Ești suma tuturor experiențelor pe care le trăiești

De cele mai multe ori ne dorim să prevenim, să ne ferim, să scăpăm de experiențele neplăcute, și este foarte normal să fie așa, însă, de cele mai multe ori, nu ne dăm seamă că acum aceea experiență face parte din noi și ne întregește.

Sigur, asta nu înseamnă să căutăm răul, ci doar, ca după ce se întâmplă să vedem partea plină a paharului - cum s-ar zice, și să realizăm că aceea experiență, de fapte toate, ne-au format și că noi suntem suma tuturor experiențelor pe care le-am avut.

Cu fiecare experiență nouă, fie ea favorabilă sau nefavorabilă, bună sau rea, noi ne dezvoltăm , creștem și dacă suntem atenți la lecțiile din fiecare experiență, învățăm să trăim mai curat și mai frumos.

La fel este și cu oamenii. Întâlnim atât oameni buni cât și răi, atât oameni care ne vor binele cât și cei care ne rănesc, și toți lasă o parte din ei în noi, iar noi păstrăm puțin din fiecare și dăm fiecăruia câte puțin din noi. Este important să ne alegem cu grijă oamenii pe care îi lăsăm în viața noastră, și atunci când întâlnim un om cu care avem o relație toxică, sau care ne rănește, să știm să luăm ceea ce ni s-a întâmplat în mod constructiv, să învățăm și să creștem sănătos.

Noi, suntem ca un puzzle, și fiecare om care intră în viața noastră, fiecare experiență prin care trecem ne lasă în urmă câte o piesă, însă noi alegem unde și cum să o așezăm, așa că trebuie să fim foarte atenți.

Haideți să nu mai regretăm, să nu ne mai lăsăm conduși de trecut, și de experiențele negative. Haideți să învățăm din ele și să creștem frumos.

Dacă ești mândru de cine ești azi, dacă ești mulțumit cu tine, dacă te iubești, ține minte că ești așa datoriră fiecărui om care a pășit în viața ta, fie că s-a descălțat la ușa sufletului tău, fie că a intrat cu bocancii plini de noroi, și fiecărei trăiri, fie că te-a înălțat la cer sau a dat cu tine de pământ. Toate astea zac în tine, toate astea fac parte din tine, toate astea te-au făcut omul care ești azi, omul de care ești mândru. Nu uita, ești suma tuturor experiențelor tale.


Sursă fotografie

Nu există trebuie, doar vreau

Știu, poate sună puțin, sau puțin mai mult, ireal, dar adevărul e că  nu trebuie, ci vrem. În 90% dintre cazuri nu suntem obligați, ci vrem. Astăzi nu o să vorbesc de acel 10% în care suntem puși, împotriva voinței noastre să facem anumite lucruri, ci despre restul de 90%.

Așadar nu trebuie să muncim, vrem să avem bani și să ne menținem în viață, nu trebuie să facem școli, vrem doar un viitor mai bun, nu trebuie să luăm note mari, vrem să nu ne certe părinții, nu trebuie să mâncăm sănătos, vrem să ne menținem sănătoși, și multe astfel de exemple.

Sigur, acest trebuie e o condiție pentru anumite realizări, fapte, și dobândirea anumitor facilități. Dar acest trebuie este condiționat de un vreau. Vreau ceva iar pentru asta trebuie sau este nevoie sa fac altceva. Dacă nu mai vreau, nu mai trebuie. Nimeni nu te poate obliga să faci nimic(fără acel 10%) ci faci ceea ce vrei.

Ne-am obișnuit cu acest trebuie, ne-am obișnuit să punem ceea ce facem și nu ne face fericiți pe umerii acestui cuvânt, nu sunt bine, dar trebuie, păi ce să fac dacă trebuie?, cineva trebuie să o facă și pe asta. Nu nu trebuie, trebuie doar dacă vrem să se întâmple ceva, altfel nu.

Ar trebui să ne dăm seama că acest trebuie este opțional, că de fapt nu trebuie și că alegem. Ne-am simții mai apropiați de noi dacă am știi că noi vrem, că la noi este controlul, că putem să facem sau putem să nu facem, și asta depinde doar de ce vrem noi.

