Ce ați citit cel mai mult

M-am uitat de curând peste articole și m-am uitat așa, să văd care a fost cel mai citit articol. Și uite că am alcătuit o listă cu cele mai citite zece articole. Aici aveți lista de data trecută.
Pentru mine e foarte important să știu ce vă place cel mai mult, ce vă atrage. Ce vreți să citiți, ce vă merge către suflet, ce vă alină sau interesează. De aceea fac periodic acest clasament. Dacă și pe voi vă interesează să vedeți periodic acest clasament, anunța-ți-mă printr-un comentariu.
Așadar aceasta sunt cele mai citite zece articole, în ordinea descrescătoare.

10. Am învățat să îmi asum

9. Aleg să fiu fericită

8. Amintirile

7. Atunci când pleci, lasă loc de bună ziua

6. Când cuvintele nu ne ajung și nu sunt de ajuns

5. Astăzi este mai mult despre el, dar și despre tine

4. Și cuvintele dor

3. Aleg să visez

2. 23 de primăveri

1. M-am pierdut

Vă mulțumesc pentru că sunteți aici, alături de mine!

Stau așa uneori, și mă gândesc

Stau uneori așa, și mă gândesc la toate, la mine, la alții, la viața mea, la fericire, la oameni, la împliniri.
Uneori, foarte rar, mă gândesc că poate, ar putea fi mai bine. Dar de mii de ori pe zi mă gândesc cât mi-e de bine, cât sunt de fericită, de bine, de înconjurată de oameni superbi.
Uneoir îmi fac planuri, îmi doresc multe și mă gândesc ce greu mi-e să le fac realitate. Alteori știu că totul va fi bine, că într-un fel sau altul, voi ajunge acolo, la steaua mea, pe drumul meu, la visul meu, către destinația mea.
Știu că dacă voi merge pe drumul făurit de inima mea, voi merge doar spre bine, spre frumos, spre progres, dar mai ales spre linișe și fericire.
Mi-e bine aici, unde sunt acum, cum sunt acum. Aș fi putut să fiu mai bine? Nu știu, probabil. Mai bine poate că da, mai fericită, probabil că nu.
M-am lăsat de urmat drumuri haotic, de ascultat alte voci, de ales doar cu mintea și fără inimă. Ambianța dintre ele două, echilibrul dintre minte, suflet și corp, mi-e cel mai bun, mai drag și mai priceput călăuzitor.
Mai stau și mă gândesc la alții, la oameni, la fapte, la durere, dar mai ales la nefericire. La nefericirea și durerea altora, la cât le e la unii de greu, la cât mi-e de bine mie, cât sunt de norocoasă.
Mă gândesc la oamenii din viața mea, și cum la cât îi iubesc, la cum suntem noi împreună, încât nu pot să-mi găsesc cuvinte să vorbesc despre ei. Atât sunt de buni și atât de perfect se potrivesc la mine în viață.
Mă mai gândesc și la nefericirea mea, la momentele mai puțin bune, la durere și neputință. Și atunci încep să plâng, să-mi descarc sufletul, să-mi las inima să țipe de durere, de neputință, de tristețe. Și stau așa, minute bune, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, cu fața înfundată în pernă. Și mă descarc, inima mi se potoleșe, sufletul mi se deschide din nou, și mă bucur din nou de ce am, de viața mea și de persoanele din ea.
Mă gândesc la multe. Prind momente în care să stau și să simt, să mă simt, să mă ascult, să mă împac cu mine, în cazul în care, în vreun moment al zilelor, mai uit de mine și de ce simt.
Mi-e bine cu mine, mi-e bine cu viața mea, mă simt bine în pielea mea, mi-e bine în familia mea. Sunt împăcată cu tot ce am.
Sunt tristă uneori, fericită des, euforică, plină de optimism, plină de bucuire copilărească, plină de întrebări, curioasă, nereăbdătoare, timidă.
Mă gândesc la toate. Din când în când, atunci când mă opresc puțin din trăit.

Când e momentul să mergi mai departe?

Când îți dai seama că nu mai ai loc, că nu mai ești dorit, că ți-ar fi mai bine în altă parte sau că pur și simplu, nu iese nimic bun?
Cum îți dai seama că nu se mai merită, că îți face rău, că suferi, că te doare mai mult decât te alină, că e mai puțin bine și mai mult rău?
Care e punctul în care pui stop, când pleci de la o persoană, dintr-un loc, dintr-un moment, dintr-o ipostază?
Când decizi să pleci de la o persoană ce ți-a fost, sau îți este în suflet? Care e limita? Ignoranța, indiferența, un cuvânt urât, o palmă, umilirea, nepăsarea, răutatea?
Omule drag, suflet bun și cald, ce aștepți pentru a merge mai departe, pentru a te duce spre bine, pentru a-ți începe o viață bună, pentru a te face bine, pentru a te vindeca?
Știu că nu sunt nimeni, știu că nu pot fi în pielea ta, știu că ți-e greu, ți-e frică, te simți singur, debusolat, panicat, nervos, frustrat, știu că e viața ta, că sunt durerile și supărările tale; dar totuși vreau să îți spun că meriți mai mult, că poți mai bine, că viața ta nu se termină la un om, mai ales nu la unul care nu-ți merită nici privirea, dar iubirea.
Renunță. La toți cei ce te doboară, la toți cei ce-ți fac rău, la toți ce nu cred că meriți, la toți ce te fac să te simți mizerabil, la toți cei ce-ți vor nefericirea.
Pune punct. La tot ce nu-ți face bine, la tot ce îți aduce nefericire constant, la tot ce te rănește repetat, la tot ce e toxic în viața ta.
Va fi greu? Mai mult ca sigur. Te vei teme? Poate ca da. Vei fi singur? Poate că nu. Meriți mai mult? Sunt convinsă că da. Vei găsi ceva mai bun? Din nou, vei găsi, chiar dacă acest mai bun vei fi chiar tu pentru tine.
Nu trebuie să fi dependent de cineva la nivelul în care să te lași călcat în picioare, să fii luat în bătaie de joc, să fii umilit, înjosit, epuizat, stors de suflet. Probabil ți-e greu să nu fii, dar gândește-te, poate ți-e frica de singurătate, de un nou început, de un alt drum, dar la un moment dat, tot aici vei ajunge, doar că atunci vor fi trecuți câțiva ani în plus peste tine și poate niște legături ce nu pot fi distruse sau uitate.
Deci dragă omule, când e momentul să pleci mai departe, să-ți vezi de viață, de liniște și de fericire?

Dor de diminețile de-acasă

Nu-mi vine să cred că zic asta, dar mi-e dor de dimineți, nu de oricare, ci de cele de acasă. Când aproape fiecare dimineață era la fel. Eu dormeam cu sora mea în pat, iar unul din părinți ne trezea de fiecare dată.
Eu mă trezeam când auzeam că aprind becul din bucătărie, somn ultra-sensibil, și așteptam în pat, pe întuneric, cu ochii închiși cele zece minute, până la trezirea oficială. Apoi venea unul dintre ei, simțeam care din ei veneau, încă din camera de lângă, mami avea un mers mai ușor și deschidea ușa mai încet, pe când pașii lu' tati se auzeau mai puternic. Când aprindeau becul, eu eram deja cu ochii deschiși, și săream din pat. Urma pregătirea, micul dejun și îmbrăcatul și ieșirea din casă. Se mai schimbau una alta, în funcție de ani, de clasă, de posibilități, dar în mare cam așa stăteau lucrurile.
Și acum mi-e dor de glasul mamei dimineața, să mă trezesc fără alarmă, de rutina zilnică a noastră ca familie, de după amiezele de după școală. De noi, familia noastră, de zilele împreună, de diminețile reci de toamnă, de zilele de iarnă.
Acum totul e altfel, când trebuie să mă trezesc de dimineață, e mult prea devreme, iar când nu trebuie, mă prinde și prânzul în pat. De obicei, având toate programe diferite, când mă trezesc de dimineață, sunt singură în liniștea dimineții.
Acum e altfel, toți suntem în părți diferite, toți cu programele și treburile lor.
Mi-e bine acum, mă bucur de viața pe care o am, mă bucur de ce am și ce trăiesc, însă din când în când mi-e dor de ce era, de cum eram înainte, de mine mică și mai copil, de mine în școală, de noi ca familie, de diminețile noastre împreună.

Două luni și o zi fără Axi și nouă zile cu Puki

Ieri au fost fix două luni de când sunt fără iepurașul meu alb cu ochii albaștri. Mă gândesc la el zi de zi de atunci, multe îmi amintesc de el, mă pierd printre amintiri, gândul îmi zboară printre imagini cu el.
A fost greu, sufletul mi s-a spart de o mie de ori pe zi, s-a strâns, a secat. Fiecare poză, video, îmi sufocau sufletul. Fiecare gând îmi secau mintea și corpul. A fost greu, foarte greu, mai greu decât aproape orice altceva. Acum e mai bine. Nu a trecut, poate nu va trece niciodată, dar e mai bine. Acum de cele mai multe ori zâmbesc la aminiri, poze, momente cu el. Se mai întămplă să mi se strângă sufletul. Și nu, credeți-mă, nu a fost doar un animal, a fost parte din familie.
Am vrut mult un iepuraș, mi-a lipsit să am unul. Am zis că e prea devreme, că n-ar fi corect față de el, că n-ar fi corect față de mine. Am încercat să îmi dau seama dacă un iepuraș mi-ar face mai mult bine sau rău. Acum după nouă zile vă pot spune că îmi face bine, că îl mai văd pe Axi în noul iepuraș, că îi compar, cu sau fără voie, că vreau să procedez altfel, dar că e bine cu noul micuț în casă. Și dacă totuși vă întrebați dacă nu e cumva prea devreme, o să vă zic că pentru mine a fost timpul potrivit.
Așa că acum nouă zile a intrat în viața nostră Puki, un iepuraș mic și roșcat, fricos dar îndrăzneț, foarte, dar foarte precaut, cu ochii negri. Încă ne adaptăm cu el și el cu noi (el iepurașul, încă nu-i știu sexul; urmează să aflăm săptămâna asta).
Nu e aici să-l înlocuiască pe Axi, nu e aici pentru a fii un Axi 2, nu a venit pe același loc pe care a fost el. Este aici pentru a primii iubirea care a rămas fără răspuns, este aici pentru a fii un nou membru din familie, este aici pentru că am vrut ca el să fie parte din familia noastră.
Chiar și cu Puki prin preajmă, tot mi-e dor de Axi, tot mă gândesc la el, tot mi-aș dori ca el să fie lângă mine.
Și cum timpul se scurge fără Axi, așa timpul se scurge cu Puki. Viața merge înainte, cu și fără ce iubim, cu și fără oameni, cu și fără noi. Așa că trăiți, iubiți, bucurați-vă! Cum mai ziceam, viața e prea scurtă pentru a nu face asta !

