Ce ați citit cel mai mult

M-am uitat de curând peste articole și m-am uitat așa, să văd care a fost cel mai citit articol. Și uite că am alcătuit o listă cu cele mai citite zece articole. Aici aveți lista de data trecută.
Pentru mine e foarte important să știu ce vă place cel mai mult, ce vă atrage. Ce vreți să citiți, ce vă merge către suflet, ce vă alină sau interesează. De aceea fac periodic acest clasament. Dacă și pe voi vă interesează să vedeți periodic acest clasament, anunța-ți-mă printr-un comentariu.
Așadar aceasta sunt cele mai citite zece articole, în ordinea descrescătoare.

10. Am învățat să îmi asum

9. Aleg să fiu fericită

8. Amintirile

7. Atunci când pleci, lasă loc de bună ziua

6. Când cuvintele nu ne ajung și nu sunt de ajuns

5. Astăzi este mai mult despre el, dar și despre tine

4. Și cuvintele dor

3. Aleg să visez

2. 23 de primăveri

1. M-am pierdut

Vă mulțumesc pentru că sunteți aici, alături de mine!

Stau așa uneori, și mă gândesc

Stau uneori așa, și mă gândesc la toate, la mine, la alții, la viața mea, la fericire, la oameni, la împliniri.
Uneori, foarte rar, mă gândesc că poate, ar putea fi mai bine. Dar de mii de ori pe zi mă gândesc cât mi-e de bine, cât sunt de fericită, de bine, de înconjurată de oameni superbi.
Uneoir îmi fac planuri, îmi doresc multe și mă gândesc ce greu mi-e să le fac realitate. Alteori știu că totul va fi bine, că într-un fel sau altul, voi ajunge acolo, la steaua mea, pe drumul meu, la visul meu, către destinația mea.
Știu că dacă voi merge pe drumul făurit de inima mea, voi merge doar spre bine, spre frumos, spre progres, dar mai ales spre linișe și fericire.
Mi-e bine aici, unde sunt acum, cum sunt acum. Aș fi putut să fiu mai bine? Nu știu, probabil. Mai bine poate că da, mai fericită, probabil că nu.
M-am lăsat de urmat drumuri haotic, de ascultat alte voci, de ales doar cu mintea și fără inimă. Ambianța dintre ele două, echilibrul dintre minte, suflet și corp, mi-e cel mai bun, mai drag și mai priceput călăuzitor.
Mai stau și mă gândesc la alții, la oameni, la fapte, la durere, dar mai ales la nefericire. La nefericirea și durerea altora, la cât le e la unii de greu, la cât mi-e de bine mie, cât sunt de norocoasă.
Mă gândesc la oamenii din viața mea, și cum la cât îi iubesc, la cum suntem noi împreună, încât nu pot să-mi găsesc cuvinte să vorbesc despre ei. Atât sunt de buni și atât de perfect se potrivesc la mine în viață.
Mă mai gândesc și la nefericirea mea, la momentele mai puțin bune, la durere și neputință. Și atunci încep să plâng, să-mi descarc sufletul, să-mi las inima să țipe de durere, de neputință, de tristețe. Și stau așa, minute bune, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, cu fața înfundată în pernă. Și mă descarc, inima mi se potoleșe, sufletul mi se deschide din nou, și mă bucur din nou de ce am, de viața mea și de persoanele din ea.
Mă gândesc la multe. Prind momente în care să stau și să simt, să mă simt, să mă ascult, să mă împac cu mine, în cazul în care, în vreun moment al zilelor, mai uit de mine și de ce simt.
Mi-e bine cu mine, mi-e bine cu viața mea, mă simt bine în pielea mea, mi-e bine în familia mea. Sunt împăcată cu tot ce am.
Sunt tristă uneori, fericită des, euforică, plină de optimism, plină de bucuire copilărească, plină de întrebări, curioasă, nereăbdătoare, timidă.
Mă gândesc la toate. Din când în când, atunci când mă opresc puțin din trăit.

Când e momentul să mergi mai departe?

Când îți dai seama că nu mai ai loc, că nu mai ești dorit, că ți-ar fi mai bine în altă parte sau că pur și simplu, nu iese nimic bun?
Cum îți dai seama că nu se mai merită, că îți face rău, că suferi, că te doare mai mult decât te alină, că e mai puțin bine și mai mult rău?
Care e punctul în care pui stop, când pleci de la o persoană, dintr-un loc, dintr-un moment, dintr-o ipostază?
Când decizi să pleci de la o persoană ce ți-a fost, sau îți este în suflet? Care e limita? Ignoranța, indiferența, un cuvânt urât, o palmă, umilirea, nepăsarea, răutatea?
Omule drag, suflet bun și cald, ce aștepți pentru a merge mai departe, pentru a te duce spre bine, pentru a-ți începe o viață bună, pentru a te face bine, pentru a te vindeca?
Știu că nu sunt nimeni, știu că nu pot fi în pielea ta, știu că ți-e greu, ți-e frică, te simți singur, debusolat, panicat, nervos, frustrat, știu că e viața ta, că sunt durerile și supărările tale; dar totuși vreau să îți spun că meriți mai mult, că poți mai bine, că viața ta nu se termină la un om, mai ales nu la unul care nu-ți merită nici privirea, dar iubirea.
Renunță. La toți cei ce te doboară, la toți cei ce-ți fac rău, la toți ce nu cred că meriți, la toți ce te fac să te simți mizerabil, la toți cei ce-ți vor nefericirea.
Pune punct. La tot ce nu-ți face bine, la tot ce îți aduce nefericire constant, la tot ce te rănește repetat, la tot ce e toxic în viața ta.
Va fi greu? Mai mult ca sigur. Te vei teme? Poate ca da. Vei fi singur? Poate că nu. Meriți mai mult? Sunt convinsă că da. Vei găsi ceva mai bun? Din nou, vei găsi, chiar dacă acest mai bun vei fi chiar tu pentru tine.
Nu trebuie să fi dependent de cineva la nivelul în care să te lași călcat în picioare, să fii luat în bătaie de joc, să fii umilit, înjosit, epuizat, stors de suflet. Probabil ți-e greu să nu fii, dar gândește-te, poate ți-e frica de singurătate, de un nou început, de un alt drum, dar la un moment dat, tot aici vei ajunge, doar că atunci vor fi trecuți câțiva ani în plus peste tine și poate niște legături ce nu pot fi distruse sau uitate.
Deci dragă omule, când e momentul să pleci mai departe, să-ți vezi de viață, de liniște și de fericire?

