Îmi trag sufletul, îl trag în adâncul meu, mi-l lipesc în carne, îl amestec printre bătăile inimii, îl trag pe nări, îmi scufund creierul în el. De mii de ori pe zi, de zeci de mi pe minut. Și-l simt, undeva în mine, cald, proaspăt, viu, colorat, gustos și parfumat. Și atunci când mă cotopesc cu el, simt cum viața îmi curge prin vene, simt cum inima aleargă de nebună printr-un câmp de maci, simt cum tot universul se aliniază și îmi aliniaza gândurile, și simțirile. Simt fericire, fără regret, fără frică. Când îl ascult, mă simt eu, vie, puternică, frumoasă, curajoasă. Mă simt adevărată și sinceră si bună. Doar când sunt cu el, când îl țin aparoape, doar atunci mă simt eu, completă și fericită.
De prea multe ori l-am uitat undeva în negura amintirilor, l-am împins în colțurile ființei mele, l-am abandonat printre frici și frustrări, l-am izbit de pereții minții mele, l-am făcut mic, gol și rece. De multe ori, de prea multe ori. Și-l simțeam cum mă doare și n-aveam curajul sau puterea să-l iau, să-l încălzesc și să-l vâr în mine, la adăpost, la căldură. Și parcă mă dureau și ochii din cap simțindu-l acolo, departe de mine, departe de cine sunt, departe de tot ce însemn, de tot ce simt. Și tânjeam după el, după gustul și mirosul lui, dupa căldura și colmpletitudinea pe care mi-o aducea, dar îmi era prea frică. Atât de frică că îl înghețam, și azi și mâine, și peste două zile, până când am realizat că poate se sparge, poate dispare, poate se topește. Și atunci, unde m-aș mai găsii pe mine? Unde aș mai fi eu? Cum i-aș mai simții căldura și bunătatea? Cum aș mai putea fi fericită? Cum, fără el, care mă face să mă ascult, să mă unesc cu mine, să aleg să fiu bine mai presus de frici, și fericită mai presus de judecăți?
Partea asta din mine, sufletul, m-a ajutat, ajutându-l pe el, să fiu azi bine cu mine, bine cu alții și fericită cu viața mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu