marți, 28 februarie 2017

Un om mic într-o lume mare și colorată





Cel mai frumos dar care mi-a fost dat e acela de a trăi, e singurul, cel mai mare și mai important, cel mai frumos și mai bun, care le cuprinde pe toate celelalte, căci fără el, nimic nu ar mai fi, eu nu aș mai fi.

Atâta culoare, sunete, vise, speranță, atâtea inimi care bat diferit dar în același timp, atâta viața. Într-o lume plină de culori, de nuanțe deschise, dar și de griuri sau non-culori, într-o lume vie, dornică de a trăi mai mult și mai mult, mai frumos, într-o astfel de lume trăiesc și eu, eu un om mic.

Un om mic, care simte atâtea, care merge printre șiruri de oameni, printre grămezi de sentimente, mii de gânduri, căruia soarele îi urează cela mai frumoase urări de bună dimineața sau o după amiază plăcută. Printre tropote, glasuri de căței și pisici, plânsete și râsete de copil.

Aici, în lumea asta mare și colorată, găsesc atâtea, găsesc un viitor dar și un trecut, o alinare, un drum, un scop, tristețe și dezamăgire, bucurie nemărginită, și pomi și case și mașini, și alți pomi și jucării și atât de mulți copii frumoși. Aici, se găsește totul și nimicul, aici mă aflu și eu, și tu, și noi împreună dar și separat. Aici putem alerga, putem vorbi, putem alege, putem decide, putem să ne temem sau să fim curajoși, putem iubi, putem râde și ne putem bucura. Aici, în viață, în lume.

Și lumea asta în care sunt atâtea, în care putem face atâtea, în care mii și mii de pași calcă pământuri, în care toți lăsăm câte o urmă, importantă pentru noi dar și pentru ceilalți, pentru că o lăsăm și pentru ei, lumea asta nu poate fi decât imensă. Viața nu poate fi decât imensă. Și fiecare dintre noi suntem oameni mici într-o lumea mare și colorată, dar mari și importanți pentru noi, dar importanți și pentru lume. Și toți, da noi toți, toți acești oameni mici din această lumea mare, noi toți suntem un om mare, cel mai mare și cel mai important și mai frumos.

Noi ne dăm viață unul altuia, noi ne strângem în brațe, noi ne vorbim, ne încurajăm, noi ne mai și întristăm, noi împreună facem primi pașii, și următorii și ultimii, noi ne învățăm să trăim, fiecare pe fiecare, unul pe altul și toți pe fiecare.

Și cât e de frumos aici, printre atâtea culori și mărimi, și cântece și poezii, și urcușuri și coborâșuri, și sentimente, și gânduri, printre oameni, natură și animale, unii printre alții, toți în viață, toți trăind împreună. Să simt asta e atât de frumos și de copleșitor, atât de aproape de mine, și de voi și de noi toți, atât de împlinitor și fericit.


Și poate mâine dimineață o să uit că am simțit asta, o să uit această bucurie nemărginită de a trăi aici alături de voi, dar îmi voi aminti în fiecare dimineață, chiar dacă n-o să fie o dimineață prea bună pentru mine, faptul că trăiesc o va face cea mai bună. Pentru că eu am încredere în noi și în fiecare dintre voi, pentru că eu am încredere în lumea asta mare, dar și în omul mic din mine și din voi.



duminică, 26 februarie 2017

Iubire pentru ei, din ei și datorită lor











Iubirea e de atâtea feluri, în atâtea lucruri, ne înconjoară, ne ridică la cer, ne face mai buni, mai frumoși, mai încrezători în noi și în alții, mai buni cu noi și cu ceilalți. Iubirea este motivul tuturor lucrurilor frumoase în viață, soluția tuturor problemelor, elucidarea fiecărui mister, zâmbetul fiecărui copil. Iubirea e totul, iubirea suntem noi. Iubirea ne ține împreună, ne apără, ne protejează, ne face mai puternici și ne unește, om cu om, suflet cu suflet.

Și să simți atâtea suflete pline de iubire lângă tine, să le simți mângâierea caldă, să simți cum veghează asupra vieții tale, cum își aruncă răsuflul cald  în viața ta, cum te prind de mână și te trec prin probleme, cum se așează lângă tine când tu nu mai ai puterea să te ridici, să simții acei ochii limpezi și aceea privire mângâietoare, și să știi că iubirea lor pentru tine nu are limite, ăsta e cel mai frumos și mai viu sentiment, atunci simți iubirea cum îți străpunge fiecare por, cum îți golește trupul de supărări și dezamăgiri, te simți deja mai frumos și mai bun doar pentru că îi ai pe ei alături de tine. Și când îi ai lângă tine, cum să mai poți fi rău? Cum să nu fii fericit? Cum să mai ai regrete. Nu poți, n-ai cum, pentru că ei îți dau totul, pentru că ei te-au învățat într-adevăr cum se simte iubire în cel mai curat mod, și acum, doar așa o mai poți simții.