Viața e mult prea scurtă

Viața e mult prea scurtă pentru a fi fals, pentru a te minții pe tine sau pe alții, pentru a purta măști.

Viața e prea scurtă pentru a te complace în ea, pentru a face compromisuri de care nu ai nevoie, pentru a nu-ți urma visurile, pentru a asculta de alții cum s-o trăiești.

Este prea scurtă pentru a fi mai tot timpul nefericit, trist, dezamăgit, îndurerat. Pentru a lăsa fericirea să treacă pe lângă tine. Pentru a nu te bucura de tot ce îți oferă, și de cât de frumoasă e.

Viața e prea scurtă pentru a sta lângă persoane care te trag în jos, care te umilesc, care te rănesc constant, care nu îți fac bine, de la care nu ai ce învăța.

Viața e infinit prea scurtă pentru a ascunde ce simți, pentru a te opri din cunoașterea ta și a lumii, pentru a nu fi natural, pentru a nu fi fericit.

Viața e prea scurtă pentru a fi mereu agitat, obosit, stresat. Pentru a nu-ți permite să iei o pauză, pentru a nu avea grijă de tine și de corpul tău.

Viața este prea scurtă pentru a aștepta destine scrise în astre, pentru a aștepta momentul perfect care poate n-o să apară niciodată, pentru a aștepta ca viața să vină la tine.

Viața e prea scurtă pentru a fi egoist, pentru  nu împărți, pentru a nu te bucura de oamenii și ființele din viața ta.

Viața e prea scurtă pentru a face totul perfect, pentru a planifica totul, pentru a te lăsa pierdut printre detalii neimportante, pentru a nu-i lăsa pe alții să te iubească, pentru a nu te iubi pe tine.

Viața e prea scurtă ca să nu fie trăită, și a o lăsa pe ea să te trăiască pe tine.

Permite-ți să simți

Permite-ți să fii fericit, chiar și atunci când toți sunt triști. Permite-ți să râzi din tot sufletul, atunci când sufletul îți râde. Permite-ți să te bucuri de orice vrei, oricât de mărunt, banal, sau neimportant ar fi pentru ceilalți.

Permite-ți să fii sincer, atunci când toți din jur te mint. Permite-ți să fii corect. Permite-ți să faci ce-ți face bine, chiar daca ei îți spun că e rău.

Permite-ți să fii curajos, chiar de alții te cred stupid. Permite-ți să fii încăpățânat, atunci când caracterul ți-o cere. Permite-ți să fii mândru.

Permite-ți să-ți fie frică, chiar și atunci când toți sunt bravi. Permite-ți să fii speriat chiar și de lucrurile mărunte. Perimte-ți să te temi din și pentru lucruri banale. Permite-ți să fii neputincios, sau nepriceput.

Permite-ți să suferi atunci când te doare sufletul. Permite-ți să plângi oricât de mare ai fi. Permite-ți să te doară, atunci când inima se strânge. Permite-ți să fii trist, chiar dacă ei nu înțeleg. Permite-ți să te descarci, când simți că nu mai poți să ți în tine.

Permite-ți să fii diferit, o pată de culoare în lumea lor de griuri. Permite-ți să fii simplu, atunci când toți se complică. Permite-ți să fii complicat, chiar dacă ar trebui să fii simplu.

Permite-ți să iubești, în lumea lor de gheață. Permite-ți să te îndrăgostești, de tot ce vezi, de tot ce simți, de tot ce-atingi și te atinge.

Permite-ți să fii bun, când vezi doar răutate. Permite-ți să fii blând, când ei sunt agresivi. Permite-ți să fii calm, într-un ocean de agitație.

Permite-ți să fii imperfect. Permite-ți să fii nervos, frustrat, depășit de situație, la capătul răbdării sau pe culmile disperării.

Permite-ți să fii tu, chiar de nu ești ca ei, chiar de ei nu înțeleg, chiar de ei vor să fii altfel. Permite-ți să simți orice e înăuntrul tău, permite-i sufletului tău să vorbească prin tine, orice ar avea el de spus.

Cel mai bun pansament, e mama

În orice, și oricând, pentru mine, mama este cel mai bun pansament. Atât pentru stările fizice, cât și pentru cele sufletești.

Pot să am o lume întreagă în jurul meu, atunci când mi-e greu, o caut tot pe mama. De multe ori cei din jur nu înțeleg, nu știu, au și ei problemele lor, și nu reușesc să te facă să te simți mai bine. Însă cred că asta fac mamele, înțeleg, suferă alături de copii lor, și sunt acolo pentru ei, chiar și când aceștia au peste 23 de ani.

Atunci când mi-e greu, o sun, căci știu că mereu, dar mereu este acolo să mă asculte, să mă aline, să mă liniștească. Și doar atunci când dau de ochii sau vocea ei, încep să mă descarc, să plâng, să sufăr tare, nu doar în tăcere. Cu restul lumii mă mai abțin, zâmbesc, zic că sunt bine, sau că nu sunt atât de rău. Dar cu ea, cu ea pot să mă descarc, să mă liniștesc, să elimin durerea din mine, fără ca ei să i se pară deplasat, sau nejustificat, sau greșit, sau banal. Indiferent de ce mă doare, de motiv, de loc sau circumstanțe, ea e mereu acolo.

Reușește așa ușor, să mă aline, să mă facă să mă simt mai bine, să mă facă să nu mă simt singură.

De când eram mică, dacă mă durea ceva, dacă eram bolnavă, dacă sufeream în orice fel, indiferent de unde sau cu cine eram, voiam să o sun pe mami, să vorbesc cu ea, că parcă toate îs mai suportabile atunci când sunt sau vorbesc cu ea.

Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine, mami este cel mai pun pansament de care pot dispune, și atunci când sunt internată în spital din vreun motiv, dar și atunci când sufletul mi-e făcut zob, ca acum.

Adio, suflet mic

Ziua de azi a fost cu siguranță una dintre cele mai urâte pe care le-am trăit. A fost ziua care mi s-a spart sufletul în bucăți, și m-am tăiat în interior în cioburi.

Am mai vorbit despre tine, în cu totul alte circumsanțe, și mi-aș fi dorit să nu îți zic niciodată ce îți spun acum.

Vreau să îți spun cât de mult mă bucur că ai făcut parte din viața mea, cât de dor îmi va fi de tine, cât de des o să-mi amintesc despre cum mă ocoleai, sau cum îți răsturnai mâncarea sau cum mă lingeai în semn de afecțiune, de fapt, cum lingeai cam prin toată casa. Cum îți marcai obiectele personale, care erau, cam toate, de la bolul tău de mâncare, la scaune, picioarele de la masă până la picioarele noastre; da, erai cam posesiv.

Vreau să îți spun cât de rău îmi pare. Cât de rău îmi pare că nu am fost lângă tine când ai fost bolnăvior, că nu te-am mai văzut de aproape o lună, că nu te-am ținut lângă mine în ideea că o să îți fie mai bine la curte(și poate ți-a fost), că te-am neglijat uneori, că poate nu ți-am oferit mereu condițiile de care aveai nevoie, sau hrana potrivită, că nu ți-am oferit mereu afecțiune, că poate nu am avut mereu destulă grijă de tine, că nu te-am mângâiat îndeajuns, că nu m-am bucurat de tine îndeajuns, că ai nimerit la un veterinar prea puțin capabil din cauza căruia de azi eu nu te mai am, că nu te-am protejat, că nu am fost să-mi iau adio de la tine. Dar cu siguranță cel mai rău îmi pare că n-o să mai fii aici, Axi al meu, că n-o să mai faci parte din viața mea, că nu o să te mai văd sau mângâi, sau iau în brațe, niciodată.

O să-mi fie inimaginabil de dor de tine. Acum mă doare sufletu atât de tare, și așa cum știu că va fi mai ușor, după ce timpul va trece, așa știu că îmi voi aminti mereu de tine. Ghemul meu alb de blană cu ochii albaștri.

Adio, suflet mic!

Uită-te la tine, la lume, la oameni

Uită-te puțin la tine, la tine cel de acum, cel de dinainte, cel ce vrei să fii. Uită-te la oameni, la cum vor ei să fie, la cum sunt cu adevărat. Uită-te să vezi cu ce îi poți face mai bine și mai fericiți pe alții, uită-te să vezi cum poți să îți faci viața mai bună și mai fericită.

Uită-te înăuntru trupurilor grăbite și pline de frământări, uită-te în spatele cuvintelor de ură sau reproș, uită-te în ochii îndurerați și furioși, uită-te în pumnii strânși.

Uită-te cu sufletul, la cei ce intră sau ies din viața ta, uită-te cu sufletul deschis la ce ai, la ce ai primit, la ce-ți dorești, la ce-ți lipsește.

Uită-te cu iubire și iertare înăuntrul tău, la tine - copilul dar și la tine adultul. Iartă-te! Iubește-te !

Uită-te cu dragoste și înțelegere la oamenii din jurul tău. Oferă-le dragostea ta! Înțelege-i !

Uită-te cu blândețe la natură, la animale, la locuri, la povești de viață.

Uită-te cu dor la amintiri, cu speranțe la viitor, cu învățăminte la trecut, cu răbdare la grabă, cu curaj la frică, cu îndrăzneală la neputință.

 Uită-te cu frumusețe la tot ce te-înconjoară. Uită-te cu bunătate la tot ce trăiești. Uită-te cu apreciere la tot ce ai primit. Uită-te cu mândrie la tot ce ai câștigat.

Omule, înainte de toate, deschide bine sufletul, și uită-te la tine, la lume, la oameni.

