Piesa magică de puzzle

 

Stau, în miezul nopții, în mijlocul patului și în loc să mă decid să dorm, căci mâine sunt la muncă, decid să scriu, să-mi scriu despre tine, ca să nu uit vreodată ce simt acum, și să nu uit c-am simțit asta cândva, că ar fi păcat.

Îmi simt viața ca un puzzle, încă nerezolvat, cu piese rupte, abandonat de multă vreme, într-un colț de dulap dintr-un colț de cameră...

Am căutat piesele zile la rând, săptămâi, poate luni și ani, și de multe ori părea că le-am găsit, se potriveau, aveau culoarea potrivită, dar după un timp, nu mai reușeau să stea cumva legate, se destrămau, deveneau prea mari, prea mici sau cu formă nepotrivită, apoi dispăreau, sau poate eu le aruncam și rămâneau în urmă, doar piese împrăștiate. Și căutam iar. Pe unele piese, parcă nu le-am găsit niciodată, și-a fost și-a rămas mereu un spațiu gol care să-mi arate că lipsesc. 

Și-ai venit tu, ținând în mâini o piesă stranie, eram sigură că n-o să se potrivească, nu semăna cu nimic. Am adus-o mai aproape, am observat-o, și nu, forma aia n-avea cum să intre niciunde, nici n-avea sens să-ncerc. Și mi-ai lăsat-o acolo, pe margine, ți-am zis că n-o vreau, dar totuși ai lăsat-o. 

Am făcut combinații și combinații, și totul se destrăma până la urma și eu nu întelegeam de ce nu pot sta împreună, de ce puzzle-ul meu nu era decât o grămadă de piese aruncate.

Într-o zi, am văzut-o. Piesa cu formă ciudată, culori diferite. Stătea acolo pe margine. Am luat-o, am întors-o, am privit-o, am pus-o înapoi pe margine. M-ai privit în tot acest timp.

Am reluat-o după ceva timp. Nu știam unde s-o pun dar am pus-o undeva, nu știu cum, nu știu unde. Așteptam să văd daca se potrivește în vreun loc, iar ea, a făcut mai mult de atât, nu numai că s-a potrivit, într-un loc, în toate locurile, dar a și reușit să țină restul pieselor împreună. Am fost uimită, fascinată. Tu ai știut mereu, ai fost convins, mi-ai spus-o.

Am încercat s-o mai observ, dar nu mai știu care piesă e, n-o mai pot deosebi. În unele zile mi se pare că e întreg puzzle-ul, alteori mi se pare că de fapt a fost acolo mereu, căci nu-mi mai amintesc cum arăta acest puzzle fără ea. Oare, arăta în vreun fel? 

Încă mai lipsesc piese, știu. Nu pentru că piesa ta nu le-ar fi putut acoperi, ci pentru că aceea piesă nu e făcută pentru asta. Așadar mai caut piese, mai potrivesc, dar acum, viața mea arată a puzzle, nu doar a piese împrăștiate pe covor.

Căutarea și potrivirea pieselor, a devenit brusc, mai ușoară, mai naturală, mai firească. Piesa ta a făcut minuni. Tu ai făcut asta. M-ai întregit într-un mod pe care încă-l asimilez și încerc să-l înțeleg.

Și acum, noaptea, stau și mă gândesc cât de completă mă simt, cu tine, chiar și atunci când părți din mine lipsesc. Asta simt acum, asta vreau să-mi spun despre tine, că, lângă tine, golurile din mine nu mai dor, nu mai ard, ci doar așteaptă să fie umplute, și e ușor, mult mai ușor. 

Tu știi cel mai bine, ce-ți face bine

Probabil undeva, la nivel fundamental, ai mai auzit asta. Probabil undeva destul de jos în mintea și sufletul tău, știi asta. Și probabil undeva adânc adânc în subconștientul tău, crezi asta. Dar...

Cum se face că totuși, știind asta, tot mai asculți de alții atunci când îți spun ce e bine pentru tine? 

Cum se face că totuși uiți să te uiți în tine, și-i lași pe alții să se uite la tine și să te îndrume când tu deja știi drumul? 

Cred eu, că toate aste vin din nesiguranță, frică, rușine, neîncredere în propria persoană și propriile nevoi și dorințe, din frica de a nu greși, de a nu dezamăgii.

