ale griji și protecției exagerate, am văzut prea mulți copii care își doresc și pot însă nu sunt lăsați. Este normal să ne străduim să îi protejăm de tot ce putem, însă asta nu înseamnă să îi privăm de lucruri normale, frumoase și benefice lor. Răsuflu ușurată că nu s-au adus în magazine bile de sticlă în care să se închidă oameni, de preferabil... o viață.

Deci aveți grijă de oamenii pe care îi iubiți, protejați-i, iubiți-i, fiți atenți la nevoile lor reale și bucurați-vă alături de ei de frumsețile vieții.

Amintirile

Mi-am dat seama că am început să pierd anumite amintiri. Mintea mea a eliberat unele momente, trăiri, sentimente. Uneori cu greu reușesc să le recuperez, alteori realizez că este în zadar, pur și simplu au dispărut. Și pare bizar când ceva ce știai atât de bine dispare, se duce, îl pierzi.

Am amintiri de toate felurile, lungi, scurte, colorate, negre, frumoase, triste, încărcate, goale. Amintirile mele, părți din mine, părți din ce am fost și din ce am devenit. Toate amintirile au ca scop să-mi reamintească cum și ce a fost, să mă păstreze vie, să mă ajute să mă vindec, să îmi arate unde și cum am greșit, unde și cum am suferit.

Ce am fi fără amintiri? Oameni goi, oameni care în fiecare moment ar fi alții. N-am mai fi noi cei care am trecut prin toate, în fiecare moment ar fi un alt eu, care nu se leagă de eul viitor sau trecut. Părți din aceeași persoană însă fără să se unească, fără să alcătuiască un întreg. Amintirile ne ajută să ne întregim, să ne completăm, să păstrăm cu noi tot ce am trăi până acum, să fim persoana care a fost din momentul în care am fost concepuți și până acum, nu doar persoana din acest moment.

Am amintiri cu oameni pe care nu-i voi mai revedea niciodată, am amintiri cu locuri care m-au ajutat să cresc și să evoluez dar fără să mă mai pot întoarce în ele, amintiri cu cuvinte, fapte, gesturi.

Am amintirea primului învățător, primei zile de liceu, primei zile în care mi-am văzut frățiorul, primului sărut, primului mers pe bicicletă, și amintirile lacrimilor, și zâmbetelor, și fericirii și frustrărilor, și dezamăgirilor.

Evoluând am luat părți cu mine din ce era și ce am devenit și le-am păstrat în amintiri. Acolo unde sper să trăiască cât trăiesc și eu, unde să le găsesc, să le simt, să le retrăiesc.

Am amintiri vi și mai puțin vi, amintiri clare și încețoșate. Mi-e frică uneori că le voi pierde. pe unele deja le-am pierdut așa că încerc să țin cu putere de ele, de cele de care chiar am nevoie.

Mintea nu are loc să adăpostească fiecare lucru pe care l-am zis, trăit, mirosit sau simțit. Trebuie să am mare grijă la ce aleg să păstrez și ce aleg să uit. Toate nu au loc, eu sunt cea care le sortează, eu sunt cea care le dă valoare, eu sunt cea care alege ca ele să fie importante, eu sunt cea care păstrează doar ce e important.

Ce-am fi fără amintiri? Eu nu știu ce aș fi dar sigur nu aș fi eu, nu eu cea de acum, nu cea de aici. Nici nu vreau să aflu ce aș fi fără ele, pentru că ele fac parte din mine, mă completează, mă fac un întreg. Bucuriile adunate în amintiri sunt prea neprețuite pentru a putea fi lăsate să zboare. Mult prea multe lucruri atât de prețioase rămân doar în amintiri, ca să puteam renunța la ele.

Cu ce am putea înlocui amintirea primei dăți în care ne-am îndrăgostit, prima dată și a doua și a 1000-a în care am primit un te iubesc, prima căzătură pe role, primul film la cinema, cea mai frumoasă cină în familie, ziua în care am terminat liceul sau facultatea, ultima dată când am văzut o persoană, un loc special sau un moment special? Unde le putem păstra vi dacă nu în amintiri?

Uneori doar amintirile ne mai rămân, alteori doar ele ne mai vindecă, uneori doar ele ne mai fac să zâmbim, să știm că nu suntem singuri atunci când am rămas singuri, să știm că am trăit.

