luni, 19 martie 2018

Cele mai citite zece articole



Așadar, acestea sunt cele zece cele mai citite articole de pe blogul meu, prezentate în ordine descrescătoare:

10. Am întâlnit un om frumos  - acest articole este scris acum aproape un an în urmă, nu demult de când decisesem să-mi fac blogul. A fost o întâmplare foarte frumoasă în viața mea și încă mă gândesc la acel bătrânel și la cât de frumos îmi părea.

10. Când cuvintele nu ne ajung și nu sunt de ajuns - a fost un articol destul de greu de scris. Am șters am scris, am rescris. Plecasem de la o idee, până la urmă mi s-au mai combinat câteva, probabil de aceea textul nu are o cursivitate lină. Nu știu dacă v-a atras titlul sau ați fost de acord cu mine sau altceva, însă eu am vrut să transmit atâtea, și nu prea știu câte am reușit. Da fiind totuși în top, chiar și pe locul nouă, zic că am reușit câteva.

9. Zilele aste sunt despre împreună - un articol scris cu sufletul plin de bucuria de a fii toți împreună.

8. Amintirile - despre câtă putere pot avea amintirile și cât este de important să le păstrăm în viață, fără a ne pierde în ele.

7. Nu există trebuie, doar vreau - un articol scris cu destul de multe frustrări. Obosisem să aud oamenii că tot  trebuie să facă câte ceva deși ei chiar nu voiau în acel moment. Ca și când lumea s-ar termina la acel trebuie, și nici măcar nu erau chestii de supraviețuire sau ceva de genul, era un lucru simplu, banal. Și pentru că TREBUIA, deși persoana(persoanele) în cauză se frustra foarte tare pentru că nu voia să facă acel lucru, însă lăsa tot ce simțea și voia și făcea acel lucru, care TREBUIA făcut obligatoriu atunci. Și atunci am încercat să-i explic, că poate să amâne, că nu e musai să îl facă atunci, dar nu și nu, dacă trebuie, păi trebuie. Așa a ajuns articolul acesta să fie scris pe blog, din dorința de a face unii oameni să înțeleagă că uneori e mai bine să facă ceea ce le face bine atunci și ce vor, și nu ceea ce le-au spus alții că trebuie.

6. Atunci când pleci, lasă loc de „bună ziua” - asta a fost scrisă pentru toții oamenii care în ultimul ceas aruncă cuvinte amare, lovesc, urlă, frâng inimi și distrug speranțe. Și eu am scos oameni din viața mea, și eu am fost scoasă din viața altora, și știu că reproșurile, atacurile, agresivitatea, nu duc la nimic bun, nici atunci, nici niciodată. Niciodată nu am înțeles de ce despărțirile, de orice natură ar fi ele, trebuie să se încheie cu haos și scandal. Oare nu putem sta drepți și fii corecți chiar și în acele momente?

5. Aleg să fiu fericită - ca răspuns la întrebare oamenilor cum vrei să fii în viitor? și ca răspuns la reacția lor când îmi spun că acesta nu este un răspuns valid.

4. Și cuvintele dor - recunosc că acest articol nu a ieșit așa cum mi-am dorit. A fost un articol scris tot într-un moment de frustrare, când nu înțelegeam de ce oamenii nu gândesc înainte să zică ceva, căci cuvintele venite de la oamenii importanți pot să rănească cu adevărat. Nu știu cum a ajuns pe locul patru, însă nu pot decât să mă bucur.

3. Am învățat să îmi asum - voiam să subliniez cât este de important să fim responsabili și asumați în toate deciziile pe care le luăm, și cât de important a fost pentru mine să învăț asta.

2. Aleg să visez - este unul dintre cele mi profunde articole scrise de mine. Și este pentru toți oamenii care mi-au spus de-a lungul vieții să nu mai visez că e o prostie și să-mi schimb drumul, căci calea pe care am ales-o există doar în capul meu, dar și pentru cei care, la fel ca mine, au ales să creadă în visele lor și li s-a spus ce greșeală mare fac făcând asta.

1. M-am pierdut -  din nou un articol în care m-am deschis foarte mult. Un articol scris pentru mine, un articol în care mi-am așezat toate sentimentele la vedere. A fost scris pe nerăsuflate și ceva timp nu am avut curajul să-l citesc. Durea prea tare să mă văd așa, să mă simt așa. Cred că își merită locul, aici, în fruntea clasamentului, căci efectiv am pus bucăți din mine, în acest articol, și vă mulțumesc că l-ați apreciat.