De mic îl auzim pe trebuie, trebuie să mergi la grădiniță, la școală, trebuie să înveți bine, trebuie să fii cuminte, trebuie să pui jucăria aia acolo, trebuie să mănânci tot, trebuie să pui pe tine 2 bluze și 3 jachete, trebuie să te pui să dormi. Dar nu ne-au spus și continuarea, că trebuie să cele de mai sus, dacă vrem să sau să nu un anumit lucru.

Noi nici nu știm că acest trebuie, nu trebuie de fapt, nu înțelegem că de fapt nici nu există acest cuvânt independent, ci doar legat de ceea ce vrem. Dar e normal să nu știm astea, este normal să nu le înțelegem căci nimeni nu ne spune lucrurile astea. Învățăm că dacă Trebuie, Trebuie, fără obiecții, fără contraziceri. Ghici ce? Nu trebuie.

Pentru că trebuie nu există individual de vreau, pentru că trebuie nu există fără vreau. Trebuie? Da, doar dacă vreau.


Sursă fotografie

M-am pierdut

Și fix atunci când lucrurile merg bine, îți dai seama cât de mult ai ajuns să te îndepărtezi de tine. Și când realizezi că ești atât de departe de tine, realizezi câte îți lipsesc, realizezi cât te afectează asta, realizezi că atunci când nu ești conectat cu tine, nu reușești să te conectezi cu nimeni și nimic.

Încerc și mă străduiesc din răsputeri, mă frământ și mă agit, să mă regăsesc, să am curajul să caut ceea ce am pierdut, și să fac față la ce găsesc. Mă pierd printre întâmplări, printre amintiri și dorințe. Rătăcesc în lucruri neimportante, pentru că știu că printre ele am pierdut ceva foarte important, pe mine.

Și nu mă mai recunosc, mă uit în oglinda sufletului meu și nu văd nimic, mă uit în ochii ăștia goi care au ajuns să îmi pară străini, nu mă recunosc. Este obositor să mă caut pentru că nu am puterea să mă găsesc, și până nu-mi găsesc sau dobândesc această putere mă voi căuta degeaba.

Drumul spre visurile mele este blocat de nori, ziduri și garduri. O mână mare îmi aruncă în drum obstacole peste obstacole, îmi umple drumul de spini și pietre, îmi construiește ziduri imposibil de urcat și mi le așează în cale, îmi sapă șanțuri și mi-e imposibil să trec din ele. Mă simt blocată pe partea aceasta de drum, unde totul pare întunecat și rece și știu că soarele este pe cealaltă parte, dar degeaba, simt că nu pot ajunge la el. Mă descompun în piese, în sute, poate chiar mii de piese. Aceeași mână le adună și asemenea unui puzzle încearcă să mă refacă, dar unele piese le pierde, pe altele le rupe, pe altele le așează în alte locuri, iar la final nu mai sunt eu, căci sunt compusă prin greșeli și lipsuri, prin rupturi din mine. Încerc să găsesc un vinovat, încerc să descopăr a cui mână îmi blochează progresul. Și când văd în ansamblu, rămân tăcută și nemișcată căci este mâna mea. Eu mă împiedic, eu mă stric, eu mă pierd, eu mă creez greșit.

Într-o lume în care m-am pierdut pe mine, mă simt mică, insuficentă, incapabilă și neajutorată. Mă pierd printre niște sentimente străine dar familiare, mă amestec printre entități necunoscute, eu devenind doar un individ. Atât a mai rămas din mine.

Și doare. Doare și atunci când realizezi că nu mai știi cine ești și atunci când îți dai seama că nu știi nici cine ai vrea să fi. Totul îmi pare că merge prost, adică îmi pare că fac totul prost și doare când simți această doză de incapabilitate cum curge nestingherită prin trupul tău.

Am obosit să alerg aiurea fără destinație, să nu pot avea încredere în mine când eu sunt tot ce mi-a rămas, să îi las pe ei să mă țină la suprafață ca altfel m-aș scufunda, să mă doară sufletul de neputință și incapacitate.

Se adună multe după multe zile, le strâng, le ascund, încerc să le alung prin lacrimi: uneori mă ajută, alteori parcă mă doboară mai rău.

