Mi-am regăsit soarele

Am plecat cu frică, neputință și incapacitate în suflet, am plecat cu mii de gânduri stinse, închise și reci, am plecat fără speranță, fără visuri, fără planuri. Am plecat goală și rece, plină de îndoieli și de frici, am plecat cu toate rezervoarele goale, cu maxim de frustrări, cu nervi, cu neajunsuri. Am plecat mai stinsă ca niciodată, fără nicio scânteie în ochi sau suflet. Am plecat doar să mă știu plecată, departe, oriunde numai nu acolo, căci acolo parcă toate se auzeau, vedeau, simțeau, întâmplau, mai rece și mai dur, mai fără sentimente.

Și am venit acasă. Am ajuns aici, în căminul meu, în oaza mea de răbdare și calm și organizare, în bula mea de confort. Și ce bine e aici, mai bine ca oriunde altundeva. După nici o zi, rezervoarele mele erau deja pe plus, mintea îmi creea planuri și idei, sufletul îmi râdea, ochii îmi sclipeau. După nici o zi am reușit să-mi recâștig încrederea în mine, să-mi iau putere pentru a lupta mai departe, m-am înhămat cu multă răbdare și înțelegere și voie bună.

Mi-am dat seama că trebuie să îmi reumplu rezervoarele ca să pot merge mai departe, că trebuie să mă regăsesc și să regăsesc putere și voință, că trebuie să-mi găsesc ambiția și curajul, și mi-am dat seama, că uneori, este mult mai greu să fac asta, mult mai greu decât aș fi crezut vreodată. Dar acum știu că e ok, e ok să mă simt deznădăjduită, e ok să mă panichez și să îmi fie frică, e ok să mă umplu de frustrări atunci când lucrurile nu merg cum mi-aș dori, e ok chiar și ca din când în când să-mi acopăr soarele cu supărări, frici, frustrări, temeri, regrete. Ceea ce nu e ok e să las lucrurile așa, nu e ok să mă complac în situație, nu e ok să mă afund atât de mult încât să nu mai găsesc drumul spre suprafață, nu e ok să renunț la mine și la visurile mele de fiecare dată când viața nu îmi oferă ce îmi doresc, când îmi doresc. Astea nu sunt ok, însă e ok să îmi iau un timp al meu pentru a mă reîncărca și să merg în locul care îmi face cel mai mult bine, și care îmi umple rezervoarele cel mai repede.

După săptămâni de plutire în neant, după gânduri risipite, și putere epuizată, după ce soarele a încetat să mai strălucească, după ce toată ființa mea voia să abandoneze orice luptă, mi-am regăsit echilibrul, calmul, speranța și bucuria, mi-am regăsit soarele vieții pierdut printre norii disperării.

Înainte de orice, acceptă-te

Acceptă-ți defectele, acceptă că nu ai răbdare, că tratezi lucrurile superficial, că ești egoist sau orice altceva te deranjează la tine, însă este foarte important să îți accepți și calitățile. Acele trăsături pe care le simți în interiorul tău, care te fac să te simți bine în pielea ta, pe care ți le spun alții dar pe care ți-e greu să le recunoști, că parcă tu nu poți fi atât de bună.

Acceptă-ți trecutul. Cu cât te împaci mai repede cu ceea ce ai trăit, cu atât mai frumos și mai rapid vei reuși să îți creezi viitorul și să trăiești prezentul. Toate au trecut, toate s-au întâmplat, unele te-au marcat, însă tu ai ajuns aici, tu ești astăzi aici, frumoasă, deșteaptă și bună. Acceptă ce te-a rănit și împacă-te cu tot trecutul tău, oricât de tare te-a zbucimat atunci când s-a întâmplat.

Acceptă-ți greșelile și deciziile proaste. Da, poate nu mereu ai luat cele mai bune decizii, poate de multe ori nu te-ai gândit prea mult la ceea ce alegi și poate a trebuit să suporți consecințele și poate că se putea să eviți asta, dar cum spuneam anterior, acceptă-ți trecutul, nu doar întâmplările care nu au depins de tine, ci și ceea ce ai ales tu. Chiar dacă ai rănit, ai supăr, ai dezamăgit și te-ai dezamăgit, acceptă asta, învață ceva din ele și mergi mai departe, împăcată cu tine.