Datorită lor, a celor care te iubesc, ești acum unde ești, datorită lor ai curaj și ambiție, datorită lor te trezești cu zâmbetul în suflet, chiar dacă în unele zile cel de pe chip îți lipsește, datorită lor ai învățat că iubirea este necondiționată, curată și frumoasă, ai învățat să faci diferența între sentimente, ai învățat să râzi cu gura până la urechi. Datorită lor, pentru ei și cu ei râzi, uneori plângi, zâmbești , trăiești, iubești.

Iubirea nu înseamnă luna de pe cer, nici prințul pe cal alb, nici o mașină sau un car mare de aur, nu, iubirea nu înseamnă toate astea, deși se poate găsi și în ele. Iubirea înseamnă să meargă pe vârfuri atunci când tu dormi, să îți ia măsura pantofilor cu un băț când dormi pentru a-ți putea face o surpriză, să conducă noaptea, obosiți ca să fie de ziua ta exact la 12 fix, să îți accepte iepurașul în casă deși nu îi plac animalele înăuntru, să te sune și de 10 ori pe zi doar să îți spună lucruri neimportante, să îți spună „spune doar ce ai nevoie și noi te vom ajuta”, să te asculte chiar și atunci când zici lucruri atât de nesemnificative, să te oblige să mergi cu ei în parcul de distracții, să te trateze ca și pe copilul lor deși nu ești, să stea două zile pline pentru a-ți face cel mai frumos cadou, să rămână acolo chiar și când poate meritai să plece, să te întrebe în fiecare zi de câteva ori dacă ești bine, să fie alături de tine mereu și mereu, să se joace jocuri pe x-box chiar dacă au trecut de 40 de ani, să-ți sară mereu în ajutor, să-ți dea sfaturi, să fie lângă tine în prima zi de școală, să te susțină chiar dacă poate nu sunt de acord cu tine, să zâmbească de fiecare dată când te văd, să vrea să stea cât mai mult în preajma ta, să-și dorească să fii lângă ei de fiecare Crăciun și multe altele. Iubirea e în toate astea, iubirea e în gesturi mici care înseamnă mult.


Și când iubirea apare în fața ta, prin aceste persoane care înseamnă totul, nu ai cum să nu o vezi, să nu o observi, să nu o simți. Nu ai cum să nu dai iubire înapoi. Și cu cât mai multă iubire primești, cu atât mai mult ai să dai, și dai înzecit. Și eu simt, și văd această iubire. O văd prin ei, prin ei care sunt mereu aici, prin ei care mă fac cea mai norocoasă, prin ei care pot mereu să îmi facă ziua mai bună, prin ei care mă sprijină, prin ei care mă iubesc. Și vreau să le mulțumesc lor, că mă fac mai bună și mai fericită, că mă ajută să împărtășesc și eu iubire. Vreau să le mulțumesc lor, tuturor celor care mă iubesc, pentru că prin ei devin un om mai bun. Și nu contează cine îs ei, ei se știu, eu îi știu, iar pentru voi, ei sunt persoanele care vă iubesc. Iubi-ți și voi! Eu îi iubesc deja.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Și cuvintele dor





Da, și cuvintele dor, și de multe ori dor mai rău ca orice altceva. Anumite cuvinte ne îngenunchează, ne pun la zid, ne dărâmă încrederea și stima de sine, ne fac să ne simțim inutili, vinovați, nedoriți. Mai ales cuvintele venite dinspre persoanele pe care le iubim, acelea sunt cele mai dureroase. Cuvintele sunt violente atât asupra copiilor care atunci își formează caracterul și o cale a lor, dar și pentru adulți, mai ales pentru adulții care au mai fost abuzați cu cuvinte.

De ce preferăm să aruncăm cuvinte de care suntem conștienți că rănesc? Ne spunem, și ce, și noi am auzit astfel de cuvinte. Dar ne gândim, oare, la ce am simțit atunci când le-am auzit? Ne gândim la impactul lor negativ asupra noastră? Ne dorim să facem o persoană dragă să treacă prin așa ceva, sau orice altă persoană? Se merită? Ne simțim noi, oare, mai bine dacă atunci când ne doare pe noi, îi doare și pe ceilalți?