Nu, nu sunt tristă, zâmbesc zi de zi, iubesc soarele și primăvara, și oamenii, și viața în special. Nu sunt nerecunoscătoare. Nu sunt nemulțumită. Sunt incompletă, goală, sunt o străină. Nu știu cine sunt știu doar cum sunt. Mi-am pierdut identitatea.

Încerc zi de zi să fiu mai bună, atât pentru ei, pentru voi cât și pentru mine. O iau pe un drum inimaginabil de frumos, pășesc râzând, dar cam la același număr de pași mă blochez, cerul meu se întunecă, devin oarbă, surdă, mută, incapabilă să simt sau să gândesc, incapabilă să mai înaintez. Și zi de zi norii se duc, cerul îmi învie dar norii vor reveni căci nu i-am eliminat, doar i-am alungat pentru o perioadă limitată. Ca să scap definitiv de ei am nevoie să mă găsesc, căci m-am pierdut.


Sursă fotografie

Unul nu e de ajuns

Unul nu e de ajuns în aproape nimic. Sigur, poți să lucrezi singur, să trăiești singur, să locuiești singur, și alte astfel de lucruri și fapte. Dar singur, nu poți face atâtea altele, mult mai importante din punctul meu de vedere.

Unul nu este de ajuns pentru iubire, unde trebuie minim două persoane, și maxim, toată lumea - dacă se poate, unul nu este de ajuns pentru a creea viață, unu - după părerea mea, nu este de ajuns pentru a fii fericit. Unul nu e de ajuns pentru a împărtăși fericire, cu doar un om nu aducem pacea, unul nu poate aduce schimbarea, unul nu e de ajuns pentru a câștiga un război, unul nu e de ajuns pentru a creea iubire.

Cu un om nu se face o lume, un suflet singur nu va fi niciodată împlinit, cu o floare nu se face primăvară, cu un ochi nu vei vedea o panoramă completă.

Și tocmai pentru că unul nu este de ajuns, noi avem nevoie unii de alții, avem nevoie să fim mai mulți, pentru că atunci când sunt mulți, este putere, libertate, curaj, iubire, viață. Avem nevoie de iubire, de atașament, de atracție, de siguranță, de înțelegere, de compasiune, toate împărtășite; avem nevoie să fim cel puțin doi.

Și tocmai pentru că avem nevoie de cel puțin doi pentru aproape toate, sau cel puțin pentru cele mai importante, nu ne simțim compleți până nu găsim aceea persoană care ne completează, căci singuri nu suntem compleți, ba chiar și cu o mulțime de persoane lângă noi, tot ne simțim incompleți, ceea ce demonstrează că nici mai mulți nu sunt de ajuns dacă lipsește aceea persoană care te completează, dar acesta este un alt subiect pe care poate o să îl abordez altă dată.

Deci nu, unul nu e de ajuns, dar avem noroc căci suntem mulți, și chiar dacă acum suntem singuri, sau ne simțim părăsiți, avem unde să găsim aceea persoană care să ne fie de ajuns, care să ne facă să fim de ajuns.

Acum eu sunt cu voi, și am nevoie de fiecare, pentru că pentru mine, să fiu singură nu e suficient, pentru că da, unul nu e de ajuns. Minim doi, maxim mulți.


Sursă fotografie

Aleg să visez

Într-o lume în care nu mereu binele învinge răul, în care oamenii lovesc, jignesc, se minte mai mult decât se spune adevărul, în care ipocrizia și parșivitatea acoperă bunătatea, în care banii și faima sunt mai sus decât iubirea și respectul, eu aleg să visez.

Mi-am visat viața de mică, am încercat să fac ce îmi doresc, să-mi urmez sentimentele, să nu mă las doborâtă de vorbe sau păreri contrarii. Uneori a fost mai ușor, alteori a fost mai greu, acum este din ce în ce mai ușor așa cum am mai spus aici. Mereu am crezut în bunătate și fericire, mereu am crezut în viața fericită pe care ți-o poți face, mereu am crezut că visurile se îndeplinesc. Ei bine la 22 de ani, nu am încetat să cred tote astea.