Eu cu liniștea mea

Merg în liniștea nopții, pășesc încet și apăsat. Becul de peste drum aruncă lumini slabe, o dată la câteva secunde. Strada este goală, cerul senin, un imens întuneric întinzâdu-se de-a lungul străzii prea slab luminată. Nu mă grăbesc, nu mă așteaptă nimeni, casa este goală, liniștea se învârte înăuntru iar căldura parcă îmi taie respirația. Așa că oftez și mai fac un pas. Strâng lesa mai tare în mână, semn că nu îi dau drumul, că în momentul acesta, ea, cățelușa este și depinde numai de mine. Mă uit la ea. Miroase liniștită, sau aleargă haotic, sau se agită simțind vreo pisică pe sub vreo mașină. Știu că nici ea nu vrea în casă, deci cum am zis, nu-i motiv de grabă. E liniștitor cumva să mă simt aici afară, să sufle rafale răcoroase de vânt, să aud sunete pe care însă să nu vreau să le descifrez. Gândul îmi zboară în toate direcțiile, acum în singurătatea nopții, parcă mai mult ca oricând. Dar nu e de rău, nicidecum, căci în agitația zilelor, uneori uit  să mă gândesc și la mine, la lume, la oameni, la ce mi se întâmplă, la cum se întâmplă.
Am atâtea în minte și suflet, atâtea de făcut, cules, analizat, simțit, că nu mă mai apuc odată de ele. Atâta timp scurs spre nimic și totuși spre viitor, atâtea întrebări și de ce-uri și totuși atâta mulțumire și liniște sufletească. Atâta timp de când n-am scris, încât am tot amânat de frică că n-o s-o mai pot face, că n-o să mai știu cum și nici de unde să mă apuc. De ce nu scriu, la asta mă gândesc zilnic, și amân, zi după zi, trec săptămâni, poate chiar luni, și atâta timp a trecut că parcă mă dor carnea și oasele.
Zâmbesc în întuneric și mă gândesc ce-ar fi dacă aș avea curaj să spun tot ce simt, să arăt persoanelor ce am scris cu, despre și pentru ele. Mă uit la cățelușă care mă fixează cu privirea, de parcă și ea m-ar întreba ce-ar fi dacă. Câteva secunde, apoi își vede din nou de mirosit, mers, lătrat, degustat. Oftez. Mă gândesc că totuși n-ar trebui, că n-aș avea de ce, că ceea ce scriu este cu și despre mine, în raport cu ei, oamenii din viața mea, sau cu lumea, sau cu viața.
Am stat destul așa că îmi dezlipesc ochii din golul pe care parcă îl simt cu tot corpul și mă îndrept înapoi către casă. Intru în bloc. Noaptea e caldă și liniștită, gândurile cu duiumul, sentimentele date peste cap, și eu închid ușa blocului, dezlipindu-le de mine, ascunzându-le la loc; întorcându-mă aici, pe scările blocului, cu cățelul în brațe, urcând scările spre un apartament gol și liniștit, înăbușit; spre singurătatea care îmi place, spre liniștea care mă răcorește, spre alte gânduri care atunci și acolo, prin un alt contur, culoare și gust.
Oftez încă o dată și răsucesc cheia în broască, deschid ușa, intrăm, o închid, o încui și pun lanțul. Acum sunt aici, sus, acasă. Eu cu ea. Eu cu vrerile mele. Eu doar cu liniștea mea.

Sursă fotografie

Curaj, mâine va fi mai bine

Astăzi poate că a fost înnourat, poate că a plouat, poate că natura n-a fost nici prietenoasă, nici liniștită.

Astăzi un nesfârșit șir de gânduri, de priviri nesincere, de cuvinte grele, ți s-a lăsat peste piept.

Astăzi poate ai simțit că nu mai poți, că nu mai vrei, că vrei să fugi sau să pleci, sau poate să dispari.

Astăzi poate că n-ai zâmbit la fel, poate că n-ai mai fost fericit, poate că n-ai mai fost politicos sau răbdător.

Astăzi poate că vrei să dispară, poate că simiți că n-o să poți face față, că nimic nu se merită.

Astăzi poate că ai o zi proastă, poate o ai pe cea mai proastă. Astăzi nu te înțelege nimeni, poate toți te critică, poate ești singur, poate ești speriat sau poate epuizat. Poate vrei doar o pauză, sau poate vrei să pui stop la tot ce făceai.

Știi și tu că greul nu va trece astăzi, că te vei pune în pat plin de frustrăi, de supărăi, de temeri și nesiguranțe. Că vei rememora tot ce a făcut ca astăzi să nu fie o zi bună, și poate vei vrea să știi unde ai greșit tu, sau alții; ce puteai face diferit, unde trebuia să insiști mai mult, când ar fi trebuit să renunți. Dar astăzi va rămâne doar o zi proastă. Vor mai urma, probabil și altele când vei simți la fel, sau poate mai rău; dar ai curaj și crede că mâine, poimâine, într-o zi oarecare, va fi mai bine, va fi mai ușor, va fi o zi mai frumoasă. Crede că viața îți va da această zi de mâine, după oricare zi de astăzi, în care va fi mai bine.

Deci curaj omule, mâine va fi mai bine.

Frica și recunoștiință

Acum câteva zile, era seară, noapte mai de grabă, numai ce ajunsesem de la muncă si mă pusesem pe pat. Aveam de gând să mai butonez câteva minute telefonul după care, obosită, să mă teleportez în lumea minunată a viselor.
Umblam aiurea pe telelefon, cu mintea mai mult la acel tărâm frumos care mă scapă de oboseală, când, nu știu exact cum sau când am ajuns în dreptul unui articol în care iubitul uneia dintre fetele moarte în accidentul de la Zalău, îi trimitea un mesaj de rămas bun acesteia, în online. Nu auzisem de acest accident, căci folosesc televizorul doar periodic și atunci fix pe ce vreau să văd. M-am săturat de știri triste, de morți, de copii abuzați și abandonați. Dar mi-a atras atenția titlul și am deschis articolul. Am citit rapid, și abia când am terminat am realizat cum lacrimi fierbinți mi se rostogolesc pe obraji. Am aruncat telefonul într-un colț de  pat și mi-am proptit capul, cu chipul spălat de lacrimi, pe perna mare. Și am plâns așa cu suspine, ceva minute, cufundată în semi-lumina susținută de un bec micuț de la capul patului, cu câinele dormind undeva în apropiere. Și am plâns, la început de tristețe pentru ea, fata aceea - studenta care murise în accident, pentru ei, cei pe care i-a lăsat în urmă, care de acum vor avea mereu sufletul spart, care nu vor mai fi niciodată compleți, căci moartea nu se uită niciodată, ne învățăm să trăim cu ea, dar niciodată la fel ca înainte, și mai apoi am plâns de bucurie și recunoștință pentru mine, pentru persoanele dragi mie, pentru că suntem bine, și sănătoși și împreună.
Când eu, voiam doar să butonez aiurea telefon și apoi să mă bag la somn, când nu mă gândeam la mai nimic ci doar așteptam ca ziua să se încheie doar ca s-o iau de la capăt, alți oameni nu-și mai găsesc locul în lumea asta, își adună cioburile sufletelor lor, și încearcă să le vâre înapoi în ei și să trăiască în continuare.
Mai apoi am stins becul, mi-am șters lacrimile, am zâmbit de recunoștiință, m-am lăsat cuprinsă de tot felu de gânduri dar mai ales de frici și temeri, de ce s-ar putea întampla, la răul din lume și din sufletele multora, și într-un final am adormit.
N-am avut curajul să caut atunci accidentul, ceva din mine m-a oprit, și abia azi am dat un search pe google doar cât să aflu, că nu una, ci patru tinere și-au pierdut viața în acel accident. Nici nu-mi pot imagina, durerea, frica, singurătatea, moartea.
Deci haideți să mulțumim pentru tot ce avem, și  să nu uităm să ne bucurăm de toți oamenii pe care îi avem în viața noastră, să petrecem timp cu ei, pentru că ei, voi împreună, sunteți mai importanți decât orice altceva.
Bucurați-vă de viață, zi de zi, ceas de ceas, căci poate fi al naibi de scurtă.

O să am grijă de tine, suflet drag

Îmi trag sufletul, îl trag în adâncul meu, mi-l lipesc în carne, îl amestec printre bătăile inimii, îl trag pe nări, îmi scufund creierul în el. De mii de ori pe zi, de zeci de mi pe minut. Și-l simt, undeva în mine, cald, proaspăt, viu, colorat, gustos și parfumat. Și atunci când mă cotopesc cu el, simt cum viața îmi curge prin vene, simt cum inima aleargă de nebună printr-un câmp de maci, simt cum tot universul se aliniază și îmi aliniaza gândurile, și simțirile. Simt fericire, fără regret, fără frică. Când îl ascult, mă simt eu, vie, puternică, frumoasă, curajoasă. Mă simt adevărată și sinceră si bună. Doar când sunt cu el, când îl țin aparoape, doar atunci mă simt eu, completă și fericită.
De prea multe ori l-am uitat undeva în negura amintirilor, l-am împins în colțurile ființei mele, l-am abandonat printre frici și frustrări, l-am izbit de pereții minții mele, l-am făcut mic, gol și rece. De multe ori, de prea multe ori. Și-l simțeam cum mă doare și n-aveam curajul sau puterea să-l iau, să-l încălzesc și să-l vâr în mine, la adăpost, la căldură. Și parcă mă dureau și ochii din cap simțindu-l acolo, departe de mine, departe de cine sunt, departe de tot ce însemn, de tot ce simt. Și tânjeam după el, după gustul și mirosul lui, dupa căldura și colmpletitudinea pe care mi-o aducea, dar îmi era prea frică. Atât de frică că îl înghețam, și azi și mâine, și peste două zile, până când am realizat că poate se sparge, poate dispare, poate se topește. Și atunci, unde m-aș mai găsii pe mine? Unde aș mai fi eu? Cum i-aș mai simții căldura și bunătatea? Cum aș mai putea fi fericită? Cum, fără el, care mă face să mă ascult, să mă unesc cu mine, să aleg să fiu bine mai presus de frici, și fericită mai presus de judecăți?
Partea asta din mine, sufletul, m-a ajutat, ajutându-l pe el, să fiu azi bine cu mine, bine cu alții și fericită cu viața mea. 

O să-mi amintesc de tine

O să-mi amintesc și peste ani de apartamentul în care eu stăteam pe vremea când eram de-o șchioapă. Micile părți ale copilăriei ce mi le-am petrecut acolo, prietenii, vecinii. În deosebi o să mi-l amintesc pe, cândva profesorul meu de engleză și bunicul unui coleg cu care am împărțit aceeași clasă de la clase primare și până la liceu. O să-mi amintesc și bicicleta mea albastră, pe care acest domn, foarte drăguț de altfel, mă speria mereu că o să mi-o ia. Nu-mi amintesc ziua în care am plecat de acolo, nu-mi amintesc cum am împachetat totul pentru a pleca într-o altă casă, într-o altă viață, fără a ne uita în urmă, dar o să-mi amintesc sentimentele care mă luau de fiecare dată când treceam pe lângă apartamentul care a fost cândva al „nostru”, însă acum este al altcuiva.

O să-mi amintesc și de cățelușa albă, și oarbă pe care am întâlnit-o în noua casă, care avea să ne părăsească la scurt timp după. O să-mi amintesc și dudul mare sub care își avea cușca, dar și ziua în care alergam haotic pe stradă să chem pe cineva acasă, căci cățelușa făcuse puiuți.