Cam astea sunt cele mai citite articole de pe acest blog, din această cutie cu trăiri, sentimente, păreri și simțirii. Mi-ar plăcea să îmi lăsați în comentarii, ce articol v-a plăcut vouă cel mai mult. Și vă mulțumesc, pentru că sunteți aici, alături de mine, și pentru că m-ați lăsat și ajutat să mă deschid, doar citind ce scriu eu.

Sursă fotografie

sâmbătă, 17 martie 2018

Vedeta din tren



Acu câteva zile mă urcam în tren pentru a ajungea acasă în cele două zile libere pe care le aveam. Era seara destul de târziu, aveam cu mine un ghiozdănel, laptopul, și cușca cu Axi. Bun. Urc în tren și găsesc un compartiment liber. Fericită mă așez, mă fac confortabilă și aștept să treacă cele 30 de minute pentru ca trenul să plece(așa ajung eu, să mă asigur că nu pierd trenul). Între timp a mai venit o domnișoară, apoi încă două femei și o fată. Mulțumită cumva, că nu trebuie să merg seara singură, începem să vorbim, dar asta durează cel mult până când văd micul (gigantul) ghem alb ce se vedea printre plasticul transparent al cuștii. Și de acolo, conversația a luat-o într-o cu totul altă direcție. De la ce mănâncă, unde doarme, cum se comportă, câți ani are, până la unde își face nevoile și din nou ce mănâncă. Când le-am spus multitudinea de chestii pe care dragul de el, obișnuiește să le devoreze, nu alta, femeile din compartiment s-au pus pe căutat prin genți să îi dea ceva de mâncare, doar nu-l lasă să moară de foame prin tren cele două ore jumate până aveam să ajungem. Așa că am deschis cușca, i-am spus de două trei ori că nu are voie să iasă, doar așa, să ne facem înțeleși de la început și am accepta napolitanele și varza ce îi erau pregătite. Din napolitane a mâncat cu mare poftă pentru că adoră dulcele, deși, sincer, eu încercă să nu-i dau prea des, și oricum nu trebuia să accept că erau cu cremă de ciocolată și eu nu-i dau ciocolată, deloc, dar m-am simțit stânjenită să refuz, ceea ce e o mare prostie, dar deh, prostii care ne-au fost implementate în creier de mici. Dar varza a refuzat-o pentru că era cu ceva pe ea și aparent nu i-a plăcut. Oricum, am apreciat foarte mult, că persoanele m-au întrebat întâi dacă au voie să îi dea de mâncare, să îl mângâie și așa mai departe.

Și până am ajuns, cușca era tot deschisă, dar pentru că m-am făcut bine înțeleasă, Axi nu a încercat să iasă din ea (v-am spus că are momentele lui bune), și astfel tot drumul s-a vorbit despre el, și cu el, și a fost mângâiat aproape în permanență, spre bucuria sau disperarea lui, n-am reușit să îmi dau seama.

Și sincer, așa se întâmplă cam peste tot unde merg. De obicei, până ajung la tren oamenii se holbează întâi la cușca, iar mai apoi la mine, și iarăși la cușcă, doar așa să se asigure că au văzut bine, adică vai, ăla chiar a fost un iepuraș? Da! Unora li se pare adorabil, unora ciudat și probabil unora nu li se pare în regulă, dar deh, ce să și facem, fiecare cu problemele lui, iar iepurașul meu chiar nu e problema nimănui, așa că îi las să se uite, să vorbească în șoaptă, să se holbeze sau mire. Până la urmă, l-am făcut vedetă.

Și cam de fiecare dată când merg undeva, el este vedeta, ba mai mult de multe ori sunt avertizată și certată ca nu cumva să îl mănânc, și deși eu încerc să le explic că e animal de companie și nimeni nu are de gând să îi facă asta, tot îmi aruncă o privire bănuitoare și parcă ar veni să mă verifice, deși, sincer, le apreciez îngrijorarea. Bine, alții, se miră că de ce îl țin dacă n-am de gând să îl mănânc dar asta e altă poveste.

Și uite așa iepurașul meu, a devenit vedeta din tren.(cum face aproape întotdeauna; mă întreb dacă începe să îi placă )

Sursă fotografie - arhivă personală. Am pus poza asta doar așa, să vă arăt că nu e micuț deloc, acu că am reușit să îl surprind dormind.



joi, 15 martie 2018

Luăm totul mult prea personal



De fiecare dată când cineva ne spune ceva, sau face un gest, sau exprimă ceva, luăm totul ca și cum ar fi despre noi. Majoritate dintre noi, când cineva țipă la noi, de exemplu, interpretăm atitudinea lui ca și când ar fi vina noastră, ca și când face acel gest doar pentru a ne rănii sau supăra, când, de cele mai multe ori, oamenii țipă pentru a se descărca, pentru că au acumulat frustrări sau neajunsuri, pentru că nu mai pot să țină în ei, și nu are nicio legătură cu noi. Nu tot ce ne spune cineva, chiar dacă aparent vorbește cu noi, este despre noi, și de multe ori este despre persoana respectivă.