Acceptă durerea. Și cea fizică și cea sufletească. Acceptă ideea că oamenii plecă din viața ta, cu sau fără voia lor, cu sau fără voia ta, și că uni nu se mai întorc niciodată. Acceptă gândul că vor fi voci, priviri, mângâieri, de care nu vei mai avea parte. Nu, nu spun să uiți, ci doar să accepți ceea ce s-a întâmplat, ca să poți să îți continui viața, chiar dacă, de multe ori, ști că niciodată nu va mai fi la fel.

Acceptă că oamenii te iubesc, te apreciază, te prețuiesc, te admiră. Acceptă complimentele, acceptă oamenii care vor să fie alături de tine, persoanele care te iubesc necondiționat și care mereu sunt acolo să te ajute. Acceptă sufletele calde ce se deschid înaintea ta, să te adăpostească de frigul din viața ta, pentru că aceste suflete se deschid pentru ceea ce le-a dăruit sufletul tău.

Acceptă că alții pot, și tu nu, că alții fac mai bine, că alții știu mai multe. Tu ești tu, la fel cum fiecare este el însuși, diferit de ceilalți. Nu te simții mai inferioară că tu nu ști, nu ai făcut la fel, nu ai fost în aceleași locuri, nu ai atâtea. Tu ai ritmul tău, tu trăiești viața în modul tău unic, percepi lucrurile în modul tău, și evoluezi în modul tău, și asta e total ok, tu ești tu și treci prin toate în ritmul tău.

Acceptă-te pe tine de-a întregul, cu tot ce ești, faci și spui, căci doar așa îți poți continua drumul în viață, doar așa poți găsi fericirea completă și doar așa poți deveni ceea ce îți dorești. Deci înainte de orice, acceptă-te.

Doi tați, două iubiri diferite

Pe tine, tatăl meu biologic, te iubesc de când mă știu, de când m-am născut, te iubesc cu toată ființa mea, necontrolat, involuntar, complet. Ești parte din mine, sângele tău îmi străbate corpul, bucată din inima ta bate în inima mea, datorită ție exist, respir, trăiesc. Iubirea pentru tine a existat dintotdeauna și va exista întotdeauna, pentru că sunt o bucată din tine, pentru că viața mea s-a născut din a ta, și asta e ceva ce nimeni nu poate schimba.

Pe tine, tatăl meu vitreg( vitreg fiind doar un cuvânt formal, de referință) te iubesc pentru că ai fost acolo și peste tot, pentru că m-ai îmbrățișat, mi-ai șters lacrimile, m-ai iubit. Când am ales să îți ofer (căci, da, a fost o alegere) statutul de tată, ți l-am dat complet și pentru toată viața, am știut că de atunci vei fi tatăl meu, oricând, oriunde, oricum.Legătura dintre noi e de la suflet la suflet, mai exact de la sufletul tău la al meu, fără alte legături intermediare, și asta nu o va putea schimba, nimeni și nimic, niciodată.

Vă iubesc pe amândoi pentru că sunteți și ai mei, și tații mei; dar vă iubesc diferit, la fel de mult, de sincer și de adevărat, dar altfel. Nu împart o cantitate de iubire la doi, fiecare își are porția de iubire, doar al lui, infinită, necondiționată, sinceră. Nu împart o bucată de suflet la doi, fiecare își are partea de suflet, plină cu iubirea pentru el.

Am înțeles, poate puțin cam târziu, că nu sunteți în competiție, că nu luptați pentru același loc în inima mea, că nu trebuie să fiți comparați, că iubirea pentru unul, nu împuținează iubirea pentru celălalt. Am înțeles că nu împreună sunteți un tată, ci amândoi, fiecare în parte, este un tată, tatăl meu, adevărat, real. Că fiecare mi-e tată în felul lui, dar că amândoi îmi sunteți tată din tot sufletul.

Am învățat să vă iubesc pentru ceea ce sunteți, pentru cine sunteți pentru mine. Așa cum voi mă iubiți, diferit dar real, așa vă iubesc și eu pe voi, la fel de real și de sincer pe amândoi, dar diferit. Eu vă iubesc cum simt, și vă simt diferit, simt să vă iubesc curat și din tot sufletul.

Da, am doi tați, doi tați adevărați, doi tați reali, doi tați compleți, pe care îi iubesc cât de frumos pot, doi tați diferiți pentru care port iubiri diferite.