O să-mi amintesc și ABL-ul de, dacia roșie, de care mi-a fost tare drag, și care ne-a purtat vitejește sute de kilometri înainte să fie înlocuită de Fordul albastru, care și astăzi se odihnește la noi în curte, care ne poartă sute de kilometri, care mi-e tare drag și el, și de care îmi voi amintii cu siguranță.

O să-mi amintesc și de Hary, husky-ul  cu ochi albaștri, și de Rotweiler, și de cam toate animalele ce mi-au trecut prin brațe, sau copilărie, și au fost multe, credeți-mă.

O să-mi amintesc și de momentul în care am învățat să merg pe bicicletă cu ajutorul tatălui meu, seara târziu după ce el, toată ziua fusese la muncă prin căldură, și de atunci când am învățat să merg pe role, singură, dar și atunci când m-am mutat, într-un fel definitiv, la Timișoara.

O să-mi amintesc și de bunicul, pe care mare parte din viață l-am văzut bolnav și cu greu mai reușesc să mi-l amintesc sănătos, care a plecat dintre noi cu greu și chin, dar care a fost un om blând și calm, de ți-era mai mare dragul să-l asculți.

Peste ani, o să-mi amintesc despre copilăria mea, exact cum mi-o amintesc acum, la nu foarte mulți ani de când aceasta s-a încheiat. Despre toate astea o să le pot povesti și nepoților, pentru că acestea au fost, și sunt, amintiri dragi, amintiri din care am învățat, sau descoperit. Peste mulți ani de acum, n-o să-mi amintesc toată copilăria, ci doar aceste părți care m-au învățat să trăiesc și să descopăr, să mă vindec și să mă bucur.
Deci nu-ți face griji dragă copilăriei, o să-mi amintesc de tine.

Voi ce-o să vă amintiți peste ani?

Sursă fotografie

Când suntem împreună, cerul se deschide pentru noi

La noi nu este vorba de cifre, de distanțe, de caractere, de locuri sau de alte persoane. La noi este vorba doar de noi și de emoții. La noi este vorba despre fiecare în parte, dar mai ales despre noi împreună, oricând, oriunde, oricum, în orice fel.

Și poate că da, cândva am avut nevoie de ore de vorbit la telefon, la mii de cuvinte spuse sau deduse, de sute de momente împreună, de zeci de emoții, trăiri, simțirii, poate că da, am avut nevoie de toate astea pentru a ajunge aici, dar odată ajunse aici, nu mai este vorba decât de noi. Și în continuare sunt și vor mai fi, ore, momente, emoții, trăiri, vise, jocuri, copilării, nopți și zile și ani.

Și zâmbesc doar când mă gândesc la noi, la cum viața ne-a adus împreună ca să nu ne fie greu să ne găsim, căci sigur ne-am fi găsit, sigur am fi tânjit, fiecare în parte, după completitudinea pe care o formăm doar împreună. Zâmbesc și visez la viața noastră împreună, după 5, 10, 20 de ani. Îmi râde sufletul când vorbim de cum o să fim noi două, celelalte două mame pentru copii tăi, atunci când vor fi, cum o să ne organizăm ca să te ajutăm și să nu te lăsăm nicio clipă să te simți deznădăjduită sau singură. Sau cum vorbim despre mutatul în aceeași casă, chiar și acum la mai mult de zece ani de când am vorbit prima dată de asta. Iubesc cum ne potrivim programele pentru ca totul să fie împreună, cum facem planuri, și cum le executăm, pas cu pas, punct cu punct. Ador nebunia dintre noi, și din familia noastră, o nebunie atât de frumoasă încât simt că fără ea nici măcar n-am putea exista. Iubesc când simțim la fel, când avem aceleași emoții, când simțim și gândim atât de la fel, și iubesc și mai mult, când mă gândesc, totuși, cât suntem de diferite, ce percepții diferite avem, și cum fiecare vrea altceva, dar cumva, undeva, avem punctele alea comune care ne leagă dincolo de spațiu timp, pământ sau cer.

Nimic nu pare mai normal și mai natural decât ce avem noi, și îmi dau seama cât de special este când alți oameni nu pot înțelege, sau rămân fascinați de cum suntem, de cine suntem împreună. Mereu am știut că e special, și extraordinar de frumos, și de adevărat, și de sincer și real, și de al nostru. Avem acest „al nostru” care a devenit orice ce ne este comun, orice ce avem împreună. Adică, până și animalele le împărțim, și sunt „ale noastre”, ca multe altele, încă negociem la iubitul știe-ea-cui.

Știți? Când suntem împreună , și suntem des, foarte des, când ne bucurăm împreună, și zâmbim, și suntem fericite, mi se pare că și cerul se deschide în fața legăturii noastre, că tot universul apreciază frumusețea și unicitatea cu care a fost creată. Asta simt eu pentru noi, că atunci când suntem împreună, și cerul se deschide în fața noastră.

Încredere în propriile instincte

Indiferent ce mi-a zis oricine, ce mi-a spus, ce m-a îndrumat sau încotro m-a împins, până acum ceea ce am simțit a fost cel mai corect lucru, și nu s-a întâmplat nici măcar o dată, ca instinctele mele să mă trădeze sau să fie false.

Când eram mai mică citeam și auzeam des, că ceea ce simți este corect și că ar trebui să faci mereu ce simți, dar au fost așa, vorbe doar auzite, mai puțin băgate în seamă, și acum eu încerc să le zic altora aceste vorbe, însă nu prea mulți mă cred, dar este bine și așa, măcar să-i pun pe gânduri, că până n-am trăit-o și eu și n-am văzut că este chiar așa, nici eu n-am prea crezut.

Cumva și când întâlnesc un om, primele instincte îmi spun ceva, bineînțeles că le-am ignorat de multe ori că deh, dar de fiecare dată când am avut oportunitatea să petrec destul timp cu acea persoană, mi s-a dovedit că simțeam bine. Acum, mulți îmi spun că acest simțit este oarecum relativ, și că nu simțim mereu bine, și că simțurile noastre deseori nu sunt corecte. Nah, eu nu pot vorbi în numele tuturor, deși cumva cred că e general valabil, că de fapt ceea ce simțim e real și adevărat doar că nu mereu știm, de fapt, să ascultăm și să înțelegem ceea ce simțim. În zilele noastre este foarte dificil să înțelegem exact ce ne transmite corpul și mintea, când ne preocupăm de atâtea probleme, griji, neajunsuri, frici, neîmpliniri și supărări.

Cred că ar fi foarte util pentru fiecare dintre noi, să luăm o pauză de la tot și să ne ascultăm pe noi puțin, să vedem ce simțim, ce ne spune corpul, ce ne transmite mintea. Eu personal, nu cred că simțurile ne înșeală, ci cum am spus, cred că nu înțelegem noi exact ceea ce ne este transmis. Cel puțin, de când am învățat să mă ascult ceva mai bine, și analizând și din trecut, pe mine nu m-au înșelat niciodată, și chiar mi-e greu să cred că am eu ceva simțuri cu super puteri sau mega speciale față de ceilalți oameni.

Plus că legat de mine, m-am înșelat doar în momentele în care nu puteam(sau voiam) să mă văd cum sunt în realitate, până când am reușit să dau jos aceea pânză din fața ochilor, care mă făcea să mă vad prin ochii, cuvintele, spusele, și gesturile altora. Și nu de puține ori mi se spuneau anumite lucruri, care eu, undeva în interiorul meu, le simțeam super neadevărate, dar nah, n-am putut să le contrazic decât după ce acțiunea a fost consumată, și să-mi dau dreptatea mie și simțurilor mele. De exemplu cât nu lucram adormeam foarte târziu, pe la 4, 5 dimineața, și mi se tot spunea să-mi schimb programul pentru că atunci când o să lucrez o să îmi fie foarte greu, că n-o să pot dormi noaptea și n-o să mă pot trezii. Bineînțeles că era mai ok să îmi schimb programul, însă din simplu fapt că nu era tocmai sănătos, nicidecum pentru repercursiunile în viitorul în care mă angajez. Cumva, eu știam că atunci când o să fie nevoie să mă trezesc de dimineață, o să reușesc să adorm mai devreme și o să fie ok, cel puțin așa simțeam. Le mai spuneam asta din când în când, însă numai după ce s-a întâmplat, m-am angajat și mă puneam să dorm pe la 22 pentru că mă trezeam la 5 jumate, am putut să le zic că aveam dreptate. Că trecerea de la un program la altul nu a fost deloc dificilă. Și nu a fost, cel puțin nu pentru mine, acum nu spun că pentru nimeni nu este. Bine, normal că aș prefera să nu mă trezesc devreme, eu nefiind un fan al trezitului de dimineață, dar adorm devreme, și dacă reușesc să dorm 7, 8 ore pe noapte, sunt foarte ok. Ideea e că am știut să îmi ascult corpul și să comunic cu el încât totul să fie ok.

Eu am ajuns să am încredere în ceea ce simt, și până acum mi s-a demonstrat că această este cea mai bună cale, și în mod evident, va fi calea pe care o s-o aleg și în continuare. Deci așa ca sfat, căscați mai bine sufletul, și comunicați voi cu voi, și cât timp mintea, corpul și sufletul sunt în concordanță, totul este bine, așa că aveți încredere în semnalele pe care le primiți și în simțurile și sentimentele voastre.

Când povestea se termină, începe viața

Bucuria și inocența copilăriei, iubirea părinților, euforia adolescenței, tinerii efervescenți, iubirea vieții, copilul meu, viața mea, și povestea se încheie. Dar realitatea, realitatea arată altfel, copii abuzați, părăsiți, agresați, neiubiți, neglijați, părinți nepăsători, sărăcie, ignoranță, indiferență, tinerii care se sinucid, relații bolnăvicioase, familii destrămate, tineri plecați de acasă prin lume din cauza imposibilităților, violență domestică, oamenii care își omoară familiile, copilul pe care nu mi l-am dorit, viața pe care nu mi-am dorit-o, depresii, nefericire, și așa se termină, de fapt, viața.

Sigur că viața poate fi ca o poveste frumoasă, uneori este, aici, în România, de cele mai multe ori nu este. Poveștile multor familii sunt frumoase, însă, în spatele lor, zace suferință, tristețe, singurătate. În spatele fiecărei povești pe care o auzi, există o realitate, uneori mai bună, de cele mai multe ori mai proastă. În spatele veșnicului „sunt bine” se ascund grămezi de visuri, dorințe, nevoi, griji, probleme. În spatele acelor poze colorate și vi, de multe ori zace incertitudinea, neînțelegerea, relații pierdute.

