Încredere în propriile instincte

Indiferent ce mi-a zis oricine, ce mi-a spus, ce m-a îndrumat sau încotro m-a împins, până acum ceea ce am simțit a fost cel mai corect lucru, și nu s-a întâmplat nici măcar o dată, ca instinctele mele să mă trădeze sau să fie false.

Când eram mai mică citeam și auzeam des, că ceea ce simți este corect și că ar trebui să faci mereu ce simți, dar au fost așa, vorbe doar auzite, mai puțin băgate în seamă, și acum eu încerc să le zic altora aceste vorbe, însă nu prea mulți mă cred, dar este bine și așa, măcar să-i pun pe gânduri, că până n-am trăit-o și eu și n-am văzut că este chiar așa, nici eu n-am prea crezut.

Cumva și când întâlnesc un om, primele instincte îmi spun ceva, bineînțeles că le-am ignorat de multe ori că deh, dar de fiecare dată când am avut oportunitatea să petrec destul timp cu acea persoană, mi s-a dovedit că simțeam bine. Acum, mulți îmi spun că acest simțit este oarecum relativ, și că nu simțim mereu bine, și că simțurile noastre deseori nu sunt corecte. Nah, eu nu pot vorbi în numele tuturor, deși cumva cred că e general valabil, că de fapt ceea ce simțim e real și adevărat doar că nu mereu știm, de fapt, să ascultăm și să înțelegem ceea ce simțim. În zilele noastre este foarte dificil să înțelegem exact ce ne transmite corpul și mintea, când ne preocupăm de atâtea probleme, griji, neajunsuri, frici, neîmpliniri și supărări.

Cred că ar fi foarte util pentru fiecare dintre noi, să luăm o pauză de la tot și să ne ascultăm pe noi puțin, să vedem ce simțim, ce ne spune corpul, ce ne transmite mintea. Eu personal, nu cred că simțurile ne înșeală, ci cum am spus, cred că nu înțelegem noi exact ceea ce ne este transmis. Cel puțin, de când am învățat să mă ascult ceva mai bine, și analizând și din trecut, pe mine nu m-au înșelat niciodată, și chiar mi-e greu să cred că am eu ceva simțuri cu super puteri sau mega speciale față de ceilalți oameni.

Plus că legat de mine, m-am înșelat doar în momentele în care nu puteam(sau voiam) să mă văd cum sunt în realitate, până când am reușit să dau jos aceea pânză din fața ochilor, care mă făcea să mă vad prin ochii, cuvintele, spusele, și gesturile altora. Și nu de puține ori mi se spuneau anumite lucruri, care eu, undeva în interiorul meu, le simțeam super neadevărate, dar nah, n-am putut să le contrazic decât după ce acțiunea a fost consumată, și să-mi dau dreptatea mie și simțurilor mele. De exemplu cât nu lucram adormeam foarte târziu, pe la 4, 5 dimineața, și mi se tot spunea să-mi schimb programul pentru că atunci când o să lucrez o să îmi fie foarte greu, că n-o să pot dormi noaptea și n-o să mă pot trezii. Bineînțeles că era mai ok să îmi schimb programul, însă din simplu fapt că nu era tocmai sănătos, nicidecum pentru repercursiunile în viitorul în care mă angajez. Cumva, eu știam că atunci când o să fie nevoie să mă trezesc de dimineață, o să reușesc să adorm mai devreme și o să fie ok, cel puțin așa simțeam. Le mai spuneam asta din când în când, însă numai după ce s-a întâmplat, m-am angajat și mă puneam să dorm pe la 22 pentru că mă trezeam la 5 jumate, am putut să le zic că aveam dreptate. Că trecerea de la un program la altul nu a fost deloc dificilă. Și nu a fost, cel puțin nu pentru mine, acum nu spun că pentru nimeni nu este. Bine, normal că aș prefera să nu mă trezesc devreme, eu nefiind un fan al trezitului de dimineață, dar adorm devreme, și dacă reușesc să dorm 7, 8 ore pe noapte, sunt foarte ok. Ideea e că am știut să îmi ascult corpul și să comunic cu el încât totul să fie ok.

Eu am ajuns să am încredere în ceea ce simt, și până acum mi s-a demonstrat că această este cea mai bună cale, și în mod evident, va fi calea pe care o s-o aleg și în continuare. Deci așa ca sfat, căscați mai bine sufletul, și comunicați voi cu voi, și cât timp mintea, corpul și sufletul sunt în concordanță, totul este bine, așa că aveți încredere în semnalele pe care le primiți și în simțurile și sentimentele voastre.

Când povestea se termină, începe viața

Bucuria și inocența copilăriei, iubirea părinților, euforia adolescenței, tinerii efervescenți, iubirea vieții, copilul meu, viața mea, și povestea se încheie. Dar realitatea, realitatea arată altfel, copii abuzați, părăsiți, agresați, neiubiți, neglijați, părinți nepăsători, sărăcie, ignoranță, indiferență, tinerii care se sinucid, relații bolnăvicioase, familii destrămate, tineri plecați de acasă prin lume din cauza imposibilităților, violență domestică, oamenii care își omoară familiile, copilul pe care nu mi l-am dorit, viața pe care nu mi-am dorit-o, depresii, nefericire, și așa se termină, de fapt, viața.

