Frica și recunoștiință

Acum câteva zile, era seară, noapte mai de grabă, numai ce ajunsesem de la muncă si mă pusesem pe pat. Aveam de gând să mai butonez câteva minute telefonul după care, obosită, să mă teleportez în lumea minunată a viselor.
Umblam aiurea pe telelefon, cu mintea mai mult la acel tărâm frumos care mă scapă de oboseală, când, nu știu exact cum sau când am ajuns în dreptul unui articol în care iubitul uneia dintre fetele moarte în accidentul de la Zalău, îi trimitea un mesaj de rămas bun acesteia, în online. Nu auzisem de acest accident, căci folosesc televizorul doar periodic și atunci fix pe ce vreau să văd. M-am săturat de știri triste, de morți, de copii abuzați și abandonați. Dar mi-a atras atenția titlul și am deschis articolul. Am citit rapid, și abia când am terminat am realizat cum lacrimi fierbinți mi se rostogolesc pe obraji. Am aruncat telefonul într-un colț de  pat și mi-am proptit capul, cu chipul spălat de lacrimi, pe perna mare. Și am plâns așa cu suspine, ceva minute, cufundată în semi-lumina susținută de un bec micuț de la capul patului, cu câinele dormind undeva în apropiere. Și am plâns, la început de tristețe pentru ea, fata aceea - studenta care murise în accident, pentru ei, cei pe care i-a lăsat în urmă, care de acum vor avea mereu sufletul spart, care nu vor mai fi niciodată compleți, căci moartea nu se uită niciodată, ne învățăm să trăim cu ea, dar niciodată la fel ca înainte, și mai apoi am plâns de bucurie și recunoștință pentru mine, pentru persoanele dragi mie, pentru că suntem bine, și sănătoși și împreună.
Când eu, voiam doar să butonez aiurea telefon și apoi să mă bag la somn, când nu mă gândeam la mai nimic ci doar așteptam ca ziua să se încheie doar ca s-o iau de la capăt, alți oameni nu-și mai găsesc locul în lumea asta, își adună cioburile sufletelor lor, și încearcă să le vâre înapoi în ei și să trăiască în continuare.
Mai apoi am stins becul, mi-am șters lacrimile, am zâmbit de recunoștiință, m-am lăsat cuprinsă de tot felu de gânduri dar mai ales de frici și temeri, de ce s-ar putea întampla, la răul din lume și din sufletele multora, și într-un final am adormit.
N-am avut curajul să caut atunci accidentul, ceva din mine m-a oprit, și abia azi am dat un search pe google doar cât să aflu, că nu una, ci patru tinere și-au pierdut viața în acel accident. Nici nu-mi pot imagina, durerea, frica, singurătatea, moartea.
Deci haideți să mulțumim pentru tot ce avem, și  să nu uităm să ne bucurăm de toți oamenii pe care îi avem în viața noastră, să petrecem timp cu ei, pentru că ei, voi împreună, sunteți mai importanți decât orice altceva.
Bucurați-vă de viață, zi de zi, ceas de ceas, căci poate fi al naibi de scurtă.

O să am grijă de tine, suflet drag

Îmi trag sufletul, îl trag în adâncul meu, mi-l lipesc în carne, îl amestec printre bătăile inimii, îl trag pe nări, îmi scufund creierul în el. De mii de ori pe zi, de zeci de mi pe minut. Și-l simt, undeva în mine, cald, proaspăt, viu, colorat, gustos și parfumat. Și atunci când mă cotopesc cu el, simt cum viața îmi curge prin vene, simt cum inima aleargă de nebună printr-un câmp de maci, simt cum tot universul se aliniază și îmi aliniaza gândurile, și simțirile. Simt fericire, fără regret, fără frică. Când îl ascult, mă simt eu, vie, puternică, frumoasă, curajoasă. Mă simt adevărată și sinceră si bună. Doar când sunt cu el, când îl țin aparoape, doar atunci mă simt eu, completă și fericită.
De prea multe ori l-am uitat undeva în negura amintirilor, l-am împins în colțurile ființei mele, l-am abandonat printre frici și frustrări, l-am izbit de pereții minții mele, l-am făcut mic, gol și rece. De multe ori, de prea multe ori. Și-l simțeam cum mă doare și n-aveam curajul sau puterea să-l iau, să-l încălzesc și să-l vâr în mine, la adăpost, la căldură. Și parcă mă dureau și ochii din cap simțindu-l acolo, departe de mine, departe de cine sunt, departe de tot ce însemn, de tot ce simt. Și tânjeam după el, după gustul și mirosul lui, dupa căldura și colmpletitudinea pe care mi-o aducea, dar îmi era prea frică. Atât de frică că îl înghețam, și azi și mâine, și peste două zile, până când am realizat că poate se sparge, poate dispare, poate se topește. Și atunci, unde m-aș mai găsii pe mine? Unde aș mai fi eu? Cum i-aș mai simții căldura și bunătatea? Cum aș mai putea fi fericită? Cum, fără el, care mă face să mă ascult, să mă unesc cu mine, să aleg să fiu bine mai presus de frici, și fericită mai presus de judecăți?
Partea asta din mine, sufletul, m-a ajutat, ajutându-l pe el, să fiu azi bine cu mine, bine cu alții și fericită cu viața mea. 