Eu personal, nu mi-aș dori să trăiesc într-o poveste, nici măcar într-una cu final fericit, pentru că prea sunt toate la fel, prea comune, parcă cu prea puțin farmec, și cu certitudine viața este mult mai frumoasă ca orice poveste; însă ce mi-aș dori este ca viața să aibă toată bucuria și fericirea poveștilor și acel final fericit. Mi-aș dori să văd oameni mai buni, copii mai fericiți, o natură mai îngrijită și mai vie, să văd bunătate, iubire, grijă, compasiune, empatie. Mi-aș dori ca oamenii să fie altfel, să vadă altfel, să înțeleagă și să vrea să învețe, să aibă mințile mai deschise, să nu mai creadă în povești, fie ele triste sau fericite, căci viața, în sine, este mult mai mult de atât.

Haideți să lăsăm poveștile pentru copii, seara înainte de culcare, și noi, împreună cu ei, să începem să ne trăim viețile, și să le facem așa cum am vrea noi să fie. Haideți să ne oprim pentru o secundă din gândit, făcut, mers, rezolvat, grăbit, și să respirăm și să trăim. Viața nu este o poveste, viața este mult mai mult de atât, și mai fascinant, dacă vrei, crezi și încerci și lupți, o poți face să fie așa cum ți-ai dorit-o.

Sursă fotografie

23 de primăveri

Respir lent. Închid ochii. Trag în piept aerul celei de-a 23 primăveri de când respir, trăiesc, simt. Nu m-am născut primăvara, deși trebuia, deși am fost pe aproape. Cunoșteam lumea de câteva zile atunci când am simțit în nări mireasma primei primăverii din viața mea. Nu mi-o aduc aminte nici pe aceea, nici câteva după. Pe unele probabil că mi le-aș mai aminti, dar s-au pierdut undeva în multitudinea de gânduri sau prin negura amintirii, locul acela în care amintirile trăiesc foarte puțin, căci nu e loc să le țin pe toate, și nu au fost alese ca amintiri prioritare. O s-o țin minte pe-a 23-a, după cinci, zece, douăzeci de ani? Nu știu; cred că depinde de amintirile ce mi le găzduiesc în ea.

Mai câteva săptămâni și mi se încheie a 23-a primăvară de viață și va veni a 23-a vară, apoi toamnă. Dar acum, acum trăiesc asta, un cer albastru, un soare blând și cald, sunt vie, fericită, mulțumită, sunt plină de mine și de cei din jur, văd pe geam reflexia tuturor celorlalte primăverii ce mi-au trecut prin viața. Toate, cândva au fost așa. Eu cu mine, eu cu toți, noi împreună, fericiți, aici, prezenți, atenți, împăcați cu noi și cu lumea. Despre asta este astăzi, despre asta este această primăvară. Despre mine, despre noi, despre viață, trăiri și simțiri.

Astăzi, acum, este ziua, momentul acela în care nu mă grăbesc, nu vreau nimic, nu aștept nimic, nu mă gândesc la  nimic. Doar respir, și mă simt cum respir și cum trăiesc. Doar privesc, doar simt, doar miros, doar văd. Nimic mai mult, nimic mai puțin, și mai presus de astea, atât e suficient, atât este tot ce însemn eu acum, azi, într-o zi din ce-a de-a 23 primăvară a vieții mele. Și așa au mai fost multe zile, și sper că vor mai fi. Zile în care doar mă bucur că trăiesc, simt, aud, văd, miros, gust, iubesc, îmbrățișez, spun, pot.

Am pierdut multe primăverii din viața mea, după cele câteva ale copilăriei, în care doar așa am știut să le trăiesc, detașată, liberă și fericită, din cauza zile de mâine, a gândurilor interminabile, a vrerilor, a dorințelor superficiale, a lipsei de timp acordat mie și vieții mele, a neîncrederii și îndoielii. Poate că asta, cea de-a 23 primăvară, este acea primăvară care m-a făcut să-mi regăsesc aceea bucurie cu care trăiam fiecare zi când eram copil, pe care am pierdut-o, undeva pe drum. Poate că această primăvară este prima primăvară după multe alte primăveri, când trăiesc cu ochii și sufletul deschise, când pur și simplu trăiesc și poate de asta, aceasta va fi primăvara pe care mi-o voi aminti toată viața. Aceasta, ce-a de-a 23-a.

Dragi oameni, nu contează câte primăveri, veri, toamne sau ierni s-au adunat la umbra anilor voștri, nu contează cum era pe atunci, nu mai contează ce puteați să faceți de-a lungul lor, contează ce este acum, în acest moment, minut, în această zi, în această primăvară. Contează ca această zi să fie prima și singura, să fie cea mai bună, mai fericită, mai vie. Contează ce trăiți azi și acum, pentru că doar asta este ce aveți sigur, acest moment, nu cel trecut, nu cel viitor, doar acest moment, restul e incertitudine. Bucurați-vă de această zi, de acest moment, bucurați-vă de voi și de ceilalți, și trăiți cât mai curat și mai liber. Trăiți frumos !

Cele mai citite zece articole

Așadar, acestea sunt cele zece cele mai citite articole de pe blogul meu, prezentate în ordine descrescătoare:

10. Am întâlnit un om frumos  - acest articole este scris acum aproape un an în urmă, nu demult de când decisesem să-mi fac blogul. A fost o întâmplare foarte frumoasă în viața mea și încă mă gândesc la acel bătrânel și la cât de frumos îmi părea.

10. Când cuvintele nu ne ajung și nu sunt de ajuns - a fost un articol destul de greu de scris. Am șters am scris, am rescris. Plecasem de la o idee, până la urmă mi s-au mai combinat câteva, probabil de aceea textul nu are o cursivitate lină. Nu știu dacă v-a atras titlul sau ați fost de acord cu mine sau altceva, însă eu am vrut să transmit atâtea, și nu prea știu câte am reușit. Da fiind totuși în top, chiar și pe locul nouă, zic că am reușit câteva.

9. Zilele aste sunt despre împreună - un articol scris cu sufletul plin de bucuria de a fii toți împreună.

8. Amintirile - despre câtă putere pot avea amintirile și cât este de important să le păstrăm în viață, fără a ne pierde în ele.

7. Nu există trebuie, doar vreau - un articol scris cu destul de multe frustrări. Obosisem să aud oamenii că tot  trebuie să facă câte ceva deși ei chiar nu voiau în acel moment. Ca și când lumea s-ar termina la acel trebuie, și nici măcar nu erau chestii de supraviețuire sau ceva de genul, era un lucru simplu, banal. Și pentru că TREBUIA, deși persoana(persoanele) în cauză se frustra foarte tare pentru că nu voia să facă acel lucru, însă lăsa tot ce simțea și voia și făcea acel lucru, care TREBUIA făcut obligatoriu atunci. Și atunci am încercat să-i explic, că poate să amâne, că nu e musai să îl facă atunci, dar nu și nu, dacă trebuie, păi trebuie. Așa a ajuns articolul acesta să fie scris pe blog, din dorința de a face unii oameni să înțeleagă că uneori e mai bine să facă ceea ce le face bine atunci și ce vor, și nu ceea ce le-au spus alții că trebuie.

6. Atunci când pleci, lasă loc de „bună ziua” - asta a fost scrisă pentru toții oamenii care în ultimul ceas aruncă cuvinte amare, lovesc, urlă, frâng inimi și distrug speranțe. Și eu am scos oameni din viața mea, și eu am fost scoasă din viața altora, și știu că reproșurile, atacurile, agresivitatea, nu duc la nimic bun, nici atunci, nici niciodată. Niciodată nu am înțeles de ce despărțirile, de orice natură ar fi ele, trebuie să se încheie cu haos și scandal. Oare nu putem sta drepți și fii corecți chiar și în acele momente?

5. Aleg să fiu fericită - ca răspuns la întrebare oamenilor cum vrei să fii în viitor? și ca răspuns la reacția lor când îmi spun că acesta nu este un răspuns valid.

4. Și cuvintele dor - recunosc că acest articol nu a ieșit așa cum mi-am dorit. A fost un articol scris tot într-un moment de frustrare, când nu înțelegeam de ce oamenii nu gândesc înainte să zică ceva, căci cuvintele venite de la oamenii importanți pot să rănească cu adevărat. Nu știu cum a ajuns pe locul patru, însă nu pot decât să mă bucur.

3. Am învățat să îmi asum - voiam să subliniez cât este de important să fim responsabili și asumați în toate deciziile pe care le luăm, și cât de important a fost pentru mine să învăț asta.

2. Aleg să visez - este unul dintre cele mi profunde articole scrise de mine. Și este pentru toți oamenii care mi-au spus de-a lungul vieții să nu mai visez că e o prostie și să-mi schimb drumul, căci calea pe care am ales-o există doar în capul meu, dar și pentru cei care, la fel ca mine, au ales să creadă în visele lor și li s-a spus ce greșeală mare fac făcând asta.

1. M-am pierdut -  din nou un articol în care m-am deschis foarte mult. Un articol scris pentru mine, un articol în care mi-am așezat toate sentimentele la vedere. A fost scris pe nerăsuflate și ceva timp nu am avut curajul să-l citesc. Durea prea tare să mă văd așa, să mă simt așa. Cred că își merită locul, aici, în fruntea clasamentului, căci efectiv am pus bucăți din mine, în acest articol, și vă mulțumesc că l-ați apreciat.

Cam astea sunt cele mai citite articole de pe acest blog, din această cutie cu trăiri, sentimente, păreri și simțirii. Mi-ar plăcea să îmi lăsați în comentarii, ce articol v-a plăcut vouă cel mai mult. Și vă mulțumesc, pentru că sunteți aici, alături de mine, și pentru că m-ați lăsat și ajutat să mă deschid, doar citind ce scriu eu.

Sursă fotografie

Vedeta din tren

Acu câteva zile mă urcam în tren pentru a ajungea acasă în cele două zile libere pe care le aveam. Era seara destul de târziu, aveam cu mine un ghiozdănel, laptopul, și cușca cu Axi. Bun. Urc în tren și găsesc un compartiment liber. Fericită mă așez, mă fac confortabilă și aștept să treacă cele 30 de minute pentru ca trenul să plece(așa ajung eu, să mă asigur că nu pierd trenul). Între timp a mai venit o domnișoară, apoi încă două femei și o fată. Mulțumită cumva, că nu trebuie să merg seara singură, începem să vorbim, dar asta durează cel mult până când văd micul (gigantul) ghem alb ce se vedea printre plasticul transparent al cuștii. Și de acolo, conversația a luat-o într-o cu totul altă direcție. De la ce mănâncă, unde doarme, cum se comportă, câți ani are, până la unde își face nevoile și din nou ce mănâncă. Când le-am spus multitudinea de chestii pe care dragul de el, obișnuiește să le devoreze, nu alta, femeile din compartiment s-au pus pe căutat prin genți să îi dea ceva de mâncare, doar nu-l lasă să moară de foame prin tren cele două ore jumate până aveam să ajungem. Așa că am deschis cușca, i-am spus de două trei ori că nu are voie să iasă, doar așa, să ne facem înțeleși de la început și am accepta napolitanele și varza ce îi erau pregătite. Din napolitane a mâncat cu mare poftă pentru că adoră dulcele, deși, sincer, eu încercă să nu-i dau prea des, și oricum nu trebuia să accept că erau cu cremă de ciocolată și eu nu-i dau ciocolată, deloc, dar m-am simțit stânjenită să refuz, ceea ce e o mare prostie, dar deh, prostii care ne-au fost implementate în creier de mici. Dar varza a refuzat-o pentru că era cu ceva pe ea și aparent nu i-a plăcut. Oricum, am apreciat foarte mult, că persoanele m-au întrebat întâi dacă au voie să îi dea de mâncare, să îl mângâie și așa mai departe.