Când am fost ultima dată atenți la ceea ce ne face să aruncăm cuvinte violente, să vedem de unde ne pornește toată frustrarea și furia? N-am fost învățați de mici să ne exprimăm sentimentele, n-am fost învățați să spunem ce ne deranjează, ce ne doare, unde și de ce, tocmai de aceea, în loc să ne uităm în noi, să căutăm problema și eventual să o transmitem celuilalt, aruncăm cu cuvinte care dor, care fac la rândul lor rănile pe care ni le-au făcut nouă cuvintele care ne-au fost adresate de-a lungul timpului.

Ne facem copiii, părinții, frații să pară mai nevaloroși ca un obiect, punem situații mai presus de ei, le arătăm prin cuvinte că ținem mai mult la lucrurile - până la urmă nesemnificative, decât la ei.
Mai contează că a doua zi ne pare rău, după ce am scuipat cu cuvinte amare? Poate mai putem repara ceva, dar sigur nu putem șterge totul cu buretele. Și lăsăm un sâmbure de durere în inima celuilalt, care face fisuri atât în el cât și în relația dintre noi.  Simțim nevoia să ne descărcăm, să alungăm frustrările și mânia, și este normal să ne dorim să ne eliberăm. Ceea ce nu este normal și nici sănătos este să ne descărcăm pe ceilalți, să ne aruncăm frustrările, mânia și dezamăgirile asupra altor persoane. Ajungem să izbucnim, aruncând cu cuvinte, atunci când cineva nu este gata la timp, când un obiect este stricat, când vedem o greșeală mică, când gălăgia ne acoperă liniștea sau uneori chiar fără niciun motiv. Și pentru ce? Și ce rezolvăm cu asta?

De ce nu ne gândim la cum îi facem pe ceilalți să se simtă, la cât de atacați și răniți se simt?  Frustrările vin din noi, mânia la fel, dezamăgiți suntem de noi, de situațiile în care ne aflăm, suntem răniți, dar asta nu trebuie să ne facă să reacționăm agresiv, nici măcar agresivi prin cuvinte.

Cuvintele care dor - la fel ca bătaia sau orice alt tip de rană provocată de alții, sunt ca niște monstruleți mici, extrem de greu de oprit; ei se strecoară în sufletul celui ce i se adresează, și mănâncă încet încet din el, până când persoana își dă seama de existența lui și îl scoate de acolo. Monstrulețul acesta, însoțit de alți monstruleți pot face atât de mult rău, căci persoanele cu greu realizează că ei sunt acolo, și ajung - uneori, chiar să distrugă persoane. Și mai mult decât atât, monstruleții aceștia încearcă să facă monstruleți noi și astfel persoana aruncă și ea cuvinte, cu palme, cu reproșuri creând alți monstruleți, aceștia înmulțindu- se și făcând oamenii mai răi, mai neprietenoși, mai nerăbdători, agitați și frustrați. Haideți să tăiam acest lanț care doar îngreunează relațiile dintre oameni, să găsim monstruleții din noi, indiferent de fapta care i-a creat, să îi dăm afară și să creem relații pline de iubire și bunătate.

Suntem responsabili de faptele pe care le facem, cuvintele pe care le gândim, ceea ce transmitem și cum o facem. Haideți să facem toate astea cât mai frumos cu putință. Pentru noi, dar și pentru ceilalți.

duminică, 19 februarie 2017

Captivă în mintea mea





Întorc privirea spre necunoscut, spre o lume nouă și neexplorată, spre un viitor gol și rece. Pașii nu-și aud sunetul, vocea mi-e pierdută, privirea întunecată. Un văl de umbre se plimbă prin holurile capului meu, încercând să coloreze atmosfera sumbră care s-a creat. Nu dorm, dar simt că nu mă pot mișca, că ceva mă ține pe loc, captivă într-o lume atât de necunoscută, în care vin în aproape fiecare noapte. Nu încerc să mă zbat, nu am nici energie, nici putere pentru asta, și oricum, ce rost ar avea? Să fiu captivă în mintea mea a devenit o obișnuință, un fapt asumat, o înțelegere și acceptare a situației.

Aici, minutele nu trec, timpul nu se scurge, ci doar un infinit continuu mă înconjoară, mă învelește. Simt cum plutesc atâtea sentimente, atâtea gânduri și trăiri; le văd, le pot atinge, le aud dar știu că nu le voi face față. Și cum să le fac aici? Aici unde ele domnesc, unde sunt puternice, unde trăiesc. Nu pot și nici nu încerc.