Dacă, de exemplu, cineva spune că nu îi place sucul și nu este de acord ca oamenii să bea suc, și din întâmplare noi bem suc, o luăm ca un atac la adresa noastră, ca și cum ni s-ar reproșa sau am fi certați, când adevărul este că părerea persoanei este cea prezentată, și nicidecum nu bătea în noi, nu ne acuza sau critica.

Eu mă uit la mine. Uneori sunt nervoasă și mă răstesc la alte persoane, sau acționez mai puțin plăcut, și chiar dacă cumva, nervii mei au fost declanșați, aparent, de aceea persoană, realitatea este că am niște probleme eu cu mine, pe care trebuie să le rezolv, nicidecum cu persoana respectivă. Și chiar și supărarea sau dezamăgirea, avem tendința să le revărsăm asupra altora, când sursa și rezolvarea lor, sunt doar la noi.

Și dacă n-am mai lua toate lucrurile atât de personal, atunci am reuși să empatizăm cu persoanele în cauză, pentru a le înțelege și  a le ajuta. Dacă ești mamă și îți plimbi copilul desculț(alt exemplu) și cineva zice că doar mamele rele fac asta, ori îi respecți părerea și îți păstrezi decizia de a-ți plimba copilul desculț, ori dacă cumva te simți o mamă rea, probabil că în subconștientul tu nu ești convinsă că faci lucrul bun și atunci schimbă-l pentru a te împăca tu cu tine. E foarte important să facem diferența între ce cred ceilalți despre noi și ceea ce credem noi că, cred ceilalți despre noi. Și chiar dacă alții cred nu știu ce despre persoanele ca noi, atâta timp cât suntem împăcați cu ce facem și cine suntem, ar trebui să nu ne afecteze, și să le tratăm ca simple păreri diferite de ale nostre.

Sau când cineva tună și fulgeră noi repede ne grăbim să presupunem că persoana are ceva personal cu noi, când de fapt poate are o problemă sau a avut o zi proastă, și din păcate, a răbufnit fix când a dat peste noi, sau poate a făcut asta cu toată lumea, și poate are cu toți ceva personal, nu?

Dacă n-am luat totul atât de personal am reuși să fim mai bine cu noi și cu cei din jurul nostru, dacă am înțelege că nu totul este despre noi și că nu toată lumea are ceva personal cu noi, am reuși să înțelegem mai mult oamenii din jurul nostru și să îi acceptăm, dacă am reuși să înțelegem că oamenii se comportă cu noi în anumite moduri din cauza propriilor lor probleme, poate că am reuși să ne clădim mai ușor relații.

Deci, dragi oameni, data viitoare când vă deranjează o atitudine sau un cuvânt care vă este adresat, încercați să ieșiți puțin din pielea vostră și să vă puneți în pielea celuilalt să vedeți dacă este despre voi, sau pur și simplu este doar despre el. Și dacă este despre el, atunci încercați ori să ajutați, dacă puteți și vă țin nervii și răbdarea, ori să ignorați. Pentru că, nu-i așa, și noi mai avem zile în care zicem lucruri pe care n-am vrea să le zicem, sau reacționăm cum nu ne dorim. Așa că, haide-ți să fim ceva mai înțelegători și empatici.

Sursă fotografie

luni, 12 martie 2018

Familia mea



Aici vă spuneam cum mă vede familia mea pe mine, cine sunt eu în interiorul familiei mele, însă nu v-am spus, cine sunt ei, familia mea, de fapt cine suntem noi toți. În multe episoade din viața mea, mi-am dat seama ce norocoși suntem că ne avem așa, unii pe alții, și ce norocoasă sunt eu că m-am născut în sânul acestei familii. De multe ori mi-am făcut scenarii despre cât de rău ar fi putut să fie, despre cum sunt alte familii, despre cum cresc alți copii, însă nu cred că ar fi putut fi mai bine. Desigur, și noi avem părțile nostre proaste, și noi am putea fi mai buni, și noi avem greșeli pe care am putea să le îndreptăm, însă cred că acestea sunt mici retușuri, ca să zic așa, care trebuie aduse familiei mele, și că niciun alt scenariu, nu ar fi fost mai potrivit decât cel în care trăiesc acum.