Cutiile care îmi vindecă sufletul

Încă de când eram mică scriam des, când și unde apucam. Îmi amintesc că aproape în fiecare caiet erau scrise gânduri, poezii, trăiri și povești. Apoi rupeam foile și le adunam într-un loc și le puneam la păstrare. Tratament pentru durerea de suflet.

Scriam la școală, acasă, când mergeam undeva scriam pe telefon, mai apoi la facultate și ori de câte ori simțeam nevoia să spun ceva, când aveam câte o idee, sau când voiam să mă descarc. Uneori desenam. Tot așa haotic, pe caiete, pe foile cu cursurile de la facultate, pe hârtiuțe mai mici. Apoi le adunam și le puneam într-un dosar iar  mai apoi într-o o cutie.

De foarte mică am început să adun lucrurile care erau importante pentru mine, la care ținem sau care erau reprezentative pentru un moment important din viața mea. Când am mai crescut am luat aceste lucruri și le-am închis în cutii. Când simțeam că se încheie o etapă din viața mea, puneam capacul pe cutie, scriam data închiderii, și o sigilam. Cutii cu amintiri, și trăiri, și gânduri, și sentimente. De când am început blogul am și cutiile virtuale care au același scop(dar sunt mai simplu de păstrat și de desfăcut) să mă vindece, să îmi aline dorul.

Îmi face bine să îmi amintesc, să știu ce gândeam, să văd ce simțeam; mă ajută să mă vindec, să mă observ, să văd cum evoluez.  Adunând aceste lucruri eu am găsit o cale de a mă mai păstra vie eu cea de atunci, de a mă ajuta să mă vindec, de a retrăi și reînțelege.

Unele gânduri și desene le mai am puse în dosare, ca să mă pot uita oricând la ele. Cutiile nu se desigilează decât după ce a trecut numărul propus de ani sau la nevoie maximă :).

Ador starea în care mă aduc aceste amintiri, îmi place să îmi amintesc și măcar puțin să retrăiesc momente frumoase, pline de viață și veselie, poate unele și mai triste, care par atât de de parte de mine cea de acum. Atât de mult s-au schimbat atâtea lucruri. Știu că niciodată nu vor mai fi la fel, așa că îmi hrănesc sufletul - din când în când, măcar cu amintirile acelor vremuri.

Era frumos atunci, este frumos și acum, pun pariu că va fi frumos și în continuare, dar „frumosurile” astea sunt atât, dar atât de diferite, și în unele momente am nevoie de un anumit tip de frumos. Și atunci când am nevoie de altceva decât am în acest moment, iau cutia o desfac, și e ca și când aș desface o sticlă cu sentimente, care mă înconjoară și mă poartă în perioada de unde vin ele. Râd, zâmbesc, plâng, oftez, în fața unei cutii care îmi găzduiește cele mai importante trăiri dintr-o anumită etapă din viața mea.

Chiar de mai uit lucruri, chiar de îmi amintesc cu greu ce și când s-a întâmplat, am grijă să îmi reîmprospătez periodic memoria, pentru a nu pierde ce am trăit atunci, pentru a nu mă pierde pe mine, pentru a mă păstra completă și fericită.  Așa am aceste cutii, care îmi umplu mintea cu amintiri, și-mi vindecă sufletul de răni și de dorul anumitor vremuri.

Sursă fotografie

Zile prea pline

Zilele astea au fost despre prea multe, încărcate cu de toate, despre noi și despre toți. Prea pline de oboseală, stres, nervi, fericire, familie, împreună, epuizare, răbdare întinsă la maxim, nedumerire, nopți nedormite. În zilele astea parcă aveam nevoie de resurse inepuizabile de răbdare, calm și energie, dar nicio putere de a face rost de ele.

Și mai pline o să fie zilele ce urmează urmează, prea pline de altele. Resursele - cel puțin ale mele, sunt epuizate, mai ales din cauza stresului și a speranței -  care îmi consumă un și mai mare aport de resurse de toate felurile.

Corpul meu resimte din plin grijile, preocupările, agitația, timpul care se scurge. Zilele aste îmi spun prea pline de timp și prea pline de timp scurs. În același timp. Abia aștept să se termine, să treacă timpul, dar știu câtă nevoie am ca timpul să mai încetinească.