 Mă plimb haotică acolo unde am mai fost de atâtea ori și totuși îmi pare necunoscut. Vocile se înmulțesc atât de repede că nu le pot face față, încerc să le ascult pe fiecare în parte, să le înțeleg, deseori nu reușesc așa că încerc să mă desprind de mine, dar cum pot reuși asta când mă plimb liberă și trează în mintea mea? 

Văd fiecare firicel de lumină ce reușește să se strecoare, ca pe o poartă spre ieșire, spre realitate, spre un loc cât mai departe de mine. Niciodată nu este asta, de fiecare dată însă o cred. Și o cred cu toată ființa mea, cu toată puterea mea, o cred mai presus de orice și oricine; iar la final ajung să fie doar speranțe aruncate haotic de colo colo, nimic adevărat, nimic concret. Îmi mult pașii spre oricare alt loc, spre oricare altă lume. Văd atâtea lumi și culori în timp ce mă învârt în nuanțe de gri, pe o planșă neagră și plată. 

Din senin văd o ușă, strălucește așa tare că o văd din acest capăt deși ea pare a fi în capătul celălalt. Știu că este ieșirea, salvarea mea, o simt. Simt cum căldura îmi invadează trupul, cum speranța mă îndreaptă într-acolo. Încep să grăbesc pașii până când mă trezesc alergând cu toate puterile spre o ușă care fuge cu toate puterile pentru a se depărta de mine. O văd cum se micșorează, simt cum vrea să dispară dar de data asta nu-mi permit s-o las să plece, nu-mi permit s-o scap. Am stat aici prea mult, am secat de viață și de puteri; realitatea îmi e singura scăpare acum, singura gură de oxigen când mă afund din ce în ce mai mult. Știu că o pot opri să dispară și vreau asta. Încep să alerg din ce în ce mai repede, mie mi se pare că am depășit orice viteză omenească, dar aici nici măcar eu nu sunt om. Mă opresc brusc în fața ușii care stă mare și impunătoare în fața mea. Negrul din jurul ei este asfixiat de strălucirea cu care este învelită. Zâmbesc. Mă uit o clipă în urmă, doar un întuneric gol care acum devine mult mai cald și mai primitor. Fac un pas și pășesc în afară. 

M-am trezit.


joi, 16 februarie 2017

Nu ești singură





Să trăim fericiți ar trebui să fie ușor, însă de multe ori ne întunecăm viața cu frustrări, complexe, durere și neînțelegere. Ajungem să nu mai reușim să fim aproape de oameni, de familie, și să ne depărtăm până și de noi. Și cel mai frustrant și mai dureros este că nu știm cum să mai facem față la tot, nu mai știm să gestionăm situații, ne lăsăm frustrați de incapacitatea noastră de a ne controla viața și sentimentele, și așa o scăpăm și mai rău de sub control. Niciodată nu e ușor să ne vindecăm, și când se adună toate, e cu atât mai greu.

Știu că te doare, știu că ți-e greu și știu că nu mai poți face față situațiilor. Poate toți am trecut cândva prin asta, poate că unii încă mai trec, unii au reușit să facă față, alții au avut nevoie de ajutor pentru asta, însă alții au rămas singuri, încercând să facă față, deseori eșuând.

Atâta timp cât ai persoane care te iubesc, nu ești singură. Atâta timp cât cineva îți vrea binele, nu ești singură. Atâta timp cât cineva se gândește în fiecare zi la tine, nu ești singură. Atâta timp cât pentru - chiar și o singură persoană, însemni totul, nu ești singură. Atâta timp cât fără tine viața cuiva va fi distrusă, nu ești singură. Și cel mai minunat e să nu fii singură.

Oamenii au nevoie de alți oameni, oamenii se înțeleg cu oamenii, oamenii ajută alții oameni, pentru că așa e normal, pentru că așa trebuie să fie, pentru că împreună mereu vom fi mai buni, mai frumoși, mai puternici.

Nu trebuie să faci față la toate singură, nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, nu trebuie să fii singură, nu atâta timp cât ai persoane lângă tine. N-o să te critice nimeni că ți-e frică, că nu știi cum să faci față, că ți-e greu, sau că nu mai poți. Nu, ești om, și la un moment dat toți întâmpinăm astfel de momente în viața noastră, tuturor ne este greu, toți greșim, toți ne simțim pierduți. Adevărata putere stă în înfrângerea acestor lucruri, și curajul de a le face față.