Și până am ajuns, cușca era tot deschisă, dar pentru că m-am făcut bine înțeleasă, Axi nu a încercat să iasă din ea (v-am spus că are momentele lui bune), și astfel tot drumul s-a vorbit despre el, și cu el, și a fost mângâiat aproape în permanență, spre bucuria sau disperarea lui, n-am reușit să îmi dau seama.

Și sincer, așa se întâmplă cam peste tot unde merg. De obicei, până ajung la tren oamenii se holbează întâi la cușca, iar mai apoi la mine, și iarăși la cușcă, doar așa să se asigure că au văzut bine, adică vai, ăla chiar a fost un iepuraș? Da! Unora li se pare adorabil, unora ciudat și probabil unora nu li se pare în regulă, dar deh, ce să și facem, fiecare cu problemele lui, iar iepurașul meu chiar nu e problema nimănui, așa că îi las să se uite, să vorbească în șoaptă, să se holbeze sau mire. Până la urmă, l-am făcut vedetă.

Și cam de fiecare dată când merg undeva, el este vedeta, ba mai mult de multe ori sunt avertizată și certată ca nu cumva să îl mănânc, și deși eu încerc să le explic că e animal de companie și nimeni nu are de gând să îi facă asta, tot îmi aruncă o privire bănuitoare și parcă ar veni să mă verifice, deși, sincer, le apreciez îngrijorarea. Bine, alții, se miră că de ce îl țin dacă n-am de gând să îl mănânc dar asta e altă poveste.

Și uite așa iepurașul meu, a devenit vedeta din tren.(cum face aproape întotdeauna; mă întreb dacă începe să îi placă )

Sursă fotografie - arhivă personală. Am pus poza asta doar așa, să vă arăt că nu e micuț deloc, acu că am reușit să îl surprind dormind.

Luăm totul mult prea personal

De fiecare dată când cineva ne spune ceva, sau face un gest, sau exprimă ceva, luăm totul ca și cum ar fi despre noi. Majoritate dintre noi, când cineva țipă la noi, de exemplu, interpretăm atitudinea lui ca și când ar fi vina noastră, ca și când face acel gest doar pentru a ne rănii sau supăra, când, de cele mai multe ori, oamenii țipă pentru a se descărca, pentru că au acumulat frustrări sau neajunsuri, pentru că nu mai pot să țină în ei, și nu are nicio legătură cu noi. Nu tot ce ne spune cineva, chiar dacă aparent vorbește cu noi, este despre noi, și de multe ori este despre persoana respectivă.

Dacă, de exemplu, cineva spune că nu îi place sucul și nu este de acord ca oamenii să bea suc, și din întâmplare noi bem suc, o luăm ca un atac la adresa noastră, ca și cum ni s-ar reproșa sau am fi certați, când adevărul este că părerea persoanei este cea prezentată, și nicidecum nu bătea în noi, nu ne acuza sau critica.

Eu mă uit la mine. Uneori sunt nervoasă și mă răstesc la alte persoane, sau acționez mai puțin plăcut, și chiar dacă cumva, nervii mei au fost declanșați, aparent, de aceea persoană, realitatea este că am niște probleme eu cu mine, pe care trebuie să le rezolv, nicidecum cu persoana respectivă. Și chiar și supărarea sau dezamăgirea, avem tendința să le revărsăm asupra altora, când sursa și rezolvarea lor, sunt doar la noi.

Și dacă n-am mai lua toate lucrurile atât de personal, atunci am reuși să empatizăm cu persoanele în cauză, pentru a le înțelege și  a le ajuta. Dacă ești mamă și îți plimbi copilul desculț(alt exemplu) și cineva zice că doar mamele rele fac asta, ori îi respecți părerea și îți păstrezi decizia de a-ți plimba copilul desculț, ori dacă cumva te simți o mamă rea, probabil că în subconștientul tu nu ești convinsă că faci lucrul bun și atunci schimbă-l pentru a te împăca tu cu tine. E foarte important să facem diferența între ce cred ceilalți despre noi și ceea ce credem noi că, cred ceilalți despre noi. Și chiar dacă alții cred nu știu ce despre persoanele ca noi, atâta timp cât suntem împăcați cu ce facem și cine suntem, ar trebui să nu ne afecteze, și să le tratăm ca simple păreri diferite de ale nostre.

Sau când cineva tună și fulgeră noi repede ne grăbim să presupunem că persoana are ceva personal cu noi, când de fapt poate are o problemă sau a avut o zi proastă, și din păcate, a răbufnit fix când a dat peste noi, sau poate a făcut asta cu toată lumea, și poate are cu toți ceva personal, nu?

Dacă n-am luat totul atât de personal am reuși să fim mai bine cu noi și cu cei din jurul nostru, dacă am înțelege că nu totul este despre noi și că nu toată lumea are ceva personal cu noi, am reuși să înțelegem mai mult oamenii din jurul nostru și să îi acceptăm, dacă am reuși să înțelegem că oamenii se comportă cu noi în anumite moduri din cauza propriilor lor probleme, poate că am reuși să ne clădim mai ușor relații.

Deci, dragi oameni, data viitoare când vă deranjează o atitudine sau un cuvânt care vă este adresat, încercați să ieșiți puțin din pielea vostră și să vă puneți în pielea celuilalt să vedeți dacă este despre voi, sau pur și simplu este doar despre el. Și dacă este despre el, atunci încercați ori să ajutați, dacă puteți și vă țin nervii și răbdarea, ori să ignorați. Pentru că, nu-i așa, și noi mai avem zile în care zicem lucruri pe care n-am vrea să le zicem, sau reacționăm cum nu ne dorim. Așa că, haide-ți să fim ceva mai înțelegători și empatici.

Sursă fotografie

Familia mea

Aici vă spuneam cum mă vede familia mea pe mine, cine sunt eu în interiorul familiei mele, însă nu v-am spus, cine sunt ei, familia mea, de fapt cine suntem noi toți. În multe episoade din viața mea, mi-am dat seama ce norocoși suntem că ne avem așa, unii pe alții, și ce norocoasă sunt eu că m-am născut în sânul acestei familii. De multe ori mi-am făcut scenarii despre cât de rău ar fi putut să fie, despre cum sunt alte familii, despre cum cresc alți copii, însă nu cred că ar fi putut fi mai bine. Desigur, și noi avem părțile nostre proaste, și noi am putea fi mai buni, și noi avem greșeli pe care am putea să le îndreptăm, însă cred că acestea sunt mici retușuri, ca să zic așa, care trebuie aduse familiei mele, și că niciun alt scenariu, nu ar fi fost mai potrivit decât cel în care trăiesc acum.

Noi suntem oameni deschiși (unii mai puțin, alții mai mult), însă toți încercăm, într-un fel sau altul să acceptăm, să înțelegem, să fim alături, să încurajăm și să ne susținem. Sigur, suntem diferiți, însă asta contează prea puțin. Cum spuneam, avem defectele noastre, însă am învățat să ne acceptăm și iubim în ciuda lor, chiar dacă uneori ajungem la divergențe din cauza acestora. Însă suntem acolo unii pentru alții, suntem uniți și împreună, comunicăm cam despre toate, chiar dacă de multe ori nu suficient. Și încercăm, ca măcar în momentele important să fim prezenți, și fizic, căci moral, tind să cred eu, suntem cam mereu. Știm toți de toate despre fiecare, sărbătorim și suferim împreună.

Și apreciez foarte mult când trec peste limitele lor pentru a ne fi tuturor bine, pentru a ne simții bine împreună. Cu toții facem compromisuri pentru ceilalți, și chiar dacă uneori nu e 100% pe placul nostru, tot e ok, căci facem asta pentru cei, care la rândul lor, fac asta pentru noi. De exemplu, de când mă știu (și mă știu de vreo 20 de ani - bine din primii nu îmi amintesc totul așa de clar) am făcut Revelionul cu familia, și într-un fel sau altul, pentru mine(cred eu că și pentru ceilalți - în mare parte) a fost perfect așa. De exemplu, anul acesta de Revelion(adică anul trecut), am fost împreună, am jucat jocuri, ne-am prostit și am făcut ca totul să fie mai mult ca perfect, chiar dacă vârstele nostre era cuprinse între 19 și 47 de ani. Părinții noștri s-au implicat activ în fiecare joc, au stat mereu cu noi, și ne-am distrat pe cinste, în ciuda a orice altceva.

N-aș da pe nimic în lume, relația pe care o am cu părinții mei. Chiar dacă pe alocuri se poate îmbunătății, eu am avut norocul să fiu un copil crescut cu (destul de multă) blândețe, cu părinți care au crezut în mine și în capacitățile mele, care au avut încredere în mine, fără prea multe limite, și acum, pot să constat cu mândrie că, deși nu înțeleg mereu, ne ascultă, încearcă să ne înțeleagă, ne acceptă, și încearcă să își deschidă ochii, chiar și acum, trecuți de prima tinerețe. Și crede-ți-mă, e foarte greu să îți schimbi modul de a acționa, gândii sau simții, e foarte greu să recunoști că ai greșit și să încerci să îți repari greșelile, să începi să judeci altfel după ce toată viața nu ai fost învățat să gândești de unul singur, și ai luat totul așa cum ți se dădea pentru că nici măcar nu știai că se poate altfel, dar ei fac asta, și o fac pentru noi.
Nu suntem mereu pe aceeași lungime de undă, însă discutăm despre multe, și chiar dacă nu suntem de acord unii cu alții, de cele mai multe ori putem să respectăm părerile celorlalți, iar în ceea ce îi privește pe părinții mei, deși nu mă înțeleg sau nu sunt de acord cu mine, au învățat în timp să nu încerce să-și mai impună propriile lor credințe și păreri, ci doar să le comunice și să accepte decizia finală, care este în mâinile nostre, a copiilor.