Viața mi-a fost cam ca o câmpie, cu libertate, veselie, bucurie. Era presărată pe ici colo cu garduri pe care le-am sărit atunci când nu am putut să le ocolesc, o câmpie deseori umbrită cu nori, o câmpie unde de multe ori nu eram decât eu, singură, parcă departe de toți și de toate. Câmpia aceasta a fost mai mare sau s-a mai îngustat, în funcție de perioada în care am pășit. Acum, s-a deschis larg în fața mea, ca semn de nou început, de pornire la drum, de alegere a unei căi.

Iar eu prefer să îmi urmez visele, să mă agăț de ele atunci când mă scufund, să cred în ele și în mine, aleg să fiu fericită. Aleg să merg - poate mai mult, până ce dau de florile acelea superbe, colorate și parfumate, în  loc să le culeg pe cele de plastic de lângă mine, doar pentru că acestea sunt mai apreciate astăzi. Prefer să alerg desculță pe iarbă, chiar de-ar fi să mă ud, să mă murdăresc și poate chiar să mă înțep, în loc să iau acei pantofi superbi care mă vor bate și mă vor incomoda tot drumul. Aleg să privesc cerul cu norii lui negri, cu fulgere și tunete, în loc să mă ascund sub o umbrelă colorată făcută din plastic.

Și nici tu, nici el, și nici ea, nu mă veți convinge că sunt mai frumoase florile de plastic, sau papucii, sau umbrela colorată.  Pentru mine nu sunt, și cu asta cred că am spus tot. Voi, puteți alege orice, o puteți lua pe ce drum doriți, vă puteți crea sau dobândi propria cale, dar la fel ca voi, și eu pot și am dreptul să fac asta. Și doar pentru că drumul meu nu e la fel ca al vostru nu înseamnă că drumul meu nu e corect, că nu duce niciunde, sau că e urât. Poate e mai greu, poate e mai lung, poate e mai anevoios, dar la finalul lui voi găsi ceea ce caut, fericirea. Deci da, aleg un drum fie el oricât de complicat care mă va duce undeva, decât un drum drept și ușor care se îndreaptă spre nicăieri.

N-o să te conving că este mai bine ceea ce aleg eu, căci pentru tine poate nu este, n-o să încerc să te contrazic când îmi spui că drumul tău este mai ușor, nici măcar atunci când îmi spui că este mai bun, n-o să mă îndepărtez de tine doar pentru că ai luat-o pe altă cale, nu, dar la tot ce îmi vei spune și mă vei întreba, eu îți voi spune că aleg să visez. Că aleg să visez și să cred în visurile mele, și aleg să le urmez, chiar dacă nu le văd de păduricea ce s-a creat.

Și chiar dacă, pe această câmpie a vieții mele nu a fost mereu soare, el nu a lipsit pentru că eu îmi urmam calea, îmi ascultam sentimentele și alegeam să fiu fericită, el a lipsit pentru că a fost acoperit cu nori negri de neîncredere, de vorbe aruncate, de frustrări, de condamnări sau judecăți, care s-au abătut asupra vieții mele. Și dacă în continuare drumul meu nu va fi ușor, nu înseamnă că este greșit, ci este al meu, care sigur va fi frumos cu o destinație precisă.

Deci, omule care nu mai crezi în visuri, care crezi că visurile sunt pentru copii, care crezi că obișnuitul e mai practic decât fantezia, te rog, nu-mi mai spune să nu mai visez, nu-mi mai spune că greșesc, nu-mi mai spune că drumul meu nu-mi va aduce nimic bun, pentru că oricum n-o să te ascult, căci eu aleg să visez.

Sursă fotografie

Am întâlnit un om frumos

Trezită prea târziu, cu zeci de lucruri de făcut și desfăcut, de pregătit, de împachetat, toate făcute în cel mult jumătate de oră, și cu capul plin cu gânduri și încă cu vise, căci îmi părea că încă visez, am plecat spre gară. Cu geanta în spate, laptopul într-o mână și cușca cu Axi(dacă nu ști cine e Axi, am povestit despre el aici) în cealaltă, am ieșit repede pe ușă, am coborât scările, m-am înfruntat cu aglomerația traficului de ora 4 în Timișoara, și cu greu și obosită am ajuns la gară. Am dat fuga la ghișeu, am luat biletul în cam 5 minute, și mi-a mai luat încă cel puțin 5 să îmi dau seama pe ce linie este trenul ( de obicei merg cu alt tren, ieri am schimbat puțin ruta).