Nu este rușinos să ceri ajutorul, asta nu te face nici slabă și nici nu-ți calcă mândria, îți trebuie putere și curaj să privești în tine, să vezi că nu poți face față, să accepți asta ca mai apoi să să ceri ajutorul. Oamenii de lângă tine vor să te ajute, vor să fie lângă tine când îți este greu, vor să te îndrume spre o cale mai  bună, vor să te susțină, să te înțeleagă, să te ajute să te vindeci; dar nimeni, niciodată, nu o să te poată ajuta dacă tu nu vrei asta. Primul pas spre tine îl faci tu, primul pas spre vindecare, tot tu îl faci. Ceilalți doar te pot ajuta, îndruma, înțelege, accepta; restul depinde de tine.

E imposibil să faci bine dacă tu nu ești bine, e imposibil să oferi iubire și afecțiune dacă tu nu le simți, e imposibil să fii înțelegătoare dacă tu nu te simți înțeleasă. Pentru a face bine trebuie să te faci tu bine, iar dacă nu poți face asta singură, nu ezita să ceri ajutorul, cei ce țin la tine abia așteaptă să îi chemi să te ajute, pentru a rezolva asta împreună.

Rănile nevindecate devin o problemă pe viitor, îți afectează relațiile, viața, ajungând să te macine încet încet, până când ori te distrug, ori - când o să îți dai seama, dacă îți vei da seama de asta, va fi prea târziu, și deja vei fi pierdut prea multe ca să le mai poți recupera.


Drumul spre vindecare îl poți face doar tu, dar e mult mai ușor să fie lângă tine oameni care să îți șteargă lacrimile, să te ridice, să te ambiționeze de fiecare dată când simți că nu mai poți. Tu alegi dacă vrei să faci acest drum, dacă vrei să iei pe cineva cu tine pe el, sau dacă pornești singură. Dacă poți alege, de ce alegi să fii singură?


marți, 14 februarie 2017

La mulți ani, copil frumos !



Nu-l mai văzusem pe tati de câteva luni bune. Eu eram cu fratele mai mare acasă la mama. Urmam să ne întâlnim cu el să ne ia la bunici. Așteptarea era grea, sufocantă, și îmi străpungea fiecare bucățică de corp. Timpul se scursese, plecasem cu mașina de acasă. Am ajuns unde trebuia să ne întâlnim, a ajuns și el, l-am privit, n-am avut curajul să zic prea multe, doar îmbrățișările de rigoare, vorbe parcă forțate, cuvinte prea puține din partea amândurora. Urcasem în mașină, eram tăcuți și eu și fratele meu, câteva vorbe aici, câteva acolo. Se scursese poate mai puțin de jumătate de drum, când tati îmi spune direct că are o nouă soție și un noul copil. Gândurile mi s-au oprit în loc. Începusem să respir agitat, apoi câteva milioane de întrebări și nedumeriri se zbăteau în mintea mea, mintea unui de copil de 11 ani. Nimic nu mai avea sens, nimic nu mai avea legătură cu nimic, totul părea schimbat, pentru că se schimbase, totul îmi părea un haos. Am ajuns după un drum aproape interminabil, pe care – sincer, aș fi vrut să îl mai prelungesc. Am coborât tăcută și am pășit încet. Intrasem în casă. Tati îmi arată ușa după care se aflau persoanele noi din viața lui, ușa după care eu aveam să întâlnesc o realitate străină de mine până acum o jumătate de oră, deși micuțul - noul lui copil, avea deja patru luni. Mai mult împinsă de la spate decât cu curaj, am intrat. Am văzut-o pe ea, noua femeie din viața lui, s-a apropiat de mine, mi-a vorbit calm, reușise să mă facă să mă simt mai confortabil. Am rămas ațintită cu privirea spre pătuțul din stânga ușii. M-am apropiat încet, nu mai văzusem un copil atât de mic până atunci. M-am apropiat de el până am ajuns cu mâinile pe marginea pătuțului, și l-am văzut. Mă privea cu ochii mari și luminoși, îmi zâmbea sincer, cu un zâmbet mai frumos ca al oricui, o privire mai inocentă și mai strălucitoare decât văzusem eu, a fost dragoste la prima vedere. Și era fratele meu. Unul mic, abia venit în lume, încă nedumerit și plin de întrebări, la fel ca mine. Dar gândurile mele luaseră o altă întorsătură, ideile mele se înmulțise exponențial și aproape toate aveau legătură cu el; cel puțin în acel moment. Îmi imaginam cum o să-l țin în brațe, cum o să îi povestesc, cum o să îi spun lucruri, cum o să îi dau să mănânce, cum o să îl învăț ce nu știe. Am avut ocazia să le fac pe toate, sau aproape pe toate.