O să-mi amintesc de tine

O să-mi amintesc și peste ani de apartamentul în care eu stăteam pe vremea când eram de-o șchioapă. Micile părți ale copilăriei ce mi le-am petrecut acolo, prietenii, vecinii. În deosebi o să mi-l amintesc pe, cândva profesorul meu de engleză și bunicul unui coleg cu care am împărțit aceeași clasă de la clase primare și până la liceu. O să-mi amintesc și bicicleta mea albastră, pe care acest domn, foarte drăguț de altfel, mă speria mereu că o să mi-o ia. Nu-mi amintesc ziua în care am plecat de acolo, nu-mi amintesc cum am împachetat totul pentru a pleca într-o altă casă, într-o altă viață, fără a ne uita în urmă, dar o să-mi amintesc sentimentele care mă luau de fiecare dată când treceam pe lângă apartamentul care a fost cândva al „nostru”, însă acum este al altcuiva.

O să-mi amintesc și de cățelușa albă, și oarbă pe care am întâlnit-o în noua casă, care avea să ne părăsească la scurt timp după. O să-mi amintesc și dudul mare sub care își avea cușca, dar și ziua în care alergam haotic pe stradă să chem pe cineva acasă, căci cățelușa făcuse puiuți.

O să-mi amintesc și ABL-ul de, dacia roșie, de care mi-a fost tare drag, și care ne-a purtat vitejește sute de kilometri înainte să fie înlocuită de Fordul albastru, care și astăzi se odihnește la noi în curte, care ne poartă sute de kilometri, care mi-e tare drag și el, și de care îmi voi amintii cu siguranță.

O să-mi amintesc și de Hary, husky-ul  cu ochi albaștri, și de Rotweiler, și de cam toate animalele ce mi-au trecut prin brațe, sau copilărie, și au fost multe, credeți-mă.

O să-mi amintesc și de momentul în care am învățat să merg pe bicicletă cu ajutorul tatălui meu, seara târziu după ce el, toată ziua fusese la muncă prin căldură, și de atunci când am învățat să merg pe role, singură, dar și atunci când m-am mutat, într-un fel definitiv, la Timișoara.

O să-mi amintesc și de bunicul, pe care mare parte din viață l-am văzut bolnav și cu greu mai reușesc să mi-l amintesc sănătos, care a plecat dintre noi cu greu și chin, dar care a fost un om blând și calm, de ți-era mai mare dragul să-l asculți.

Peste ani, o să-mi amintesc despre copilăria mea, exact cum mi-o amintesc acum, la nu foarte mulți ani de când aceasta s-a încheiat. Despre toate astea o să le pot povesti și nepoților, pentru că acestea au fost, și sunt, amintiri dragi, amintiri din care am învățat, sau descoperit. Peste mulți ani de acum, n-o să-mi amintesc toată copilăria, ci doar aceste părți care m-au învățat să trăiesc și să descopăr, să mă vindec și să mă bucur.
Deci nu-ți face griji dragă copilăriei, o să-mi amintesc de tine.

Voi ce-o să vă amintiți peste ani?

Sursă fotografie

Când suntem împreună, cerul se deschide pentru noi

La noi nu este vorba de cifre, de distanțe, de caractere, de locuri sau de alte persoane. La noi este vorba doar de noi și de emoții. La noi este vorba despre fiecare în parte, dar mai ales despre noi împreună, oricând, oriunde, oricum, în orice fel.

Și poate că da, cândva am avut nevoie de ore de vorbit la telefon, la mii de cuvinte spuse sau deduse, de sute de momente împreună, de zeci de emoții, trăiri, simțirii, poate că da, am avut nevoie de toate astea pentru a ajunge aici, dar odată ajunse aici, nu mai este vorba decât de noi. Și în continuare sunt și vor mai fi, ore, momente, emoții, trăiri, vise, jocuri, copilării, nopți și zile și ani.

Și zâmbesc doar când mă gândesc la noi, la cum viața ne-a adus împreună ca să nu ne fie greu să ne găsim, căci sigur ne-am fi găsit, sigur am fi tânjit, fiecare în parte, după completitudinea pe care o formăm doar împreună. Zâmbesc și visez la viața noastră împreună, după 5, 10, 20 de ani. Îmi râde sufletul când vorbim de cum o să fim noi două, celelalte două mame pentru copii tăi, atunci când vor fi, cum o să ne organizăm ca să te ajutăm și să nu te lăsăm nicio clipă să te simți deznădăjduită sau singură. Sau cum vorbim despre mutatul în aceeași casă, chiar și acum la mai mult de zece ani de când am vorbit prima dată de asta. Iubesc cum ne potrivim programele pentru ca totul să fie împreună, cum facem planuri, și cum le executăm, pas cu pas, punct cu punct. Ador nebunia dintre noi, și din familia noastră, o nebunie atât de frumoasă încât simt că fără ea nici măcar n-am putea exista. Iubesc când simțim la fel, când avem aceleași emoții, când simțim și gândim atât de la fel, și iubesc și mai mult, când mă gândesc, totuși, cât suntem de diferite, ce percepții diferite avem, și cum fiecare vrea altceva, dar cumva, undeva, avem punctele alea comune care ne leagă dincolo de spațiu timp, pământ sau cer.

Nimic nu pare mai normal și mai natural decât ce avem noi, și îmi dau seama cât de special este când alți oameni nu pot înțelege, sau rămân fascinați de cum suntem, de cine suntem împreună. Mereu am știut că e special, și extraordinar de frumos, și de adevărat, și de sincer și real, și de al nostru. Avem acest „al nostru” care a devenit orice ce ne este comun, orice ce avem împreună. Adică, până și animalele le împărțim, și sunt „ale noastre”, ca multe altele, încă negociem la iubitul știe-ea-cui.

Știți? Când suntem împreună , și suntem des, foarte des, când ne bucurăm împreună, și zâmbim, și suntem fericite, mi se pare că și cerul se deschide în fața legăturii noastre, că tot universul apreciază frumusețea și unicitatea cu care a fost creată. Asta simt eu pentru noi, că atunci când suntem împreună, și cerul se deschide în fața noastră.