În plus, majoritatea dintre noi n-am fost învățați de mici să ne înțelegem și satisfacem propriile nevoi. Mama știa mereu mai bine cât trebuie să mănânci pentru a te sătura, bunica știa mai bine când ți-e prea frig, căci prea cald nu putea să-ți fie niciodată, tata știa mai bine ce profesie ți s-ar potrivi, vecinul știa ce ai nevoie, mătușa știa ce te supără și așa mai departe. În definitiv , toți știau mai bine decât noi care ne sunt nevoile. Nu? Păi nu ...

Oricum, am crescut cu toți și acum e greu să ne identificăm nevoile reale, pentru că în realitate, noi știm cel mai bine când și ce ne face bine. Dar cum știm asta, când de fapt, n-o știm? Cum știm asta când de fapt, încă de când ne-am născut răspunsurile la aceste întrebări au fost cumva suspendate, și înlocuite cu răspunsurile altora? 

Dar ... oricât de convingători au fost cât am fost copii, adolescenți și chiar adulți, ce e cel mai bine pentru mintea, corpul și sufletul nostru știm chiar noi. Răspunsurile sunt aici, în interiorul nostru așteptând doar să fie găsite ca mai apoi, adevăratele nevoi să fie real îndeplinite, de către noi.

Acest "bine" nu e general valabil, și clar ce e bine pentru unul, nu va fi pentru celălalt, oricât de similare ar fi nevoile, oricât de similar ne-au fost îndeplinite "nevoile" de către alții. 

Deci dacă mie mi-e bine, doar într-un tricou și-o geacă subțire la 0 grade afară, poate tu ai nevoie de-un întreg arsenal de haine. La fel cum dacă ție ți-e mai bine alergând de colo colo, vorbind cu oamenii, făcând munca de teren, poate mie mi-e cel mai bine într-un scaun în fața computerului, departe de alții.

Suntem unici, cu unele nevoi comune și unele individuale, iar la fiecare dintre acestea, satisfacerea lor stă în mâinile noastre(de la o anumită vârsta, bineînțeles).

Deci, fă ce te face fericită, mănânca ce-ți face bine, dormi cât ai nevoie pentru a fi odihnit, citește cărțile care îți plac și te ajută, întâlnește-te, iubește, căsătorește-te și fă copii cu cel/cea alături de care ești cu adevărat bine. 

Corpul tău, nevoile tale, deciziile tale. Tu ști cel mai bine, ce-ți face bine, nu mama, nu tata, nu vecinii, nu prietenii. Ei te pot ajuta cu sfaturi și îndrumări, dar depinde de tine identificarea și îndeplinirea nevoilor tale .

Doi ani de Puki

 

Astăzi se fac doi ani de cand am adus acasă un iepuraș mic, roșcat cu ochii negrii. N-aveam idee nici dacă e mascul sau femelă, nu că ar fi contat în vreun fel, dar e femelă, Puki e o ea. 

Am luat-o împreună cu o cușcă mică albastră, fără nicio informație legată de sexul sau vârsta ei, cu otită (aveam să aflu puțin mai târziu) și cu garanție - practic în cazul în care murea în primele 7 zile îmi dădeau altul ??? - așa avea să inceapă călătoria mea cu ea: ea mică, speriată dar curioasă, eu încă cu sufletul bucăti pentru iepurașul meu cu ochi albastrii. 

Ne-am adaptat pe drum. Eu - mult mai bine pregatită pentru ea decât pentru Axi, cu cușca și litiera pregătită, cu mâncare mult mai calitativă, cu mai multe informați despre ce are nevoie ea; ea curajoasă dar precaută, cu nevoie de atenție, încă speriată uneori, alteori extrem de lipicioasă.

Am trecut împreună prin otita luată de la petshop, a urmat o conjunctivită, a căzut și s-a lovit la cap, și o infecție cauzată de purici, renovarea apartamentului, mutarea într-un loc nou și multe altele mai mici.

Am petrecut fiecare zi împreună cu excepția perioadei în care s-a renovat apartamentul(când a stat la mami la sat pentru mai bine de o lună). 

A fost acolo mereu, tăcută dar prezentă, dulce, speriată, răutăcioasă, posesivă. Și eu am fost acolo mereu. Am luat-o peste tot cu mine, cu cortul ( urăște sa fie afară mai mult de 15 minute), cu trenul peste tot, la bunici, acasă sau oriunde stăteam mai mult de 12 ore. Cred c-au mai fost vreo două momente în care am lăsat-o la mami, o dată când am mers la Brașov într-o mini excursie și eventual încă o dată, în rest după mine a fost. 

Acum e liberă, cât de liber poate fi un animal ținut în apartament. Are toată casa la dispoziție, deși își preferă balconul, și dormitorul - sub pat. E un iepuraș care nu face prea multe și totuși face atâtea. Având-o pe ea, n-am fost niciodată singură. 