Pe de altă parte, niciodată nu am simți nevoia de prieteni. Am câțiva, poate prea puțini pentru unii, puține persoane pe care pot să le numesc prieteni, însă nevoia aceasta mi-am satisfăcut-o în întregime, în interiorul familiei. Am auzit o chestie foarte tare, cum că nu îți poți alege rudele, însă îți poți alege prietenii. Așa e la mine, la noi (și aici mă refer în special la verișoarele mele), nu am ales să ne înrudim, însă am ales să fim prietene, am ales să facem parte una din viața alteia, și în afara evenimentelor familiei. Ne-am ales una pe alta pe viața, și demult, zic eu, nu ne mai leagă sângele.

Am o familie minunată, pe care nu aș da-o pentru nimic, și deși nu le spun prea des cât sunt de importanți pentru mine, sper că ei simt asta, și sper că simt cât de recunoscătoare sunt că îi am în viața mea, pe ei, această familie, și că suntem noi și le mulțumesc pentru că sunt așa cum sunt, pentru că m-au ajutat să devin așa cum am ajuns, pentru persoanele care sunt în acestă familie și în afara ei. Sunt mândră de fiecare dintre ei, și mă bucur enorm că am avut norocul să mă nasc și să cresc într-o astfel de familie.

Cine sunt eu în familia mea?

Întrebarea mai bună ar fi, cine sunt eu, dar mi-ar fi prea greu să răspund, așa că hai să ne rezumăm la ce zice în titlu. Cine sunt în familia mea? Sunt mezina? Da și nu. Într-o familie sunt, în cealaltă nu sunt. Sunt singura fată? Da și nu, din nou. E greu să mă caracterizez în funcție de cum mă văd membri familiei mele, dar hai să vedem ce pot.

Eu sunt copilul tăcut și timid, copilul care învăța bine la școală, copilul ascultător, copilul mai tot timpul bolnav. Eu am fost copilul greu de înțeles, închisă în mine, nu foarte comunicativă, sensibilă, poate mai rece, citez „trăind în lumea mea”. Eu am fost altfel. Altfel de frații mei, altfel de cum voiau părinții mei să fiu, altfel față de alții copii. Era de bine? Pentru mine era, pentru ei, nu prea. Nu ieșeam din casă, nu am avut prieteni printre copiii din sat, îmi plăcea să scriu și să citesc în loc să mă uit la televizor, nu povesteam foarte multe din viața mea, nu-mi plăcea să cunosc oameni noi și să merg în locuri cu foarte mulți oameni.

Îmi amintesc o discuție cu mami în care încerca să îmi găsească pedeapsă, dacă ar fi fost cazul (nu a fost, niciodată). Și îmi zicea, „te-aș lăsa fără televizor”, eu ziceam, „ok, atunci scriu sau desenez”, „nu te mai las afară”, „ok, nu îmi place să ies afară”, „nu te mai las la calculator”, „bine, atunci o să citesc”. Idea e că nu depindeam de lucrurile astea, și îmi găseam ușor activitate în casă. Oricum, nu a fost nevoie să găsească o soluție (pe care nici n-a găsit-o) pentru că nu am fost pedepsită, nu că părinții mei ar fi fost împotriva pedepselor, ci că pur și simplu nu a fost cazul. Nici certată nu am fost prea des, că de obicei cam făceam ce îmi ziceau să fac, note mari luam, deci eram un copil „cuminte”. Nu ceream bani, nici nu voiam chestii să mi se cumpere, nici haine, nici jucării, nu ceream bani ca să am la școală, n-am avut pretenții prea mari. Încă nu îmi dau seama dacă eu sau sora mea am fost provocarea reală a părinților noștri, ea fiind cea care era fix pe dos mie, una la o extremă, alta la cealaltă extremă. Așa că, faceți față la asta, dragi părinți; pentru că, ce se potrivea cu una, n-avea cum să se potrivească cu cealaltă.

Acum în familie, eu sunt copilul care știe ce vrea, care își susține punctul de vedere în fața oricui, care nu-și încalcă principiile în urma insistențelor, copilul copilăros, încă destul de închisă în mine, fără inițiativă de a ieși pe afară sau de a socializa mai mult decât puțin, am rămas copilul „ciudat, care trăiește în lumea lui” (orice ar însemna asta), adică deh, am un iepuraș animal de companie. Ieșit din comun, nu? Nici acum nu am prea mari pretenții, nu-mi doresc prea multe, nu sunt de acord dar ascult ce se spune, dar nu mai fac ca alții, fac ce consider și ce îmi face bine.

Eu am rămas firea aceea nedeslușită, probabil părinții mei nu știu exact cum să se comporte cu mine, ar vrea să fac ca ei, dar știu că nu se poate, mă iau așa cum sunt, deși nu mă înțeleg prea mult. E ok. Eu în familia mea încă sunt un copil, și în mare am rămas același copil care obișnuiam să fiu și cu 5, 10, 15 ani în urmă. Foarte mult n-o să mă schimb nici în următorii 20 de ani, poate până atunci o să-mi ajut persoanele dragi să înțeleagă modul în care eu privesc lucrurile.

Sursă fotografie

Nevoia de atenție

Ca firi, noi oamenii, căutăm să avem alte persoane în jurul nostru, să ne împărțim și împărtășim sentimentele, să ne privim, să vorbim, să simțim împreună. De când ne naștem căutăm atenție, iubire, timp, afecțiune, oameni de care să ne legăm și alături de care să ne începem viața.

Scenariu ideal ar fi ca noi de copii să primim toate astea, să ni se valideze sentimentele, să ni se acorde timp de calitate, să fie alături de noi, să ni se ofere atenție și să ni se arate că și cât suntem de iubiți. Cum spuneam, aceasta ar fi scenariul ideal, însă sigur nu cel mai comun, cel puțin nu în România. Motivele din care copiilor nu li se oferă toate acestea sunt multiple și diferite, și de puține ori pentru că părinții chiar nu-și iubesc copiii, ci de cele mai multe ori pentru că ei cred că așa e cel mai bine pentru copil, că nu sunt informați, că așa au au văzut sau auzit la alții, că nu știu altfel, că nu au timp, că nimic niciodată nu ajunge, că sunt nervoși, neîmpliniți, cu răni nevindecate etc.

Cel mai mare rău pe care îl provoacă lipsa atenție și a afecțiunii, este fuga noastră disperată de a le avea, în care ne avântăm cu ochii aproape închiși. Și atunci când primim ceea ce nu am prea primit, ceea ce ne dormim, atenția după care tânjeam, nu mai contează când, unde și cu cine, când în realitate contează atât de mult. Dar e ca la orice, când simți aceea nevoie zi de zi, noapte de noapte, când te macină dorul de ea, când parcă nu mai poți respira de nevoia ei, n-ai cum să mai stai să fii și precaut, și să ai grijă atenția cui o primești. Așa ajungem să acceptăm oameni care ne fac rău, să suportăm relații defectuoase, așa ajungem să facem copii de care nu suntem în stare să avem grijă și poate nici nu ni-i dormim, ca la rândul nostru să nu le oferim atenția de care au nevoie. Așa ajungem să acceptăm situații care ne rănesc, să ne deschidem sufletul în fața oamenilor care intră acolo doar pentru a lua, să ne mulțumim cu mai mult decât puțin, și să credem că doar asta merităm, să credem că nu merităm mai mult, să nu ne cunoaștem valoarea și să ne lăsăm călcați în picioare.

Pentru toți cei care caută atenția oriunde, pentru care să vorbească sau să se întâlnească cu cineva depășește dorința, și se simte ca o nevoie, pentru toți cei care credeți că nu meritați mai mult, că nu vă poate fi mai bine, să știți că nu e vina voastră și că meritați tot ce e mai bun și mai frumos în lume. Că meritați să fiți iubiți, respectați, apreciați, să aveți oameni buni și blânzi în jurul vostru. Și pentru voi puteți și meritați mai mult, de voi depinde să fiți bine și mulțumiți și să trăiți viața pe care v-o doriți.

Iar pentru toți oamenii, să știți că lipsa de atenție și a afecțiunii, mai ales în cazul copiilor, ne poate  dăuna foarte multe atunci în viață. Așa că pupați, îmbrățișați, țineți în brațe, iubiți, drăgăliți, spuneți cuvinte frumoase, fiți blânzi și buni cu cât mai mulți, cât mai des. Oamenii au nevoie de atenție și noi avem nevoie să oferim atenție.


Sursă fotografie

Mesaj pentru tine

Aș vrea să îți să spun multe, însă nu prea știu ce, și sincer, nici cum. Nu prea mai știu nici cum să îți vorbesc, adult încă nu ești, dar nici copilul acela care pricepea prea puține. Aș vrea să îmi cer scuze, dar nu cred că este vina mea, dar parcă aș vrea să îmi cer scuze în numele vieții, că nu ne-a dat șansa să creștem împreună. Aș vrea să îți mulțumesc, dar nu aș știi pentru ce; eventual pentru faptul că exiști, dar asta nu a fost alegerea ta. Ți-aș ura de toate, și fericire, și bucurie, putere, curaj, sinceritate, iubire, însă nu am garanția că o să ai parte de toate astea și nu vreau ca urările mele să fie în zadar. Ți-aș spune că o să fiu mereu lângă tine când o să ai nevoie de mine, dar poate că n-o să fiu, poate că n-am fost, și nu vreau să te mint.

Te-am văzut când aveai doar câteva luni de viață, te-am ținut în brațe, te-am legănat să adormi, am fost în spatele tău când ai deschis cadourile de Crăciun și Paște, te-am îmbrăcat, m-am plimbat cu tine, te-am învățat să urci scările de-a bușilea, ți-am dat de mâncare, ți-am desenat și construit, m-am jucat cu tine, am fost la zilele tale de naștere, ți-am văzut zâmbete și lacrimi. Cu toate astea, am fost alături de tine prea puțin, pentru că astea sunt puținele momente pe care le-am petrecut împreună. Au fost mult mai multe în care nu am fost lângă tine, și tu poate ai fi vrut să fiu. Dar nu am fost, și știu că vor mai fi momente când n-o să fiu, deși tu poate o să îți dorești asta. Știu că vorbim prea puțin și ne vedem prea rar. Ești mare acum, ai împlinit 12 ani. 12! Și eu te-am văzut prea puțin cum crești, ți-am povestit prea puține, te-am luat în brațe de prea puține ori, am fost lângă tine prea rar, te-am ținut de mână prea puțin. Știu că nu e corect că nu am avut ocazia să creștem împreună, cum n-am avut ocazia să cresc nici împreună cu fratele nostru mai mare. Nu totul e corect în viață, ai învățat și o s-o mai înveți, din păcate.