Am urcat în tren abia DUPĂ (frica de a nu încurca drumurile) ce am întrebat un domn dacă am urcat în trenul corect, apoi mi-am căutat repede loc într-un compartiment cât mai gol, dacă s-ar fi putut să fie gol complet ar fi fost perfect, dar după toată agitația zilei parcă nici nu îmi meritam acel perfect. Am văzut un domn drăguț într-un compartiment, l-am salutat și am întrebat dacă este ocupat, iar el mi-a răspuns prietenos, zâmbind. M-am așezat în fața lui. Am mai așteptat câteva minute (puține; de obicei ajung și cu jumătate de oră înainte să plece trenul) și trenul a plecat. Mi-am ținut câteva secunde respirația până am văzut că trenul o luase în direcția corectă.

Domnul, cu niște ochi mici și albaștri, m-a privit ceva timp și după a deschis discuția. Am vorbit despre el, despre viața, copiii și nepoții lui, despre mine. De fiecare dată când mă întreba ceva se asigura că nu m-a deranjat cu întrebarea, mă asigura că mă întreabă doar din dorința de a face conversație. Râdea mult și cu poftă. Era tot un zâmbet, un zâmbet din acela de om fericit.

Îmi spusese la un moment dat că omul toată viața așteaptă. Când e mic așteaptă să crească, apoi așteaptă terminarea liceului, începerea facultății, apoi terminarea facultății, găsirea unui job, căsătoria, copii, iar mai apoi moartea. El îmi spunea că așteaptă moartea, că la vârsta aceasta nu mai are ce aștepta. Mi-a spus că până la o vârstă nu simțim cum ne trece viața, iar după 50 de ani ne întrebăm unde s-au dus anii.

Stătea lângă mine și se întreba când a făcut atâția ani, și că acum și-ar dori doar să mai fie câteva zile tânăr. Dar nu mi le spunea cu amărăciune în voce, nici cu regret. Mi le spune vesel, cu ochii zâmbind și senini, și zâmbetul larg pe față.

Este un om curios, dar cu foarte mult bun simț. După fiecare frază se asigura că nu m-a deranjat cu ceva. Îmi spunea despre vremea mea și vremea lui. Văzuse atâtea schimbări, dar nu era de partea nimănui. Nu era nici pro, nici contra. Doar zicea fapte și întâmplări, părea că nu are păreri; de orice parte aș fi fost eu, el nu îmi spunea că e o parte greșită sau corectă, ci doar zâmbea.

A vorbit mult și din suflet. Mă privea neîncetat. Înceta să vorbească când eu primeam un mesaj pe telefon și răspundem, și începea numai după ce lăsam telefonul din mână. Privea pe geam și îmi povestea și mai multe.

În puțin mai mult de o oră, un bătrân de peste 70 de ani, mi-a arătat că viața este așa cum o privești, mi-a arătat că poate să respecte și el tinerii, mi-a arătat că știe multe și că a trăit frumos. Mi-a arătat că dreptatea este părtinitoare, și că nu înseamnă că este mai bine doar pentru că așa a trăit sau știe el. Mi-a arătat că poți avea și tu dar și ceilalți dreptate, în același lucru, având concepții diferite.

Am văzut un om trecut prin viață, care mai aștepta doar moartea, dar nu se grăbea să meargă într-acolo, ci doar trăia așa cum mai știa să trăiască, care este fericit și care nu se plânge de nimic. Am văzut un om frumos, care exprima frumusețe în cel mai curat și mai natural mod. Și era atât de frumos căci zâmbea, și rândea și se bucura. Nici n-ar mai fi contat exteriorul, căci la câtă frumusețe emana din interior, cine l-ar mai fi putut observa? Mă bucur că am avut ocazia să văd un om așa frumos.


Sursă fotografie

Aleg să fiu fericită

Foarte des sunt întrebată cum mă văd peste n ani, cum vreau să fiu, cum îmi văd viața, ce

vreau să fiu, ce îmi doresc și alte întrebări de genul acesta. Multe întrebări, același răspuns: fericită. 

Ma amuză teribil reacțiile după ce răspund astfel. 