Bine, de curând ni s-a alăturat și un pisic alb cu negru, energic și deloc leneș, care o cam stresează și îi disturbă liniștea, dar despre asta poate în altă postare.

La mulți mulți ani alături de mine, iepuraș cu ochii negri. Ești exact ce am nevoie. 

Unde e acasă?

M-am trezit. Deși, destul de impropriu spus, având în vedere că, de fapt, n-am dormit. Poate doar mi am odihnit ochii puțin, deși eu nu-i simțeam obosiți. Mi-au trecut atâtea gânduri în prin minte în această oră, ca nici dacă aș vrea, nu mi le-aș mai aminti. E în regulă, oricum, de ce m-aș întoarce la ele acum? Acum sunt bine, mă simt odihnită, după o oră (nici măcar aia) de somn. Dar la prânz când bateriile efectiv mi se vor termina, energia asta se va risipi, am să regret c-am ales să stau trează o noapte chiar dacă a doua zi eram la muncă? Absolut nu. O să mă bucur de fiecare secundă din fiecare minut în care am fost cu ele, în care am refost noi, măcar pentru puținele ore, prea puține. O să regret, poate doar, c-am ales să dorm o oră, pe care n-am putut-o dormii, și că am pierdut minute prețioase. 

M-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat, și m-am repus în pat pentru cele 7 minute rămase, cu câinele strecurându-se printre picioarele mele. Ah, da, Peggy. Mi-e tare dor s-o am pe Peggy, seara, la somn. Mi-e tare dor să fiu prezentă în viața ei simplă și monotonă zi de zi. Acum primesc uneori videouri sau poze cu ea, mai întreb cum e, o văd rar. Se bucură ca de fiecare dată când mă întorceam de la ai mei, se bucură ca și când vede un om cunoscut ce nu l-a văzut de mult. Asta sunt acum pentru ea, un om cunoscut ce nu l-a mai văzut de mult. 

Mă uitam aiurea prin cameră. Un fel de living în devenire, camera mea cândva. Și câte am mai adunat aici, câte povești, jocuri, zile de naștere, râsete, fericire dar și câte lacrimi, câtă durere și regret. Le știe pe toate, le-a văzut pe rând, sau poate, cine știe, au rămas pe perete sub vopseaua proaspătă. Dar eu le aud în bătăile inimii mele de fiecare dată când intru în ea, de fiecare dată când mă așez pe pat. Unele le știm doar eu cu ea, cu (fosta) camera mea. N-o să le spună, o știu, nu le-a spus niciodată. 

Iar mai apoi, stând întinsă așa, mi-am dat seama că totul se simte cumva altfel, dar totusi la fel pe alocuri. Nu s-au schimbat prea multe, doar au trecut doar patru luni de când nu-mi mai e casă, dar eu le simt diferit, ca și când gata, ușile nu-mi mai sunt deschise în același mod, deși îmi sunt deschise mereu. Nu mă mai tolănesc pe acel pat obosită, de la muncă, nu mai urc cele patru etaje de două sau mai multe ori pe zi, azi după ce termin munca, ruptă de somn, n-o să mă mai întorc acolo, n-o să mai urc etajele cu ochii semi închiși, n-o să mă mai aștepte Peggy entuziasmată,  n-o să mai merg în aceeași cameră în care am mers în ultimii șase ani. Da, șase ani s-au adunat, o parte minunată a vieți mele și toți acești ani i-am trăit în această casă, cu ele.
Acum, după muncă, o s-o iau pe alt drum, o să urc doar un etaj, o să deschid altă ușă, o să mă aștepte un pisic și-un iepuraș și o să dorm în alt pat.

Dar printre toate, cel mai dor îmi e de ele, de noi, de lumea noastră, de sufletele noastre atât de lipite. A fost foarte greu să mă dezlipesc, devine cumva mai ușor dar niciodată gaura ce-a rămas nu va fi complet acoperită, niciodată. Poate din cauză că totul a fost prea rapid, că m-am decis repede, că proprietarul n-a mai vrut să aștepte, c-am mutat totul într-o zi; poate că n-ar fi contat nici dacă lucrurile nu se întâmplau atât de brutal de repede, poate totul ar fi fost oricum la fel, și eu aș fi simțit ce am simțit, și ar fi fost la fel. Dar nu mai contează acum, asta avea să se întâmple oricum, cândva oricum urma să plec, știam asta de când am pășit prima dată în acel apartament, și acel cândva a venit în urmă cu patru luni. Și mă bucur de ce e acum, și am luat-o pe drumul firesc pe care trebuia s-o iau, și e bine în noua mea casă, și sunt fericită. Dar mi-e dor, îmi lipsește ce-a fost. Timpul nu va mai fi niciodată, suficient, cuvintele nu vor mai fi niciodată destule. 