Nu vreau să îți promit nimic, nu vreau să îți urez nimic, nu vreau să te asigur de ceva. Vreau doar să îți zic că ești parte din sufletul meu. Poate nu e destul, poate nu înseamnă nimic pentru tine, poate nu compensează momentele când nu am fost lângă tine. Însă pentru mine, înseamnă totul. Înseamnă că te iubesc, că mă gândesc la tine. Pentru mine asta înseamnă că suntem legați, nu doar prin sângele patern care ne curge prin vene, ci cu o legătură de la inimă la inimă, o legătură pe viață. Poate totuși pot să îți promit ceva: îți promit că nu voi da niciodată drumul sforii care ne leagă sufletele.

Știu că fac prea puțin parte din viața ta, că știu prea puține despre tine, că te cunosc prea puțin, că nu sunt foarte des alături de tine. Poate acum crezi că eu asta îmi doresc, că eu am ales asta și că mi-e de ajuns. Eu îți spun că nu e alegerea mea, nu e dorința mea, și nu eu am făcut ca lucrurile să stea în felul acesta, doar că deseori erau prea puține opțiuni, sau deloc. Știi? E greu să simți dorul. Sper totuși ca tu să nu îl simți, să trăiești viața ta minunată de copil. Ai o viață frumoasă, ești înconjurat de oameni care te iubesc, cu care te simți bine și care îți umplu viața, și e perfect să fie așa. E minunat că ești un copil curat și inocent care se bucură de viață. Dar să știi că eu mă gândesc de multe ori la tine, mă întreb ce faci, cum ești, și mi se face dor. Aș vrea să fiu cu tine, să plâng și să sărbătoresc cu tine, să ne bucurăm împreună, să fiu acolo la urcușurile și coborâșurile din viața ta.

Nu pot să îți explic ce am simțit acum, când te-am văzut. Pe de o parte sufletul mi-a râs, căci te-am văzut mare, frumos, curios și plin de viață, trăind în lumea asta frumoasă a ta. Pe de cealaltă, sufletul mi s-a strâns când am văzut cum timpul s-a strecurat printre noi, când am văzut că nu mai ești mititel cum te-am văzut prima data, și când mi-am dat seama cât am lipsit din viața ta, cât aș fi vrut să te văd mai des cum crești, și cum nu pot schimba ceea ce a trecut.

Eu am viața mea, tu pe a ta. Ne intersectăm ocazional, periodic, nu cât aș vrea, nu cât ar trebui. Poate vrei să dai vina pe mine pentru că, uneori, nu am fost lângă tine. Și e în regulă dacă asta simți, poate chiar este vina mea, dar să știi că eu am făcut tot ce am putut mai bine, cum am putut și știut. Cum ziceam, eu am viața mea, din care mereu vei face parte, dar sunt și lucruri mărunte de care să mă ocup, am alte preocupări și dorințe, așa că uneori, e greu să le aliniez corect pe toate. Poate de multe ori, am ales altceva în locul timpului petrecut cu tine, poate într-o zi o să pot să îți explic mai bine de ce, însă acum vreau să îmi cer iertare pentru momentele când ai suferit din cauza mea. Dar să știi că am făcut și mereu o să fac, tot posibilul să fiu lângă tine atunci când ai nevoie de mine și în momentele importante din viața ta.

Am plecat cu un nod în gât, cu lacrimi în ochi, de bucurie că ai crescut mare, de tristețe că nu am fost lângă tine să te văd cum crești. Am încredere că o să fie mai bine, că timpul ne va apropia, că o să fim împreună mai mult și mai frumos, că o să pot să îți țin sufletul la căldura sufletului meu și că relația noastră va înflorii și mai frumos și mai mare. Am încredere că împreună nu înseamnă doar fizic, ci că înseamnă unirea sufletelor nostre. Tu ești și vei fi mereu parte din sufletul meu, și sper să pot păstra mereu locul pe care îl am în sufletul tău.

Sursă fotografie

Conflictul de interese dintre mine și animalul meu

Așadar luăm una bucată iepuraș mic și drăgălaș (da, cum să nu) și pe mine, una bucată om fără răbdare uneori, și uite așa iese ditamai conflictul de interese între noi. Interesul lui e să se urce în pat la mine, interesul meu e să nu îl las să se urce în pat(nu de alta, dar am mai avut surprize neplăcute), interesul meu e să îl mențin curat, interesul lui e să se bage în cenușă(e alb, numai așa, ca să știți, plus că e o adevărată aventură să îl spăl - și nu în sensul pozitiv), interesul meu e să ajung la timp unde îmi propun, interesul lui e să facă ditamai dezastrul pentru a se asigura că nu ajung la timp, interesul meu e să îl păstrez în siguranță, interesul lui e să își bagi boticul și lăbuțele, în priză ș.a.m.d. Dacă o luăm altfel, interesul lui e să facă pe dos dorințelor mele.

Mie îmi pasă ce vreau eu, pe el nici că-l interesează ce vreau eu, mie îmi pasă și ce vrea el, dar nici asta nu-l interesează. Eu încerc să fac să ne fie bine la amândoi, el încearcă să facă să îi fie bine lui, și eventual greu mie, dacă se poate. E adorabil. Cel mai adorabil e când mă grăbesc, atunci îl iubesc cu adevărat. Scenariul e cam așa: eu mă trezesc, mă uit la el în cușcă să văd dacă și-a făcut nevoile, nop, totul lună și bec, așa că merg să îmi fac rutina de dimineața cu gândul că după îl scot și pe el, dar când mă întorc, ce să vezi, cușca e plină de te miri ce. Așa că ia ghemul pufos, alb și gras, du-l la litieră, între timp lasă ușa deschisă de la cameră să poți să controlezi situația dintre iepure și câine, că nu-i așa, și câinele stă tot la tine în cameră. Și cu o mână cureți dezastrul, cu ochii stai pe câine și cu gura strigi la câine să nu sară pe iepure, și la iepure să nu iasă din cameră, dar încet, că restul persoanelor din casă dorm, și puțin le pasă de conflictul tău cu animalele. Când termin de făcut curat, îl iau și îl bag repede în cușcă, îi pun mâncare și apă, și mă duc să mă îmbrac. Când sunt gata de plecare, mai trebuie să îmi iau doar un papuc în picioare, dragul de el iepurașul - pe numele său Axi, se uită la mine cu ochii lui mari și albaștri în timp ce își face nevoile în cușcă (din nou) pentru că nu, am oricum destul timp să o iau de la capăt.

Așadar e foarte interesant să ai un iepuraș(iepuroi în cazul meu) în casă, niciodată nu vreți aceleași lucruri, exceptând faptul când eu vreau să îi dau de mâncare și el vrea să mănânce (adică tot timpul). Atunci ne înțelegem oarecum bine, bineînțeles exceptând - din nou, faptul că eu scot farfuria și i-o așez pe cușca în timp ce desfac cutia cu mâncare, și dacă reușesc de capul lui să torn mâncare în farfurie, se asigură el că o prinde cu dinții și împrăștie cel puțin jumătate pe jos - zic doar jumătate în cazul fericit, în care apuc să prind de farfurie și să salvez ce a mai rămas din mâncare; parte bună e că nu mai trebuie să mătur că vine câinele din urmă și culege rapid totul de pe jos, cât nu o vedem, că după știe că o atenționăm că nu e ok să mănânce mâncare de iepuri. Plus că în cazul în care nu îi arunc din farfurie, mâncarea pe care nu o mănâncă (adică jumătate din cutie, că pe deasupra e și foarte pretențios la mâncare) după o zi o răstoarnă în cușcă, așa ca să mă anunțe că nu o mai mănâncă și după ce că face mai mare dezastrul, în cușcă și pe lângă, când vede că farfuria e cu susul în jos, se pune pe întors farfuria, dar nu mai reușește și uite așa o ia în gură și o izbește de gratiile cuștii în speranța că o poate întoarce. Știți cum se aude zgomotul făcut de plasticul tare al farfuriei izbindu-se de fierul gratiilor, dis-de-dimineață? Ca un fel de ciocan care bate în fier, care te face să sari din pat, neștiind ce naiba se aude. Și continuă să facă asta minute întregi până se plictisește să îți toace nervii sau până probabil cu nervii tocați, mergi și scoți nenorocita aia de farfurie din cușca. Și el în tot acest timp, te privește cu ochișorii lui albaștri mișcând nevinovat năsucul. Îți vine să îl strângi de gât? Îți vine!

Nu mă înțelegeți greșit, îl iubesc și mi-e tare drag, și dacă aș fi acum, pusă în fața deciziei de a-l cumpăra sau nu, cu siguranță l-aș lua, însă acum, pentru că acum îl cunosc, pentru că acum îl vreau și mi-e drag de el, însă dacă cineva îmi spunea de toate astea înainte să îl cumpăr, probabil m-aș fi gândit de două ori, sau de zece. Oricum acum am vrut să expun doar partea conflictuală dintre noi. Avem și noi momentele noastre foarte bune împreună, și sunt dese.

Deci, ca sfat, dacă vreți să vă luați un iepuraș(sau orice alt animal), primul lucru pe care trebuie să îl faceți înainte să îl cumpărați sau adoptați, e să căutați informații despre condițiile în care ar trebui să fie ținut, și despre alimentație, și asigurați-vă că aveți toate cele necesare când ajungeți cu micuțul(sau măricelul acasă); nu de alta dar riscați să pățiți ca și mine. Eu când l-am luat, nu aveam cușca pentru el și toată ziua stătea liber în camera mea. Ziua ca ziua, dar să vedeți noaptea. Iepurii sunt mai activi noaptea, și ce credeți că făcea el când lua pauze de la rosul tuturor firelor și a mobilei? (când mai crește n-o să mai roadă decât foarte puțin spre deloc - cel puțin al meu așa e) Ei bine, dragul de el, se urca la mine în pat și se apuca să îmi mestece părul. Să vezi panică și nervi și nopți albe, asta în cazul în care adormeam printre zgomotul făcut de dinții lui care mestecau masa sau dulapul. Deci asigurați-vă că aveți unde să îl țineți pe nenorocit  adorabil.

Oricum, sincer, mă bucur mult că îl am. Îmi umple zilele, nu mereu cu lucruri bune, dar măcar le umple. Și e fain să ai un animăluț, e chiar super tare, deci sper că nu v-am speriat prea tare, plus că asta e doar partea mai puțin pozitivă și doar experiența mea. Al vostru poate o să fie un drăgălaș tot timpul și o să vă facă numai pe plac.(SIGUR)

So, bucurați-vă de micile vietăți, sunt adorabile. NU?

Sursa fotografiei - arhiva personală. Dar acum serios, uitați-vă la el și spuneți că aia nu e privire arogantă.