În mintea mea gândurile se învârt cu o vitează care mă amețește. Nu mă lasă să dorm, nici să gândesc, nici să mă concentrez, nici să stau trează. Și asta e ultima sută de metri, acesta este momentul în care trebuie să îmi aloc toate resursele pentru a încheia un capitol. Dacă nu-l închei acum,  îmi va rămâne grija și preocuparea și nu voi putea să mă implic total în deschiderea unui nou capitol.

Fiecare gând parcă lasă câte o urmă pe undeva, prin suflet, pe corp, prin minte... cine le mai găsește pe toate?

Știu că vor mai urma zile atât de pline, poate chiar  mai pline, dar îs sigură că vor fi mult mult mai frumoase. Acum din amalgamul de lucruri care se înghesuie în fiecare zi îmi rămân doar gustul amar și dorințele ca zilele astea să se încheie.

Dacă zilele astea ar fi un tablou, ar conține cel puțin toate culorile și formele; dacă ar fi un cântec ar conține toate notele și sunetele, dacă ar fi altceva tot ar conține totul. Dacă o să se mai înghesuie atâtea într-o zi o să fiu nevoită să fac ceva și să ajungă zilele la cel puțin 30 de ore :)

Voi ce faceți când aveți zile mult prea pline?


Sursă fotografie

Licean pentru toată viața

Astăzi am deci să-mi îndrept pașii înapoi spre liceu, spre lumea în care trăiam acum vreo cinci luni, spre locul care mi-a fost a doua casă, spre bucuria nemărginită care mi-a fost dăruită aici, spre etapa ce tocmai o sfârșisem. Timpul nu schimbase liceul, mici schimbări insesizabile, în rest totul îmi părea la fel. Avea aceleași porți albastre care m-au întâmpinat atâtea dimineți, și m-a primit la fel ca pe un elev de acolo. Când am intrat pe poartă am simțit cum timpul mi-a deschis o ușă spre trecut, am crezut că îmi oferă încă o șansă la ceea ce-am trăit - chiar și doar pentru câteva ore, și nu puteam fi mai fericită sau mai recunoscătoare pentru această șansă; aveam de gând să profit întru-totul de ea. Părea ireal să mai am ocazia asta, prea ireal pentru a fi adevărat. Dar nu puteam să mă gândesc la asta atunci, adică, cum puteam să-mi ascult gândurile când toate simțurile mele mă purtau spre un trecut reînviat, de care nu credeam că mai pot avea vreodată parte? Holul lung era așa pustiu încât liniștea mă copleșea,dar tocmai asta m-a făcut să mă cufund și mai mult în tot ce era  acolo, în tot ce am trăit acolo. M-am îndreptat spre ușă. Câteva secunde am privit în gol, apoi am îndrăznit a bate și am intrat. Dirigul mi-a zâmbit sincer când m-am îndreptat spre catedră, în timp ce elevii clasei a noua priveau nedumeriți. Clasa rămăsese exact cum am lăsat-o noi. Fiecare urmă din existența noastră acolo era vizibilă, în fiecare bucățică din clasă am simțit prezența noastră, parcă am simțit cum toată încăperea ne aștepta pe noi.  Văzând clasa, dirigu' și totul neschimbat chiar m-am lăsat păcălita, chiar am crezut ca pot trăi în trecutul pe care l-am iubit atât. Dar în curând, am auzit „dirigu” rostit de alte voci decât ale noastre, de alți copii care au nevoie de el, de îndrumările, sfaturile si sprijinul lui, alții care se bazează pe el să-i îndrume în această perioadă din viața lor,așa cum ne-a îndrumat și pe noi. Acum, alții aveau nevoie de el, mai mult decât noi. Era ca și cum m-aș fi întors în trecut când noi eram în clasa noua și noi stăteam nedumeriți în bănci. Când încă nu știam ce vrem sau la ce să ne așteptăm. Dar era diferit, căci nu mai eram noi și nu o să mai fim niciodată și niciodată n-o să mai fie la fel, indiferent cât de vi par a fi amintirile sau cât de vi le simțim. În acel moment am realizat ca oricât aș vrea, nu mă mai pot întoarce la ce-a fost, timpul nu-mi dăduse niciodată aceasta șansă, ci doar m-a făcut să realizez că am pierdut -  poate -  cele mai frumoase clipe din viață, și că, ele vor rămâne mereu în trecut. În acel moment am realizat cu adevărat ce se întâmpla, am realizat că nu mai sunt elevă de liceu și că nu voi mai fi niciodată, că școala aceea nu-mi mai aparține în niciun fel și că acele porți albastre îmi sunt deschise doar ca simplu vizitator, dar mai ales m-a trezit la realitate și mi-a arătat că viața mea începuse  atât de brusc. Acum părăsind cu pași înceți holurile și curtea liceului, nu mai îndrăznesc să mă uit înapoi; căci  aici nu mai este loc pentru mine, nu mai pot numi locul ăsta a doua casă și chiar mai trist, viața și viitorul meu sunt atât de departe de aici. Știu că mă voi mai întoarce pe aici, dar niciodată nu va mai fi la fel ca acum, niciodată nu-mi va mai fi trezită această bucurie - pe care am simțit-o ani la rând , ci de acum îmi voi trezi doar amintirile. Amintirile - atât mi-a m-ai rămas din viața mea de atunci.