Mă aflu într-o perioadă frumoasă din viața mea, și confuză, și puțin tristă din când în când, o perioadă cu mult dor, cu multe întrebări, puține răspunsuri deocamdată, și parcă prea puțin timp. Dar e bine, ne avem una pe alta, chiar și așa, de la distanță mai des decât de aproape.
E incontestabil ce ne leagă, pe noi trei, pornite pe drumuri ce se tot îmbină de mulți ani, pe noi trei, ce-am ales să fim una în viața celeilalte. Si legătura străbate oricâtă distanță, sau zile, sau sentimente. Dar tot rămâne dorul de ce-a fost și nu va mai fi, ca în toate celelalte aspecte ale vieții, viața merge, etapele încep și se încheie, legăturile și amintirile rămân, dorul își face loc.
Sufletul meu încă se simte acasă tot în același loc cu al lor, chiar dacă fizic, acasă e altundeva acum.
Iar prin toate astea, iubirea e cea care rămâne, iar acasă e unde e iubire. 

M-a prins ... viața

Câtă vreme a trecut de când nu ne-am mai auzit ... aproape jumatate de an ...
Cam jumatate de an a trecut de când n-am mai scris nimic de fapt...
Ce s-a întâmplat? Păi cred că m-a prins viața... în agitația, nebunia, frica, frumusețea ei. Cred că m-am chinuit să pun pauză, start, apoi stop, iarăși start, iarăși pauză. Viața a apăsat ea, de la sine putere, pe unele dintre aceste butoane pentru mine, ca și pentru voi, sunt sigură.
Am vrut să scriu de cel puțin câteva sute de ori, n-am scris niciodată. Am vrut să fac multe, am făcut puține. Timpul a trecut ca și cum n-a existat niciodată, zăpada s-a topit, au început ploi reci, frunzele și-au recăpatat culoarea, a mirosit a pomi înfloriți, a căpșuni proaspăt culese, a primăvară, apoi s-au auzit ciocniri de ouă, s-au plimbat iepurași imaginari cu cadouri, s-a strâns familii, mult mai puține decât în ceilalți ani, unele nu s-au mai strâns deloc. S-a simțit aer rece și înfiorător, lumea a luat o pauză bine meritată. Apoi și-a reluat cursul, dar nu la aceeași viteză încă, nu în totalitate, niciodata la fel ca înainte. A răsărit soarele, puternic, fierbinte. S-au încins asfalturi, s-au golit rafturile de creme de soare și jucării gonflabile, oamenii au plecat în concedii și vacanțe.
S-au întâmplat multe, prea multe poate...
Sunt sigură că toți am trăit multe în aceste ultime șase luni, sunt sigură că majoritatea își vor aminti de ele mult timp de acum.
Mie mi s-au întâmplat multe ... am respirat mai mult, am stat departe cu trupul, aproape cu sufletul, am dus lupte interioare, am trăit aproape de oameni dragi, am făcut Paștele departe de familie, dar totuși cu oamenii dragi și iubiți, o altă parte din familie, m-am îndrăgostit, m-am mutat - fapt ce mi-a rupt o bucată de suflet, viitorul meu a fost incert, încă este, am luat câteva decizii, mai sunt multe de luat, am plâns, râs, dar cel mai mult am trăit cum am știut și putut.
A fost bine, a fost și greu.
Mă obișnuiesc, cu greul, cu frumosul, cu incertitudinea, cu speranța și cu visele.
Pentru voi cum au fost aceste șase luni? Ce-ați trăit? Ce ați învățat? Cum e totul la voi?

