Unde e acasă?

M-am trezit. Deși, destul de impropriu spus, având în vedere că, de fapt, n-am dormit. Poate doar mi am odihnit ochii puțin, deși eu nu-i simțeam obosiți. Mi-au trecut atâtea gânduri în prin minte în această oră, ca nici dacă aș vrea, nu mi le-aș mai aminti. E în regulă, oricum, de ce m-aș întoarce la ele acum? Acum sunt bine, mă simt odihnită, după o oră (nici măcar aia) de somn. Dar la prânz când bateriile efectiv mi se vor termina, energia asta se va risipi, am să regret c-am ales să stau trează o noapte chiar dacă a doua zi eram la muncă? Absolut nu. O să mă bucur de fiecare secundă din fiecare minut în care am fost cu ele, în care am refost noi, măcar pentru puținele ore, prea puține. O să regret, poate doar, c-am ales să dorm o oră, pe care n-am putut-o dormii, și că am pierdut minute prețioase. 

M-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat, și m-am repus în pat pentru cele 7 minute rămase, cu câinele strecurându-se printre picioarele mele. Ah, da, Peggy. Mi-e tare dor s-o am pe Peggy, seara, la somn. Mi-e tare dor să fiu prezentă în viața ei simplă și monotonă zi de zi. Acum primesc uneori videouri sau poze cu ea, mai întreb cum e, o văd rar. Se bucură ca de fiecare dată când mă întorceam de la ai mei, se bucură ca și când vede un om cunoscut ce nu l-a văzut de mult. Asta sunt acum pentru ea, un om cunoscut ce nu l-a mai văzut de mult. 

Mă uitam aiurea prin cameră. Un fel de living în devenire, camera mea cândva. Și câte am mai adunat aici, câte povești, jocuri, zile de naștere, râsete, fericire dar și câte lacrimi, câtă durere și regret. Le știe pe toate, le-a văzut pe rând, sau poate, cine știe, au rămas pe perete sub vopseaua proaspătă. Dar eu le aud în bătăile inimii mele de fiecare dată când intru în ea, de fiecare dată când mă așez pe pat. Unele le știm doar eu cu ea, cu (fosta) camera mea. N-o să le spună, o știu, nu le-a spus niciodată. 

Iar mai apoi, stând întinsă așa, mi-am dat seama că totul se simte cumva altfel, dar totusi la fel pe alocuri. Nu s-au schimbat prea multe, doar au trecut doar patru luni de când nu-mi mai e casă, dar eu le simt diferit, ca și când gata, ușile nu-mi mai sunt deschise în același mod, deși îmi sunt deschise mereu. Nu mă mai tolănesc pe acel pat obosită, de la muncă, nu mai urc cele patru etaje de două sau mai multe ori pe zi, azi după ce termin munca, ruptă de somn, n-o să mă mai întorc acolo, n-o să mai urc etajele cu ochii semi închiși, n-o să mă mai aștepte Peggy entuziasmată,  n-o să mai merg în aceeași cameră în care am mers în ultimii șase ani. Da, șase ani s-au adunat, o parte minunată a vieți mele și toți acești ani i-am trăit în această casă, cu ele.
Acum, după muncă, o s-o iau pe alt drum, o să urc doar un etaj, o să deschid altă ușă, o să mă aștepte un pisic și-un iepuraș și o să dorm în alt pat.

Dar printre toate, cel mai dor îmi e de ele, de noi, de lumea noastră, de sufletele noastre atât de lipite. A fost foarte greu să mă dezlipesc, devine cumva mai ușor dar niciodată gaura ce-a rămas nu va fi complet acoperită, niciodată. Poate din cauză că totul a fost prea rapid, că m-am decis repede, că proprietarul n-a mai vrut să aștepte, c-am mutat totul într-o zi; poate că n-ar fi contat nici dacă lucrurile nu se întâmplau atât de brutal de repede, poate totul ar fi fost oricum la fel, și eu aș fi simțit ce am simțit, și ar fi fost la fel. Dar nu mai contează acum, asta avea să se întâmple oricum, cândva oricum urma să plec, știam asta de când am pășit prima dată în acel apartament, și acel cândva a venit în urmă cu patru luni. Și mă bucur de ce e acum, și am luat-o pe drumul firesc pe care trebuia s-o iau, și e bine în noua mea casă, și sunt fericită. Dar mi-e dor, îmi lipsește ce-a fost. Timpul nu va mai fi niciodată, suficient, cuvintele nu vor mai fi niciodată destule. 

Mă aflu într-o perioadă frumoasă din viața mea, și confuză, și puțin tristă din când în când, o perioadă cu mult dor, cu multe întrebări, puține răspunsuri deocamdată, și parcă prea puțin timp. Dar e bine, ne avem una pe alta, chiar și așa, de la distanță mai des decât de aproape.
E incontestabil ce ne leagă, pe noi trei, pornite pe drumuri ce se tot îmbină de mulți ani, pe noi trei, ce-am ales să fim una în viața celeilalte. Si legătura străbate oricâtă distanță, sau zile, sau sentimente. Dar tot rămâne dorul de ce-a fost și nu va mai fi, ca în toate celelalte aspecte ale vieții, viața merge, etapele încep și se încheie, legăturile și amintirile rămân, dorul își face loc.
Sufletul meu încă se simte acasă tot în același loc cu al lor, chiar dacă fizic, acasă e altundeva acum.
Iar prin toate astea, iubirea e cea care rămâne, iar acasă e unde e iubire.