Relația mea cu scrisul este una destul de complicată. Nu că aș fi avut relații mai puțin complicate cu băieții din viața mea, dar macar la un moment dat fiecare a luat-o pe drumul lui și aia a fost. Ei bine, la scris n-am cum să renunț, nu pot să mă despart de el, nici să o luăm pe drumuri separate pentru că el face parte din mine, este aici, în interiorul meu și mereu o să fie, indiferent cât de tare mă îndepărtez de el.
Acum, spre exemplu, sunt foarte îndepărtată de el, și daca el(scrisul) ar fi fost o persoană, cu siguranță cam pe aici am fi încheiat orice tangență pe care o aveam unul cu altul.
Uneori stau și mă întreb și eu, cum și de ce, ajung să mă îndepărtez atât. Dar în sinea mea știu, ca în orice relație, de orice natură, este nevoie de timp și dedicație pentru a funcționa la parametri normali, căci doar dorința sau plăcerea, nu ajung. Ei, nici cu scrisul nu e diferit, oricât de greu vă este să credeți asta.
Iubesc să scriu și am zeci de idei. Îmi vin idei în transport, când merg cu căștile în urechi, când mănânc, fac duș, merg cu trenul, văd sau aud ceva ce mă marchează. Și scriu în minte rânduri întregi... și stau minute bune și așez pe o foaie imaginară sute de idei și gânduri. Ele se păstrează pentru o vreme, pe foaia aceea imaginară din mintea mea, dar mai apoi, dacă nu le scriu, dacă uit de ele, într-un final, dispar. Asta se întâmplă de cele mai multe ori.
Și după multe zile, săptămâni, luni, în care nu scriu, nici nu mai știu cum s-o fac, nu mai am răbdare, inspirație, și chiar mai grav, nu mai pot să citesc. Pentru că scrisul, cu cititul sunt prieteni buni, iar dacă îl trădez pe unul, practic îi pierd pe amândoi. Stau la o carte de câteva luni, deloc tipic mie, dar nu mai reușesc să mă pun să citesc. După ce încep totul merge ușor, dar nu mai reușesc să încep.
O astfel de relație am avut în ultimii ani cu el. Înainte, eram mult mai apropiați, fiindu-mi singurul confident, prieten, singurul care mă înțelegea și asculta.
E parte din mine, și n-o să renunț niciodată la el, însă până nu-mi pun mai bine ordine în viață, mi-e teamă că nu pot îmbunătăți relația pe care o avem. Chiar și așa, încă, mi-e cel mai bun confident, și e ceva ce nu cred că se va putea schimba vreodată.