Suntem analfabeți emoțional

Văd atât de des încât începe să doară, cu cât de puțină importanță sunt privite nevoile emoționale și cât de superficial sunt tratate sau cât de puțin sunt luate în considerare. Credem că abuzurile ne sunt meritate, că oamenii se nasc răi și defecți, că o palmă nu e bătaie, și că, și dacă ar fi, nu e problemă, doar bătaia n-a omorât pe nimeni și oricum probabil și-o merita.
Credem că, copii încă de bebeluși vor să ne sfideze, sunt niște răsfățați și trebuie să-i învățăm cu mai puțină iubire că altfel ni se urcă în cap, credem că iubirea înseamnă mâncare, un acoperiș deasupra capului, plătirea pentru medicamente sau jucării , credem că educația înseamnă  să nu vorbim neîntrebați, să ne fie rușine când facem ceva ce e dezaprobat de majoritate, când copii stau tăcuți la masă și cu capul în pământ sau când la 3 luni stau singuri în pătuț fără să plângă. Credem că a crește un om înseamnă să ajungă vi până la vârsta de 30-40 de ani.
Credem mult în relații bazate pe sângele comun, și nu pe reciprocitate. Nu ne sunt validate durerile sau suferințele, totul e mic comparativ cu ce-au trecut alții, nu ne sunt recunoscute meritele.
Nu știm să comunicăm unii cu alții, suntem plini de frustrări și neajunsuri, nu conștientizăm de unde vin și nu acceptăm nicio cale de vindecare. Suntem „bine” mereu. Ne lăsam șantajați emoțional, depindem mult de alții, nu avem încredere în noi, nu avem stimă și respect de sine, mai mult, mulți nici nu știu ce înseamnă.
Habar n-avem ce e ăla respect și nici reciprocitate. Nu vorbim despre ceea ce simțim, despre sentimentele noastre, despre ce ne dorim sau ce ne-ar face fericiți. Nu căutăm fericirea ci realizarea sau liniștea.
Nu știm să ne rezolvăm pașnic problemele, nu știm să discutăm unii cu ceilalți, nu știm să rezolvăm conflicte fără o palmă sau o înjurătură. Trăim și acceptăm scandalurile, ne place să ne uităm la oameni needucați care se ceartă, cu cât mai multă agresiune, cu atât mai bine.
Suntem ofensați ușor, nemulțumiți în mare parte a timpului, avem cele mai grave probleme iar restul se plâng din nimicuri, luăm totul mult prea personal ca și când orice e despre și împotriva noastră, ne preocupăm de viața celorlalți și ne consumă probleme lor deși nu ne afectează în niciun fel.
Nu știm cum să le mulțumim părinților, cum să le spunem copiilor că-i iubim sau cum să ne apreciem partenerul. Nu știm să fim obiectivi, nu știm să ascultăm când celălalt vorbește, nu suntem empatici, suntem agresivi verbal și fizic, nu suntem niciodată vinovați sau ne învinovățim pentru orice.
Avem atâta nevoie de iubire și înțelegere, de validarea și acceptarea sentimentelor, dar nu știm nici să le oferim, nici să le cerem și nici să le primim. Suntem atât de săraci emoțional că încet încet ne izolăm și reprimăm toate emoțiile, tot ce simțim, toate nevoile emoționale.
Stau și mă uit, ascult povești de viață, și nu-mi vine să cred, rămân uimită. Toți se amuză pe bătăile din copilărie, fără de care probabil ar fi ajuns niște ratați, o palmă clar nu-i bătaie și oricum s-a întâmplat rar și nici măcar n-a prea durut, îi mai dau una copilului pentru că altfel n-au cum să-i facă față, oamenii din jur sunt cretin și idioți și probabili niște ratați în viață, vecinul e un alcoolic, prietenul nu știe să facă nimic, fratele un leneș, iar restul niște nerecunoscători. Ne vărsăm nervii și frustrările asupra celorlalți doar pentru a refuza să acceptăm că noi avem o problemă, că noi trebuie să ne vindecăm, că suferim și că ne doare. Nu știm să ne bucurăm, nu știm să fim fericiți, nu știm să căutăm fericirea, nu știm nici măcar ce ne-ar face fericiți.
Suntem obosiți și nervoși. Ne plângem că nu suntem apreciați și înțeleși, dar nu știm să spunem ce ne dorim și ce ne deranjează.
Nu-i ușor să crești și să trăiești cu atâtea răni, nu-i ușor să nu avem parte de iubire, sau apreciere. Viața în sine nu e ușoară de cele mai multe ori, dar avem atâta nevoie să ne educăm emoțional. Avem nevoie să învățăm că avem nevoie unii de alții, că avem nevoie de iubire și înțelegere. Avem nevoie să ne acceptăm trecutul, dorințele, calitățile și defectele. Avem nevoie de vindecare. Avem nevoie să ne acceptăm pe noi, pe ceilalți, să ne acceptăm și să ne înțelegem rănile, suferințele. Apoi să căutăm drumul spre vindecare, iertare și înțelegere.
Vom fi mult mai bine și mai fericiți făcând asta.


Un an nou cât mai bun și mai constructiv vă doresc. Petreceți timp cu oamenii pe care îi iubiți, și făcând ceea ce vă face fericiți. Un an nou cât mai frumos!

Sursă fotografie