Au urmat sărbători împreună, experiențe de neuitat, speranță și iubire. Toate adunate. Ne despărțeau câțiva zeci de km dar el era mereu aproape de mine, undeva în interiorul meu, de unde știam că nimeni și nimic nu-l vor putea scoate niciodată. Am învățat multe de la el, și cred că am reușit să îl învăț și eu câteva.

De la prima noastră întâlnire au trecut aproape 11 ani, și azi împlinește vârsta pe care o aveam eu când am făcut cunoștință întâia oară cu el. Știu că mai are multe de învățat, de trăit și de simțit, dar vreau să îi urez un drum plin de iubire, încredere și sinceritate. O viață plină de iubire și bunătate, curajul de a-și urma visurile, puterea de a și le creea. 

Că sărbătorim sau nu această zi, că el o va sărbători sau nu vreodată, știu că este un copil făcut și crescut în iubire. Un copil frumos cu un drum frumos în viață.

Deci – pentru mine, această zi nu este despre mine și despre dragoste, nici despre cupluri, nici despre turtă dulce în formă de inimă, sau despre întâlniri romantice, este despre el, despre ghemotocul de om care a intrat în viața mea, și acum își serbează cei 11 ani de viață. Este despre el -  minunea pe care am văzut-o crescând și evoluând -  poate nu atât de mult cum îmi doream eu, micul om care îmi oferise atâtea zâmbete, atâte amintiri și bucurii. Este despre el, cel care a redat sens Crăciunului, care mă face să cred în lucruri magice, care mă îndeamnă să-mi redescopăr copilul -  care se mai pierde uneori, care îmi readuce bucuria de a mă juca jocurile pe care le-am abandonat acum mulți ani.

Este despre tine copile, la mulți ani! 


duminică, 12 februarie 2017

De ce am ales să scriu?





La început am scris din nevoie, pentru a mă descărca, pentru a mă elibera, pentru a-mi găsi un sprijin. Din cauza unor întâmplări din viața mea, am ajuns să fiu timidă, închisă și să nu-mi pot exprima sentimentele, uneori nici cu mine, dar față de ceilalți. Să scriu era singurul mod în care puteam exprima ce simt, singura cale de alinare când sentimentele dădeau pe afară, singura barcă de salvare când mă simțeam singură și neajutorată. Simțeam de multe ori că pluteam în gol, fără să știu încotro mă îndrept sau cât timp îmi va lua, eram debusolată, speriată, și simțeam nevoia unui sprijin, sprijin pe care l-am găsit în scris.

Mai apoi m-am decis să scriu despre sentimentele mele cele mai puternice, despre trăirile care m-au marcat, despre momentele care mi-au rămas în minte. Am început prin scris o cale de înțelegere și vindecare. Scriam pentru că simțeam că nu mai pot să țin în mine, iar mai apoi citeam și reciteam de zeci de ori, ca să-mi dau seama de ce am simțit, cum am simțit și cum pot rezolva asta. M-a ajutat mult. Încă mai fac asta, uneori mai rar dar de fiecare dată mă ajută la fel de mult.

Pe zeci de hârtii stau împrăștiate gânduri, idei, dorințe, frici, dezamăgiri. Hârtii lăsate într-un sertar ca din când în când să îmi amintesc ce am simțit și să îmi dau seama dacă mă mai afectează sau nu. Am rânduri scrise din durere, atunci când găseam în scris singura alinare, rânduri pe care nu le va citi nimeni, pentru că nu am scris decât pentru mine, pentru alinarea și vindecarea mea.

Mai târziu am făcut o pasiune reală din asta. Îmi exprim mult mai ușor gândurile pe foaie, este mai simplu. Îmi e ușor să o fac, simt nevoia să o fac. Simt nevoia să mă deschid, și chiar dacă am învățat să mă deschid în fața oamenilor, tot am nevoie să scriu, pentru că nu mă înțelege nimeni mai bine ca foaia.

Iar mai apoi am început să scriu poate și pentru a-i ajuta pe alții, pentru a împărtăși, pentru a fi mai aproape de alți oameni făcând ceva ce iubesc.


Consider că fiecare om își găsește un refugiu, o cale de alinare, o oglindă prin care să privească spre el. Cred că toți avem nevoie de așa ceva, că toți avem nevoie de conectare cu noi. Eu am găsit toate astea în scris, și de atunci până acum asta m-a ajutat atunci când nu mai știam cum să fac față situațiilor.
Voi în ce vă găsiți refugiul?


joi, 9 februarie 2017

Adevărul mai presus de frici





Lumea poate fi privită în atâtea feluri, de atâția ochi încât cu greu ne mai dăm seama care e cu adevărat realitatea, care e adevărul.