Gândurile astea le așterneam pe foaie acum aproape trei ani după prima - și ultima, vizită în liceu după ce îl terminasem. Aveam un nod în gât și lacrimi în ochi. Și acum îmi amintesc atât de bine și de viu momentul acela, și de fiecare dată când recitesc ceea ce am scris mi se retrezesc aceleași sentimente pe care le-am trăit atunci. Sentimente de regret, de despărțire, de rămas bun și încă mi se pune un nod în gât și lacrimi în ochi. 

A fost prima și ultima dată când am vizitat liceul în calitate de simplu vizitator, sau de elev al unei generații deja încheiate, care rămăsese doar în amintire. Nu am mai avut curajul să merg pe acolo de atunci. Pur și simplu, n-am mai putut. Simțeam locul mult prea departe de mine, simțeam fiecare bucățică din el cum îmi ia câte o bucată din tot ce am trăit acolo.

De curând am avut festivitatea de încheiere a facultății și cu greu mi-a smuls emoții pentru cel mult câteva minute. Când încheiam liceul, nu-mi mai puteam stăpânii lacrimile, simțeam că nu mai pot să respir, voiam să opresc timpul, să-l dau înapoi, să-l resetez, doar să fac ceva și să nu ajung la final. 

Urăsc să mă trezesc de dimineață, multe lucruri pe care le-am trăi în liceu mi se păreau cel puțin în neregulă, dar pentru oamenii care mi-au fost a doua familie, aș vrea să pot prelungi liceul pentru cel puțin toată viața. Am lăsat acolo prea multe din mine ca să mai pot fi completă, și cu greu încerc să umplu golurile care încă au rămas la trei ani de la terminare. 

Mintea, timpul, realitatea, toate îmi spun că am terminat acea perioadă, că a fost ceva trecător, firesc, că ma așteaptă noi drumuri, noi uși deschise, noi oameni și experiențe, dar inima mea îmi spune că sunt tot acolo, și că voi fi licean pentru toată viața, dar nu orice licean, ci liceanul ce am fost, înconjurat de acei oameni, de acele experiențe. În inima mea încă mă simt așa pentru că am nevoie de asta, am nevoie să simt asta, am nevoie de locul acela cu tot ce a însemnat el în sufletul meu. Nu-i pot da drumu, și nu cred că-i voi da drumul niciodată. Face parte din mine, și ah ce parte frumoasă este.

Mi-am creat o legătură inimaginabil de puternică cu acea perioadă. Unde oamenii îmi erau familie, unde locul îmi era casă. Unde mă simțeam acceptată și ascultată. Unde m-am descoperit întâia oară pe mine, unde m-am format, unde am crescut și învățat. Acolo unde deși nu am avut extrem de multe experiențe, am avut extrem de multe trăiri. Și asta am luat cu mine, trăirile. 

Deci oriunde mă voi duce, cu oricine aș fi, oricum va fi viața mea, mereu în fiecare moment din viața mea, voi fi licean, voi purta cu mine tot ce am trăit acolo, și le voi purta vi și reale. Și așa voi rămâne licean pentru toată viața.