Da, dar ce îți dorești, ce vrei să faci, cum vrei să iți fie viata sau  ăsta nu e un răspuns sau mă refeream la lucruri concrete sau pur și simplu pun emoticoane amuzate sau fac fețe derutate. Unii îmi spun: nu măi, vorbeam serios. Ghici ce? Și eu. 

Oamenii sunt foarte sceptici privind acest răspuns. Cum adică sa fii fericita? Nu, nu asta e important, e important ce vei face, câți bani vei lua, iți vei permite sa pleci în vacanțe,  la ce vârstă te vei căsătorii sau câți copii vei face?

Pe ei îi uimește răspunsul meu, pe mine ma amuza și mă întristează reacțiile lor. Mă amuza, căci sunt surprinși, nu știu ce să răspundă dar sunt siguri că nu e un răspuns valid. Ma întristează să văd că nu îl consideră răspuns valid. Că sunt mai importante atâtea altele, că nu aleg ce ii face mai fericiți ci ceea ce le oferă o viață cât mai fără lipsuri materiale. Mă întristează că a alege fericirea li se pare o glumă, și nici măcar nu una bună. Mă întristează că nu aleg fericirea, pentru că unii nici nu știu că fericirea e una dintre variante.

Văd oameni plictisiți la muncă, oameni care nu sunt mulțumiți de viața pe care o au, oamenii care își doresc altceva, oameni care fac ce le aduce mai mulți bani dar le fură din timp și fericire. Și dacă îi întrebi îți vor spune că au o viață bună, nu sunt fericiți dar au o viață bună.

Până acum câțiva ani, la aceste întrebări răspundeam cu ce job vreau să am, pe unde vreau să ajung, ce timp de bărbat sau casă îmi doresc. Acum am realizat cât de irelevante sunt toate răspunsurile astea. Dacă o să am un job care mă face fericită, o să fie jobul perfect, dacă o să am lângă mine un bărbat care o să mă facă fericită atunci el e alesul, dacă o să am o casă în care o să mă simt ca acasă, atunci e casa visurilor mele, dacă doar să fiu în preajma oamenilor pe care îi iubesc într-un loc nesemnificativ mă va face fericită, aceea va fi cea mai bună vacanță.

Nu contează unde merg, pe cine am alături, ce fac, câți bani am, ce destinații aleg, unde stau, dacă toate astea mă vor face fericită. Căci dacă mă vor face fericită atunci o să fie cele pe care le-am căutat toată viața.

Deci da, fericirea e o alegere. După mine, să alegi să fii fericit e mai prețios decât să alegi orice altceva, pentru că atunci când ești fericit ai tot ce îți dorești, căci de aceea ești fericit, nu?

Iar dacă acum mă vei întreba cum vreau să fiu în viitor, vei ști ce o să-ți răspund. Tu cum vrei să fii în viitor?

Sursă fotografie

Sunt doar un om

Nu vreau să pun întrebări, nu vreau sa stric misterul ce mă înconjoară, nu vreau să lucesc eu mai tare decât restul, nu vreau să fiu specială. Eu sunt eu. Un copil, un om, o viață, un suflet. Un amalgam de gânduri și idei, care mai de care mai neînțeles, mai pline de suspiciuni și frici. Nu, nu sunt paranoică. Trăiesc viața așa cum știu, cum pot, așa cum simt, și așa o trăiesc cel mai bine pentru mine.

Nu pot sa-ți spun ție, sau ție, sau ție, sau nici măcar mie, fapte, sau rezolvări sau soluții. Pot sa iți dau sfaturi, pot să iți împărtășesc ce am trăit și ce cred și ce sunt, pot să te ajut, pot să fiu alături de tine, pot să te înțeleg. Dar nu pot lua decizii pentru tine, nu pot număra zile sau lucruri bune, nu iți pot înfiripa idei, nu pot fi tu, nu pot trăi ce trăiești tu.

Eu sunt eu, independent de tine dar împreună cu tine. Să fiu alături de tine, nu înseamnă să fiu tu, să te înțeleg nu înseamnă să gândesc ca tine, să te ajut nu înseamnă să faci parte din familie, să te iubesc nu înseamnă să mă iubesc pe mine.

Pentru mine, tu însemni cât pot eu simții, pentru tine simt tot ce pot, pentru tine cred tot ce înțeleg, pentru tine mă sacrific atât cât mă țin puterile, atât cât mă duce mintea și logica.