Noi suntem oameni deschiși (unii mai puțin, alții mai mult), însă toți încercăm, într-un fel sau altul să acceptăm, să înțelegem, să fim alături, să încurajăm și să ne susținem. Sigur, suntem diferiți, însă asta contează prea puțin. Cum spuneam, avem defectele noastre, însă am învățat să ne acceptăm și iubim în ciuda lor, chiar dacă uneori ajungem la divergențe din cauza acestora. Însă suntem acolo unii pentru alții, suntem uniți și împreună, comunicăm cam despre toate, chiar dacă de multe ori nu suficient. Și încercăm, ca măcar în momentele important să fim prezenți, și fizic, căci moral, tind să cred eu, suntem cam mereu. Știm toți de toate despre fiecare, sărbătorim și suferim împreună.

Și apreciez foarte mult când trec peste limitele lor pentru a ne fi tuturor bine, pentru a ne simții bine împreună. Cu toții facem compromisuri pentru ceilalți, și chiar dacă uneori nu e 100% pe placul nostru, tot e ok, căci facem asta pentru cei, care la rândul lor, fac asta pentru noi. De exemplu, de când mă știu (și mă știu de vreo 20 de ani - bine din primii nu îmi amintesc totul așa de clar) am făcut Revelionul cu familia, și într-un fel sau altul, pentru mine(cred eu că și pentru ceilalți - în mare parte) a fost perfect așa. De exemplu, anul acesta de Revelion(adică anul trecut), am fost împreună, am jucat jocuri, ne-am prostit și am făcut ca totul să fie mai mult ca perfect, chiar dacă vârstele nostre era cuprinse între 19 și 47 de ani. Părinții noștri s-au implicat activ în fiecare joc, au stat mereu cu noi, și ne-am distrat pe cinste, în ciuda a orice altceva.

N-aș da pe nimic în lume, relația pe care o am cu părinții mei. Chiar dacă pe alocuri se poate îmbunătății, eu am avut norocul să fiu un copil crescut cu (destul de multă) blândețe, cu părinți care au crezut în mine și în capacitățile mele, care au avut încredere în mine, fără prea multe limite, și acum, pot să constat cu mândrie că, deși nu înțeleg mereu, ne ascultă, încearcă să ne înțeleagă, ne acceptă, și încearcă să își deschidă ochii, chiar și acum, trecuți de prima tinerețe. Și crede-ți-mă, e foarte greu să îți schimbi modul de a acționa, gândii sau simții, e foarte greu să recunoști că ai greșit și să încerci să îți repari greșelile, să începi să judeci altfel după ce toată viața nu ai fost învățat să gândești de unul singur, și ai luat totul așa cum ți se dădea pentru că nici măcar nu știai că se poate altfel, dar ei fac asta, și o fac pentru noi.
Nu suntem mereu pe aceeași lungime de undă, însă discutăm despre multe, și chiar dacă nu suntem de acord unii cu alții, de cele mai multe ori putem să respectăm părerile celorlalți, iar în ceea ce îi privește pe părinții mei, deși nu mă înțeleg sau nu sunt de acord cu mine, au învățat în timp să nu încerce să-și mai impună propriile lor credințe și păreri, ci doar să le comunice și să accepte decizia finală, care este în mâinile nostre, a copiilor.

Pe de altă parte, niciodată nu am simți nevoia de prieteni. Am câțiva, poate prea puțini pentru unii, puține persoane pe care pot să le numesc prieteni, însă nevoia aceasta mi-am satisfăcut-o în întregime, în interiorul familiei. Am auzit o chestie foarte tare, cum că nu îți poți alege rudele, însă îți poți alege prietenii. Așa e la mine, la noi (și aici mă refer în special la verișoarele mele), nu am ales să ne înrudim, însă am ales să fim prietene, am ales să facem parte una din viața alteia, și în afara evenimentelor familiei. Ne-am ales una pe alta pe viața, și demult, zic eu, nu ne mai leagă sângele.

Am o familie minunată, pe care nu aș da-o pentru nimic, și deși nu le spun prea des cât sunt de importanți pentru mine, sper că ei simt asta, și sper că simt cât de recunoscătoare sunt că îi am în viața mea, pe ei, această familie, și că suntem noi și le mulțumesc pentru că sunt așa cum sunt, pentru că m-au ajutat să devin așa cum am ajuns, pentru persoanele care sunt în acestă familie și în afara ei. Sunt mândră de fiecare dintre ei, și mă bucur enorm că am avut norocul să mă nasc și să cresc într-o astfel de familie.