Sursă fotografie

Dor de toate

Vorbeam zilele astea cu cineva și m-a întrebat de ce mi-e dor, și i-am răspuns că de toate. Probabil nu a înțeles exact ce am vrut să zic, dar realitatea este că mie chiar îmi e dor de toate, de toate persoanele, de toate momentele frumoase, vi, colorate, de tot ce am iubit și trăit și am lăsat în trecut.

Mi-e dor de momentul când noi patru eram o familie, eu, mami, tati și fratele meu mai mare, chiar dacă nu îmi prea amintesc cum era pe atunci.
Mi-e doar de diminețile grăbite când alergam să prind microbuzul, și când întârziam la ore.
Mi-e dor de Crăciunurile când părinții încă îmi puneau cadouri sub brad, chiar dacă acum știu că Moș Crăciun nu există.
Mi-e dor de zilele când mă țineam doar după fratele meu, deși probabil că lui nu i-e așa dor de ele.
Mi-e dor de diminețile de liceu, chiar dacă nu am fost niciodată vreun fan al trezitului de dimineață.
Mi-e dor de diminețile în care mă trezea mami, și nu era nevoie să îmi pun alarma.
Mi-e dor de vacanțele de la bunici, când străbunica ne pregătea tot ceea ce ne doream.
Mi-e dor de momentele în care ne scăldam în râu și apa nu-mi trecea de brâu.
Mi-e dor de serile în care ne adunam afară, la sat, la ceilalți bunici.
Mi-e dor de pachetele făcute de mama, pentru a doua zi la școală.
Mi-e dor de nopțile târzii în care vorbeam, râdeam, făceam planuri copilărești.
Mi-e dor să mă joc cu jucăriile, să merg pe genunchi jucându-mă până mi se roșeau genunchii.
Mi-e dor de Linda și Coda, primele noastre cățelușe.
Mi-e dor de bunicul, deși cu greu mi-l mai amintesc atunci când nu era bolnav.
Mi-e dor să dorm cu străbunica în pat și să numărăm împreună câte pisici dorm cu noi.
Mi-e dor de Codiță, pisica mea albă, cu un ochi căprui și unul albastru.
Mi-e dor să mă joc cu bobocii, cu puii de găina, și cu restul animalelor din ogradă.
Mi-e dor de via mare de la sat, din care astăzi a mai rămas doar o bucățică.
Mi-e dor de paturile supra-etajate unde eu dormeam cu verișoara în același pat, și dormeam așa și după ce am mai crescut și deja nu mai aveam loc.
Mi-e dor de săruturile pe înserate în fața porții.
Mi-e dor să vorbesc ore întregi la telefon.
Mi-e dor de momentele când sora mea încă stătea cu noi, și eu trebuia să acopăr năzbâtiile făcute de ea.
Mi-e dor de când eu încă stăteam cu ei, cu părinții.
Mi-e dor de diminețile în care plecam cu cheia la gât, singură, până la grădiniță.
Mi-e dor de iernile în care, datorită frigului, mami mă lăsa să dorm cu ea în pat.
Mi-e dor și de o căciuliță anume, pe care o purtam cât dormeam, atunci când era mai rece, și era mai largă și puteam să-mi scot părul și să îl învârt după deget ca să adorm.
Mi-e dor de fratele meu, când era mic, și-l purtam în brațe, și-l legănam, și îl îmbrăcam și mă jucam cu el.
Mi-e dor de nucul mare din grădină, din care ne făceam rezervele an de an.
Mi-e dor de dacia roșie, care ne-a purtat sute de kilometri.
Mi-e dor și de casa nostră doar cu trei camere, un hol, o baie și o bucătărie, în care eram împreună, eram protejați și fericiți.
Mi-e dor de camera noastră care era cândva, galben cu verde, când eu fusesem luată să aleg nuanța de vopsea.
Mi-e dor de cum arăta luna, privită în miezul nopții, prin geamul casei de la Caransebeș.
Mi-e dor de plimbările cu bicicleta până la izvor.
Mi-e dor de vremea în care aveam o vedere foarte bună, și nu era nevoie să port ochelari.
Mi-e dor de zilele în care tati venea seara târziu acasă, iar eu și sora mea fugeam să îl întâmpinăm de cum îi auzeam glasul.
Mi-e dor de zilele în care încercam, împreună cu sora, să învățăm să mergem pe role.
Mi-e dor de mirosul copilăriei, și al inocenței, și al purității și simplității.
Și mi-e dor și de restul celelalte, pe care acum nu mi le mai amintesc.
Mi-e atât de dor de toate, atât de dor încât uneori simt că mi se strânge sufletul.