Putem  fura, putem minții, ne putem minții pe noi, dar noi cunoaștem adevărul și mereu adevărul rămâne adevăr. Putem minții despre ce credem, despre ce ne dorim, ce simțim, cine suntem, cine vrem să fim, pe cine ne dorim și multe altele, iar motivele sunt multe și diferite, însă noi știm adevărul, și doare atât de tare că noi știm că mințim, că ne prefacem, continuăm să mințim știind cât suntem de lași încât nu avem curajul să luptăm cu noi și să recunoaștem adevărul.

Până la urmă poate reușim să recunoaștem adevărul, cel puțin pentru noi și să-l acceptăm, dar ne oprim aici. Cum putem să-l recunoaștem în fața celorlalți când ceilalți nu înțeleg, când ceilalți judecă și interpretează?

Ce se întâmplă atunci când reușim cu adevărat să recunoaștem adevărul, indiferent de interpretări sau consecințe? Ne simțim mai aproape de noi, sau doar ne îndepărtăm de ceilalți?

Până la urmă, de ce mințim? Eu cred că mințim de frică, de grijă, din egoism, din disperare, din precauție. Mințim pentru că știm că nu vom fi înțeleși, mințim pentru că vom fi judecați, excluși, abandonați. Mințim pentru că ne este frică de consecințe, ne este frică că persoanele ar putea pleca din viața noastră. Uneori mințim doar pentru noi, pentru a ne face nouă bine indiferent de consecințele abătute asupra celorlalți, alteori mințim pentru că vrem să protejăm, sau pentru că suntem disperați, sau poate pentru a evita un conflict. Și cel mai grav e când ne mințim și pe noi, pentru că nu vrem să acceptăm adevărul, pentru că vrem să credem, gândim, simțim altceva.

Și poate, da, adevărul ne îndepărtează de ceilalți, dar oare aveam nevoie de oameni care ne lasă baltă doar pentru că nu suntem cum credeau ei că vom fi? Persoane care ne abandonează doar pentru că nu suntem ca ei, persoane care o să iasă din viața noastră prima dată când ei se vor simți trădați deși noi nu am făcut altceva decât să spunem și facem ce simțim. Avem nevoie de astfel de persoane?

Dar pentru persoanele pentru care contăm, pentru persoanele care ne înțeleg și ne respectă, adevărul doar ne va apropia de ei, va distruge zidul dintre noi pe care noi l-am ridicat din teamă – teama de a nu fi judecați și neînțeleși, și va favoriza o relație sănătoasă, onestă și de încredere. 

Da, adevărul doare, poate toți am simțit asta, dar avem datoria morală față de persoanele pe care le iubim, persoanele care ne sunt devotate, să fim sinceri cu ele, să le respectăm. Și da, există și persoane care nu pot face față adevărului, dar consider că este mai sănătos ca orice minciună îmbrăcată frumos.  Sinceritatea înseamnă respect, iubire și încredere.

Încrederea e atât de prețioasă, însă și atât de fragilă. De ce să o distrugem cu o minciună? De ce să lăsăm să se facă crăpături în zidul încrederii pe care ceilalți o au în noi? 


Haideți să avem încredere în persoanele de lângă noi și în noi, haideți să fim sinceri și deschiși. Noi avem nevoie de asta, oamenii au nevoie de asta, relațiile au nevoie de asta pentru a se dezvolta armonios, frumos și curat.

marți, 7 februarie 2017

Frica de acum trei ani și speranța din prezent




În sfârșit am curajul să scriu, poate până acum n-am făcut-o din lipsă de inspirație sau timp, poate pentru că nu am știut ce să scriu și ce pot spune sau poate că încă n-am acceptat realitatea dar cred că ar cam fi cazul să conștientizez ce se întâmplă și să mă trezesc la realitate: să-mi dau seama că nu mă voi putea feri de inevitabil și că n-o voi putea face niciodată.
Îmi e foarte greu să-mi adun gândurile, să-mi pun ideile în ordine, să-mi organizez timpul, să-mi trăiesc viața. E mai complicat decât am crezut. La început era simplu, eram copil și tot ceea ce trebuia era să fiu copil, dar timpul a trecut, ani s-au scurs, totul a început să se schimbe, iar eu, eu cum pot să rămân aceeași? Poate nu e de ajuns să fiu eu însămi, să-mi susțin convingerile cu orice preț, poate lumea nu e pregătită să se reîntoarcă la simplitate iar eu nu sunt pregătită pentru ea.
Zile trec iar eu stau privind x-urile din calendar, cu privirea la zilele puține ce au mai rămas și cu gândul în toate părțile; uneori tind să cred că dacă eu voi putea șterge aceste x-uri aș putea retrăi acele zile. Dar nu se poate, nu se va putea niciodată, și eu rămân privind zilele cum se scurg, cu teama de necunoscut în sulfet și speranța în ochi.
Mereu am susținut importanța prezentului, importanța acestui moment. Să fiu eu oare falsă pentru că tind să trăiesc în trecut? Să fie oare ceva în interiorul meu care nu mă lasă să merg mai departe? Poate o dorință ascunsă, un regret, un moment neînchiat, poate o frică, sau o încercare nereușită de a opri timpul; sau poate toate astea la un loc.

