Nevoia de a spune ce simt și incapacitatea de a o face

„Nu sunt ok cu asta”
„Îmi doresc să facem altceva”
„Acum nu vreau să stau cu tine pentru că sunt supărată”
„Nu vreau să fac asta”
„Mă deranjează foarte tare că ai făcut acest lucru”
„Te iubesc”
„Mi-aș dori să...”
„Am nevoie de...”
„Vreau să îmi spui că mă iubești așa cum sunt”
„Asta mă face fericită deci asta voi face”
„Nu mă simt comod să merg acolo”
„Mi-e frică că într-o zi n-o să mă mai iubești”
„Îmi pare rău pentru cum te-am făcut să te simți”
„Îmi doresc să vin cu tine, chiar dacă nu îți e tocmai comod să mă iei”
„M-a deranjat cum s-a comportat X cu mine”
„Mă doare că ai ales să faci asta”
„Astăzi m-ai făcut să nu am încredere în mine”
„Îmi pare rău că nu pot fi lângă tine”
„Îmi pare rău, dar nu sunt de acord cu tine”
„Mi-aș dori să fii lângă mine”
„Am nevoie să îmi spui că totul va fi bine”
„Am nevoie doar să mă asculți”
„Aș vrea să îți ceri iertare pentru ce mi-ai spus sau ai făcut”
„Prezența acestor oameni nu îmi face bine”
„Te-aș ruga să nu îmi mai spui asta niciodată”
„Mi-e frică”
„Știu că tu preferi să fac asta, dar eu nu îmi doresc asta ”
„Asta e ceea ce simt pentru tine”
„Am nevoie să îți spun de ce am făcut ceea ce am făcut”
„Am nevoie de tine”
„Comportamentul tău îmi face rău”

Astea, și multe altele, le-am avut de spus de atât de multe ori. De câte ori le-am spus? De prea puține sau niciodată. În unele momente îmi strigau atât de tare în minte, însă eu nu reușeam să le eliberez, să le spun. De multe ori aș fi avut multe de spus, dar de cele mai multe ori nu le-am spus, de ce?
De frică. Din frica de a nu răni persoanele pe care le iubesc, din frica de a nu pierde persoanele din viața mea, din frica de a nu fi ascultată și înțeleasă, din frica de a fi judecată, de frica consecințelor ce puteau să urmeze, din frica de a nu conta, din frica de a nu mai fi iubită. Dar și pentru că nu știu cum s-o fac. De multe ori știu atât de bine ce simt, și aș vrea atât de tare să o spun, dar nu reușesc, pentru că nu știu cum s-o fac; mă blochez și nu reușesc să scot niciun cuvânt, și cum timpul acoperă momentul, mi-e tot mai greu să spun ce aveam de spus.

Am început de mică să scriu, pentru că nu simțeam că am cu cine să vorbesc, pentru că nu mă simțeam ascultată, pentru că nu am fost încurajată să spun ce simt, pentru că simțeam că nu contează ce simt sau cred eu, pentru că nu era timp ca eu să spun ce mă doare, și pentru că altele. Și am început să scriu, să scriu ce simt, ce îmi face rău, ce mă doare, ce mă face fericită, ce îmi doresc. Și atunci m-am simțit eliberată, și mi-am zis că e bine așa. La un moment dat nevoia de a spune cu voce tare, persoanelor care simțeam că trebuie să audă ce am de spus, a devenit o nevoie principală. Așa că am început să mă deschid, încetul cu încetul, la început doar cu momentele care mă făceau fericită, doar cu ce îmi făcea bine, dar la un moment dat, m-am oprit din a progresa. Și mi-am zis că nu trebuie să fac asta, că mi-e bine așa. Mi-era atât de frică să spun ceea ce simt.

NU a fost bine, și pe termen lung asta mi-a dăunat foarte mult. Am început să am o atitudine mai agresivă, să mă enervez foarte repede și din nimicuri, să izbucnesc agresiv verbal, să critic, să-mi manifest nemulțumirile într-un mod, cel puțin, deranjant, să fiu irascibilă. Pentru că avem nevoie să eliberez tot ce am ținut în mine, pentru că n-am mai putut să țin înăuntrul meu, pentru că era prea greu de dus în spate, era o povară prea mare. Toate nevoile neîmplinite, toate neajunsurile emoționale, toate rănile, toate s-au adunat și n-am mai putut să le car în spate, n-am mai putut. Și nu am știut cum să reacționez altfel, nu am știut să spun ce mă deranjează de fapt, n-am știut să mă fac auzită. Și când am eliberat puțin din durerea provocată de atâte nevoi nespuse, de atâtea sentimente închise, când am realizat că am un comportament deranjant, m-am închis înapoi, pentru că nu știam ce altceva să fac, pentru că nu știam cum să fac altfel.

Nici acum nu e bine, chiar dacă acum îmi pot controla mult mai mult comportamentul; și fac asta pentru că am reușit să îmi cunosc emoțiile și să le stăpânesc, nu pentru că m-am eliberat de ele, nu am rezolvat problema, doar o țin sub control. Și acum car după mine atâtea sentimente nespuse, dureri și neînțelegeri, frici pentru că nu știu cum să le spun, pentru că mi-e frică să le spun. Am realizat prea târziu cât de mult rău îmi face că nu am vorbit atunci despre ele, și știu că până nu le spun, nu mă voi elibera niciodată, dar e extrem de greu de făcut.

Am hotărât să o fac, să lupt cu mine pentru a o face, am hotărât să mă fac ascultată și auzită, am hotărât să le spun oamenilor ce simt, dar e unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut până acum. E foarte greu să lupt cu toate aceste frici, este foarte greu să învăț să spun ce simt după atâți ani, este foarte greu să comunic durerile mele, dar și mai greu este să le mai țin în mine. Am o nevoie uriașă de a spune ce simt, și trebuie să-mi împlinesc această nevoie; trebuie pentru a merge mai departe fără poverile trecutului.

Dacă aveți nevoie neîmplinite din trecut, dacă aveți răni încă deschise, dacă aveți cuvinte nespuse, face-ți-vă timp și ocupați-vă de ele, cu cât va fi mai târziu, cu atât mai greu va fi.

Sursă fotografie