Licean pentru toată viața

Astăzi am deci să-mi îndrept pașii înapoi spre liceu, spre lumea în care trăiam acum vreo cinci luni, spre locul care mi-a fost a doua casă, spre bucuria nemărginită care mi-a fost dăruită aici, spre etapa ce tocmai o sfârșisem. Timpul nu schimbase liceul, mici schimbări insesizabile, în rest totul îmi părea la fel. Avea aceleași porți albastre care m-au întâmpinat atâtea dimineți, și m-a primit la fel ca pe un elev de acolo. Când am intrat pe poartă am simțit cum timpul mi-a deschis o ușă spre trecut, am crezut că îmi oferă încă o șansă la ceea ce-am trăit - chiar și doar pentru câteva ore, și nu puteam fi mai fericită sau mai recunoscătoare pentru această șansă; aveam de gând să profit întru-totul de ea. Părea ireal să mai am ocazia asta, prea ireal pentru a fi adevărat. Dar nu puteam să mă gândesc la asta atunci, adică, cum puteam să-mi ascult gândurile când toate simțurile mele mă purtau spre un trecut reînviat, de care nu credeam că mai pot avea vreodată parte? Holul lung era așa pustiu încât liniștea mă copleșea,dar tocmai asta m-a făcut să mă cufund și mai mult în tot ce era  acolo, în tot ce am trăit acolo. M-am îndreptat spre ușă. Câteva secunde am privit în gol, apoi am îndrăznit a bate și am intrat. Dirigul mi-a zâmbit sincer când m-am îndreptat spre catedră, în timp ce elevii clasei a noua priveau nedumeriți. Clasa rămăsese exact cum am lăsat-o noi. Fiecare urmă din existența noastră acolo era vizibilă, în fiecare bucățică din clasă am simțit prezența noastră, parcă am simțit cum toată încăperea ne aștepta pe noi.  Văzând clasa, dirigu' și totul neschimbat chiar m-am lăsat păcălita, chiar am crezut ca pot trăi în trecutul pe care l-am iubit atât. Dar în curând, am auzit „dirigu” rostit de alte voci decât ale noastre, de alți copii care au nevoie de el, de îndrumările, sfaturile si sprijinul lui, alții care se bazează pe el să-i îndrume în această perioadă din viața lor,așa cum ne-a îndrumat și pe noi. Acum, alții aveau nevoie de el, mai mult decât noi. Era ca și cum m-aș fi întors în trecut când noi eram în clasa noua și noi stăteam nedumeriți în bănci. Când încă nu știam ce vrem sau la ce să ne așteptăm. Dar era diferit, căci nu mai eram noi și nu o să mai fim niciodată și niciodată n-o să mai fie la fel, indiferent cât de vi par a fi amintirile sau cât de vi le simțim. În acel moment am realizat ca oricât aș vrea, nu mă mai pot întoarce la ce-a fost, timpul nu-mi dăduse niciodată aceasta șansă, ci doar m-a făcut să realizez că am pierdut -  poate -  cele mai frumoase clipe din viață, și că, ele vor rămâne mereu în trecut. În acel moment am realizat cu adevărat ce se întâmpla, am realizat că nu mai sunt elevă de liceu și că nu voi mai fi niciodată, că școala aceea nu-mi mai aparține în niciun fel și că acele porți albastre îmi sunt deschise doar ca simplu vizitator, dar mai ales m-a trezit la realitate și mi-a arătat că viața mea începuse  atât de brusc. Acum părăsind cu pași înceți holurile și curtea liceului, nu mai îndrăznesc să mă uit înapoi; căci  aici nu mai este loc pentru mine, nu mai pot numi locul ăsta a doua casă și chiar mai trist, viața și viitorul meu sunt atât de departe de aici. Știu că mă voi mai întoarce pe aici, dar niciodată nu va mai fi la fel ca acum, niciodată nu-mi va mai fi trezită această bucurie - pe care am simțit-o ani la rând , ci de acum îmi voi trezi doar amintirile. Amintirile - atât mi-a m-ai rămas din viața mea de atunci.


Gândurile astea le așterneam pe foaie acum aproape trei ani după prima - și ultima, vizită în liceu după ce îl terminasem. Aveam un nod în gât și lacrimi în ochi. Și acum îmi amintesc atât de bine și de viu momentul acela, și de fiecare dată când recitesc ceea ce am scris mi se retrezesc aceleași sentimente pe care le-am trăit atunci. Sentimente de regret, de despărțire, de rămas bun și încă mi se pune un nod în gât și lacrimi în ochi. 

A fost prima și ultima dată când am vizitat liceul în calitate de simplu vizitator, sau de elev al unei generații deja încheiate, care rămăsese doar în amintire. Nu am mai avut curajul să merg pe acolo de atunci. Pur și simplu, n-am mai putut. Simțeam locul mult prea departe de mine, simțeam fiecare bucățică din el cum îmi ia câte o bucată din tot ce am trăit acolo.

De curând am avut festivitatea de încheiere a facultății și cu greu mi-a smuls emoții pentru cel mult câteva minute. Când încheiam liceul, nu-mi mai puteam stăpânii lacrimile, simțeam că nu mai pot să respir, voiam să opresc timpul, să-l dau înapoi, să-l resetez, doar să fac ceva și să nu ajung la final. 

Urăsc să mă trezesc de dimineață, multe lucruri pe care le-am trăi în liceu mi se păreau cel puțin în neregulă, dar pentru oamenii care mi-au fost a doua familie, aș vrea să pot prelungi liceul pentru cel puțin toată viața. Am lăsat acolo prea multe din mine ca să mai pot fi completă, și cu greu încerc să umplu golurile care încă au rămas la trei ani de la terminare. 

Mintea, timpul, realitatea, toate îmi spun că am terminat acea perioadă, că a fost ceva trecător, firesc, că ma așteaptă noi drumuri, noi uși deschise, noi oameni și experiențe, dar inima mea îmi spune că sunt tot acolo, și că voi fi licean pentru toată viața, dar nu orice licean, ci liceanul ce am fost, înconjurat de acei oameni, de acele experiențe. În inima mea încă mă simt așa pentru că am nevoie de asta, am nevoie să simt asta, am nevoie de locul acela cu tot ce a însemnat el în sufletul meu. Nu-i pot da drumu, și nu cred că-i voi da drumul niciodată. Face parte din mine, și ah ce parte frumoasă este.

Mi-am creat o legătură inimaginabil de puternică cu acea perioadă. Unde oamenii îmi erau familie, unde locul îmi era casă. Unde mă simțeam acceptată și ascultată. Unde m-am descoperit întâia oară pe mine, unde m-am format, unde am crescut și învățat. Acolo unde deși nu am avut extrem de multe experiențe, am avut extrem de multe trăiri. Și asta am luat cu mine, trăirile. 

Deci oriunde mă voi duce, cu oricine aș fi, oricum va fi viața mea, mereu în fiecare moment din viața mea, voi fi licean, voi purta cu mine tot ce am trăit acolo, și le voi purta vi și reale. Și așa voi rămâne licean pentru toată viața.