Sigur că viața poate fi ca o poveste frumoasă, uneori este, aici, în România, de cele mai multe ori nu este. Poveștile multor familii sunt frumoase, însă, în spatele lor, zace suferință, tristețe, singurătate. În spatele fiecărei povești pe care o auzi, există o realitate, uneori mai bună, de cele mai multe ori mai proastă. În spatele veșnicului „sunt bine” se ascund grămezi de visuri, dorințe, nevoi, griji, probleme. În spatele acelor poze colorate și vi, de multe ori zace incertitudinea, neînțelegerea, relații pierdute.

Eu personal, nu mi-aș dori să trăiesc într-o poveste, nici măcar într-una cu final fericit, pentru că prea sunt toate la fel, prea comune, parcă cu prea puțin farmec, și cu certitudine viața este mult mai frumoasă ca orice poveste; însă ce mi-aș dori este ca viața să aibă toată bucuria și fericirea poveștilor și acel final fericit. Mi-aș dori să văd oameni mai buni, copii mai fericiți, o natură mai îngrijită și mai vie, să văd bunătate, iubire, grijă, compasiune, empatie. Mi-aș dori ca oamenii să fie altfel, să vadă altfel, să înțeleagă și să vrea să învețe, să aibă mințile mai deschise, să nu mai creadă în povești, fie ele triste sau fericite, căci viața, în sine, este mult mai mult de atât.

Haideți să lăsăm poveștile pentru copii, seara înainte de culcare, și noi, împreună cu ei, să începem să ne trăim viețile, și să le facem așa cum am vrea noi să fie. Haideți să ne oprim pentru o secundă din gândit, făcut, mers, rezolvat, grăbit, și să respirăm și să trăim. Viața nu este o poveste, viața este mult mai mult de atât, și mai fascinant, dacă vrei, crezi și încerci și lupți, o poți face să fie așa cum ți-ai dorit-o.

Sursă fotografie

23 de primăveri

Respir lent. Închid ochii. Trag în piept aerul celei de-a 23 primăveri de când respir, trăiesc, simt. Nu m-am născut primăvara, deși trebuia, deși am fost pe aproape. Cunoșteam lumea de câteva zile atunci când am simțit în nări mireasma primei primăverii din viața mea. Nu mi-o aduc aminte nici pe aceea, nici câteva după. Pe unele probabil că mi le-aș mai aminti, dar s-au pierdut undeva în multitudinea de gânduri sau prin negura amintirii, locul acela în care amintirile trăiesc foarte puțin, căci nu e loc să le țin pe toate, și nu au fost alese ca amintiri prioritare. O s-o țin minte pe-a 23-a, după cinci, zece, douăzeci de ani? Nu știu; cred că depinde de amintirile ce mi le găzduiesc în ea.

Mai câteva săptămâni și mi se încheie a 23-a primăvară de viață și va veni a 23-a vară, apoi toamnă. Dar acum, acum trăiesc asta, un cer albastru, un soare blând și cald, sunt vie, fericită, mulțumită, sunt plină de mine și de cei din jur, văd pe geam reflexia tuturor celorlalte primăverii ce mi-au trecut prin viața. Toate, cândva au fost așa. Eu cu mine, eu cu toți, noi împreună, fericiți, aici, prezenți, atenți, împăcați cu noi și cu lumea. Despre asta este astăzi, despre asta este această primăvară. Despre mine, despre noi, despre viață, trăiri și simțiri.

Astăzi, acum, este ziua, momentul acela în care nu mă grăbesc, nu vreau nimic, nu aștept nimic, nu mă gândesc la  nimic. Doar respir, și mă simt cum respir și cum trăiesc. Doar privesc, doar simt, doar miros, doar văd. Nimic mai mult, nimic mai puțin, și mai presus de astea, atât e suficient, atât este tot ce însemn eu acum, azi, într-o zi din ce-a de-a 23 primăvară a vieții mele. Și așa au mai fost multe zile, și sper că vor mai fi. Zile în care doar mă bucur că trăiesc, simt, aud, văd, miros, gust, iubesc, îmbrățișez, spun, pot.

Am pierdut multe primăverii din viața mea, după cele câteva ale copilăriei, în care doar așa am știut să le trăiesc, detașată, liberă și fericită, din cauza zile de mâine, a gândurilor interminabile, a vrerilor, a dorințelor superficiale, a lipsei de timp acordat mie și vieții mele, a neîncrederii și îndoielii. Poate că asta, cea de-a 23 primăvară, este acea primăvară care m-a făcut să-mi regăsesc aceea bucurie cu care trăiam fiecare zi când eram copil, pe care am pierdut-o, undeva pe drum. Poate că această primăvară este prima primăvară după multe alte primăveri, când trăiesc cu ochii și sufletul deschise, când pur și simplu trăiesc și poate de asta, aceasta va fi primăvara pe care mi-o voi aminti toată viața. Aceasta, ce-a de-a 23-a.

Dragi oameni, nu contează câte primăveri, veri, toamne sau ierni s-au adunat la umbra anilor voștri, nu contează cum era pe atunci, nu mai contează ce puteați să faceți de-a lungul lor, contează ce este acum, în acest moment, minut, în această zi, în această primăvară. Contează ca această zi să fie prima și singura, să fie cea mai bună, mai fericită, mai vie. Contează ce trăiți azi și acum, pentru că doar asta este ce aveți sigur, acest moment, nu cel trecut, nu cel viitor, doar acest moment, restul e incertitudine. Bucurați-vă de această zi, de acest moment, bucurați-vă de voi și de ceilalți, și trăiți cât mai curat și mai liber. Trăiți frumos !