Nu-ți pot urma drumul, dar poate îl pot face mai ușor, nu-ți pot îndeplini visele dar poate pot să le colorez, nu-ți pot ușura viața dar poate o pot face mai veselă. Și dacă pot astea, atunci pot totul, căci totul constă în a te face mai fericit, mai bine, mai vesel.

Și nu mă aștept ca tu să îmi mulțumești, nu mă aștept ca tu să îmi dai ceva la schimb, nu mă aștept ca tu să îmi faci bine, mă aștept ca tu să trăiești mai frumos dacă am putut să te fac să faci asta. Căci asta contează, fericirea ta. Și fericirea ta, și a ta, și a ta și a tuturor. Oamenii fericiți sunt oameni mai buni, oamenii fericiți trăiesc mai frumos, oamenii fericiți fac alți oameni fericiți, oamenii fericiți iubesc. Și îi iubesc și pe acei oameni poate nu la fel de fericiți, nu la fel de veseli sau de buni.

Iar eu încerc sa determin oamenii să fie mai buni, mai fericiți, mai uniți, mai zâmbitori, mai aproape, mai goi de frustrări și dezamăgiri și mai plini de iubire și speranță. Dar eu nu îi pot face toate astea. Eu pot dor să le povestesc ce frumos zâmbește un om nervos atunci când empatizezi cu el, ce repede dispare frustrarea atunci când privești blând, ce buni sunt oamenii care au primit bine, ce multă iubire oferă oamenii iubiți. Dar ei nu trebuie să mă creadă, căci eu le spun doar vorbe, doar cuvinte colorate, ei trebuie să simtă astea, ei trebuie să își dea seama, ei trebuie să facă, asta dacă vor, bineînțeles.

Eu sunt doar un om, la fel ca tine. Un om cu visuri, cu gânduri, cu idei și simțiri. Un om aproape sau departe de tine, un om important sau nu, un om ce îți face ziua mai bună sau un om ce ți-e indiferent. Tu pentru mine ești un om; un om cu visuri, și frici și dezamăgiri, și fapte consumate, și bucurie și cu multă iubire de oferit. La fel ca toți oamenii dar special în felul tău. Tu ești diferit, cum e și el, cum e și ea. Așa sunteți și pentru mine, diferiți. Dar asta e foarte bine, căci nu toți sunteți la fel, nu toți suntem la fel dar asta nu trebuie să ne îndepărteze unul de altul.

Eu sunt doar un om. Un om mic cu o nevoie mare de a te ajuta și a fi aproape de tine, cititorule.

Sursă fotografie

De ce da animalelor?

De ce da animalelor? Pentru că de ce nu ? Eu consider animalele mai mult decât benefice, sunt niște făpturi uimitoare, energice, pline de afecțiune, loiale și iubitoare.

Motivele din care ajungem să avem un animal sunt foarte variate, fie că l-am luat din plictiseală, lipsă de atenție și afecțiune, sau că l-am primit cadou sau că l-am luat la sfatul cuiva, atunci când alegem să avem grijă de ele, trebuie să ne asumăm această responsabilitate.

Sigur, a avea un animal implică și lucruri mai puțin plăcute, sunt o responsabilitate în plus, trebuie să-i hrănim, să îi curățăm, să ne petrecem timpul cu ei, să-i iubim. Necesită timp, răbdare și atenție, mai ales dacă alegem puiuții care trebuie învățați și educați. Dar se merită. Animalele ne dau înzecit față de ceea ce trebuie să facem pentru ele. Animalele ne oferă iubire necondiționată, ne scapă de stres sau de gândurile negative, ne umplu zilele și viața.

Trebuie însă să alegem cu grijă animalul, să ne documentăm despre creșterea și îngrijirea lor, să fim responsabili cu ei și să fim conștienți de tot ce trebuie să ne asumăm atunci când aducem un micuț( sau mărișor) acasă.

E alegerea fiecăruia dacă și când vrea un animal, dar din propria experiență vă zic că plătiți un preț mic pentru câte vă oferă aceea făptură plină de viață.

O să vă povestesc cum am ajuns să am un animal al meu și ce înseamnă pentru mine. 