Dor de diminețile de-acasă

Nu-mi vine să cred că zic asta, dar mi-e dor de dimineți, nu de oricare, ci de cele de acasă. Când aproape fiecare dimineață era la fel. Eu dormeam cu sora mea în pat, iar unul din părinți ne trezea de fiecare dată.
Eu mă trezeam când auzeam că aprind becul din bucătărie, somn ultra-sensibil, și așteptam în pat, pe întuneric, cu ochii închiși cele zece minute, până la trezirea oficială. Apoi venea unul dintre ei, simțeam care din ei veneau, încă din camera de lângă, mami avea un mers mai ușor și deschidea ușa mai încet, pe când pașii lu' tati se auzeau mai puternic. Când aprindeau becul, eu eram deja cu ochii deschiși, și săream din pat. Urma pregătirea, micul dejun și îmbrăcatul și ieșirea din casă. Se mai schimbau una alta, în funcție de ani, de clasă, de posibilități, dar în mare cam așa stăteau lucrurile.
Și acum mi-e dor de glasul mamei dimineața, să mă trezesc fără alarmă, de rutina zilnică a noastră ca familie, de după amiezele de după școală. De noi, familia noastră, de zilele împreună, de diminețile reci de toamnă, de zilele de iarnă.
Acum totul e altfel, când trebuie să mă trezesc de dimineață, e mult prea devreme, iar când nu trebuie, mă prinde și prânzul în pat. De obicei, având toate programe diferite, când mă trezesc de dimineață, sunt singură în liniștea dimineții.
Acum e altfel, toți suntem în părți diferite, toți cu programele și treburile lor.
Mi-e bine acum, mă bucur de viața pe care o am, mă bucur de ce am și ce trăiesc, însă din când în când mi-e dor de ce era, de cum eram înainte, de mine mică și mai copil, de mine în școală, de noi ca familie, de diminețile noastre împreună.

Două luni și o zi fără Axi și nouă zile cu Puki

Ieri au fost fix două luni de când sunt fără iepurașul meu alb cu ochii albaștri. Mă gândesc la el zi de zi de atunci, multe îmi amintesc de el, mă pierd printre amintiri, gândul îmi zboară printre imagini cu el.
A fost greu, sufletul mi s-a spart de o mie de ori pe zi, s-a strâns, a secat. Fiecare poză, video, îmi sufocau sufletul. Fiecare gând îmi secau mintea și corpul. A fost greu, foarte greu, mai greu decât aproape orice altceva. Acum e mai bine. Nu a trecut, poate nu va trece niciodată, dar e mai bine. Acum de cele mai multe ori zâmbesc la aminiri, poze, momente cu el. Se mai întămplă să mi se strângă sufletul. Și nu, credeți-mă, nu a fost doar un animal, a fost parte din familie.
Am vrut mult un iepuraș, mi-a lipsit să am unul. Am zis că e prea devreme, că n-ar fi corect față de el, că n-ar fi corect față de mine. Am încercat să îmi dau seama dacă un iepuraș mi-ar face mai mult bine sau rău. Acum după nouă zile vă pot spune că îmi face bine, că îl mai văd pe Axi în noul iepuraș, că îi compar, cu sau fără voie, că vreau să procedez altfel, dar că e bine cu noul micuț în casă. Și dacă totuși vă întrebați dacă nu e cumva prea devreme, o să vă zic că pentru mine a fost timpul potrivit.
Așa că acum nouă zile a intrat în viața nostră Puki, un iepuraș mic și roșcat, fricos dar îndrăzneț, foarte, dar foarte precaut, cu ochii negri. Încă ne adaptăm cu el și el cu noi (el iepurașul, încă nu-i știu sexul; urmează să aflăm săptămâna asta).
Nu e aici să-l înlocuiască pe Axi, nu e aici pentru a fii un Axi 2, nu a venit pe același loc pe care a fost el. Este aici pentru a primii iubirea care a rămas fără răspuns, este aici pentru a fii un nou membru din familie, este aici pentru că am vrut ca el să fie parte din familia noastră.
Chiar și cu Puki prin preajmă, tot mi-e dor de Axi, tot mă gândesc la el, tot mi-aș dori ca el să fie lângă mine.
Și cum timpul se scurge fără Axi, așa timpul se scurge cu Puki. Viața merge înainte, cu și fără ce iubim, cu și fără oameni, cu și fără noi. Așa că trăiți, iubiți, bucurați-vă! Cum mai ziceam, viața e prea scurtă pentru a nu face asta !