Am crescut la casă cu curte, mereu am avut câini și pisici în preajma mea. Îi iubeam cum puteam pe fiecare, mă jucam cu ei atât cât puteam, le ofeream atât cât îmi era permis. Visam mereu la un animal al meu, pentru care eu să iau decizii, să îl cresc și îngrijez cum consider. Să nu trebuiască să îmi fie aprobate deciziile legate de el, să nu ia alții decizi pentru el cu care eu nu aș fi niciodată de acord; dar stând acasă cu părinții asta nu era chiar posibil.

La un moment dat mi-a murit câinele și am rămas fără câine la casă, și câteva luni am căutat un cățel. Într-un final, după poate mai bine de trei luni am găsit un puiuț de câine, mic și plouat, abandonat pe o grămadă de gunoi. L-am luat acasă. M-am atașat foarte mult de el, poate mai mult decât de oricare alt animal. Cât a fost mic l-am ținut în casă ca mai apoi să-i dau drumul în curte, o curte mare în care el putea alerga în voie.

Într-o zi ai mei au luat hotărârea să îl lege în grădină. M-am împotrivit cât am putut, le-am spus că nu sunt de acord, că nu e corect, n-am fost prea mult luată în seamă și în câteva zile câinele stătea legat în grădina casei, auzindu-i doar lătratul. I-am oferit afecțiune și iubire, mi-a răsplătit-o, îmi umplea timpul, îmi colora zilele. Iubeam mult câinele ăla. Au trecut mai bine de doi ani de atunci. În momentul acela am simțit o frustrare imensă, o frustrare pentru că mi se părea că se comite o nedreptate și eu nu puteam să opresc asta, mă simțeam vinovată în fața lui, dar de frustrare am început să merg rar spre deloc la el. L-am abandonat. El a rămas acolo legat, fericit de fiecare dată când cineva trece pe la el. Cu chef de joacă mereu și încă cu multă afecțiune de oferit. Ne așteptă zi de zi, se bucură când ne vede.

În momentul acela am luat decizia să-mi iau un animal al meu. M-am întors în Timișoara și am plecat la pet-shop privind animăluțele care priveau cu ochii mari în vitrine. Nu știam ce vreau, m-am plimbat ceva timp pe acolo. Apoi l-am ales, am zis că vreau să fie alb cu ochii albaștri și așa a fost. Un iepuraș mic cât palma cu blănița albă și ochișorii mari și albaștri.

L-am luat acasă, ne-am acomodat unul cu celălalt, s-a acomodat cu membri familiei( cu aproape toți), cu cățelușa verișoarelor mele. A crescut frumos, acum are cam doi ani de zile.

Sigur, au fost zile în care parcă nu-l mai suportam, zile în care îmi era ciudă pe el, după ce strângeam de 10 ori și vedeam că mai trebuie să strâng o dată. Am făcut și mici sacrifici, minimalizându-mi numărul de bagaje atunci când merg acasă căci trebuie să îl iau și pe el. Trebuie să curăț zilnic după el, să am grijă de el, și să îi ofer afecțiune. Uneori plec prea târziu de acasă căci după ce curăț cușca se gândește să facă iarăși dezastru.

Dar îl ador când vine la mine, când mă linge pe mână, când se învârte entuziasmat în jurul meu în semn de hai să ne jucăm. Îi văd ochii pline de afecțiune, de nevoie de mine și de iubire. Dacă e liber e mereu în jurul meu, încearcă să ne atragă atenția, vine după noi, e afectuos și iubitor.

Ideea e că animalele trebuie tratate cu respect și să le oferim măcar jumătatea din loialitatea pe care ne-o oferă. Și de ce am fi răi cu animalele care în multe rânduri și-ar da viața pentru noi? Ele ne iubesc mai presusu de orice, pentru ele noi suntem totul, ele de noi depind cu sufletul și viața. Cum să rămânem indiferenți la asta?

Deci, vă sfătuiesc, dacă aveți posibilități și bineînțeles dacă vă doriți, să luați în grijă un animăluț. Asumați-vă această responsabilitate și el vă va da toată iubirea și devotamentul lui.

Iar la final, faceți cunoștință cu micul(  bine, nu așa mic) meu bulgăraș alb, Axi, și cu cățelușa casei Peggy.