Asta am consemnat în jurnal în 01.07.2014, adică acum mai bine de trei ani de zile, când încercam să țin cât pot de mult de zilele de licean și de statul acasă. Dar timpul a trecut, zilele s-au scurs, am intrat la facultate, am plecat de acasă în necunoscut, a trebuit să înfrunt realitatea, s-a scurs primul an, și al doilea, iată că mai puțin și se scurge și acesta și voi termina facultatea. Acum, privind în urmă, văd doar o fată prea speriată, cu o frica de necunoscut și de lume, nepregătită să renunțe la lucrurile cu care era obișnuită pentru a se adapta într-un nou mediu. Da, am plăcerea să vă anunț, că acea fată speriată, a supraviețuit :) . Drumul a fost uneori mai greu, uneori mai ușor, uneori plin de speranță, alteori străbătut aproape inconștient, și iată că acum aproape am ajuns la finalul lui, de unde, o să încep altul și poate o s-o iau de la capăt. Dar azi, acea fată nu mai e speriată, deznădăjduită, e pregătită să înfrunte necunoscutul orice culoare ar avea el. Și noul drum va fi mult mai ușor, ca toate drumurile viitoare, pentru că cel mai greu a fost desprinderea de casă și de părinți, desprinderea de confort și de o viață relativ echilibrată și aruncarea în necunoscut. Sigur vor mai fi și alte piedici, cum ar fi crearea unor noi obișnuințe, unui loc în care să mă simt la fel de bine ca acasă, nutrirea dorințelor și răspunsul la multele întrebări, dar dacă am putut face asta acum aproape 3 ani, o să pot face orice.

Am început anul cu o speranță imensă în suflet, cu idealuri, cu visuri și cu speranțe. Cu deschiderea spre noua mea viață și spre necunoscut. Cu curaj, ambiție, încredere și bunătate. Vom vedea ce-o fi peste încă trei ani.


duminică, 5 februarie 2017

Asfixiată de gânduri și vise




Mă uit la ceas. Este târziu, la fel de târziu ca aproape în fiecare seară. Pleoapele îmi sunt grele, și încep să văd încețoșat. Este timpul să dorm, sau măcar să încerc. Opresc tot și mă pun în pat. Închid ochii. Vine primul gând, al doilea, apoi simt cum zecile de ele se îmbulzesc ca să intre în capul meu, că să primească atenție, să fie dezbătute și cercetate în mintea mea, cum încearcă să mă devoreze, să mă înghită. Mă simt astupată de ele și deschid ochii; după câteva secunde îi închid la loc. Același scenariu, gânduri peste gânduri care nu mă lasă să adorm, de la probleme, la nevoi și dorințe, la frici și speranțe, toate se îngrămădesc în mintea mea, toate stau pitite undeva în colțul minții mele, stau tăcute și cuminți până vine noaptea apoi ies la înaintare. Mă învârt pe partea cealaltă, nu e bine, încerc din nou poziția inițială. Începe să îmi fie sete. Întind, cu ochii închiși, mâna după paharul de pe noptieră, îl iau, beau două guri de apă, pun paharul la loc, în 20 de secunde mi-e din nou sete. Ignor. Începe să îmi fie cald și mă descopăr, brusc mi-e din nou frig și trag plapuma până în gât. Mă simt inconfortabil. Mă învârt în pat în timp ce zecile de gânduri se învârt în capul meu pentru întâietate. Încerc să mă gândesc la ceva anume, ca să pot scăpa de restul, dar când încep câtuși de puțin să mă afund în somn, revin și celelalte. Simt că nu mai pot să respir. Deschid ochii. Iau telefonul în mână sau telecomanda, îmi trebuie ceva să-mi distragă atenția, ceva ce să îmi ocupe mintea. Mă uit la televizor sau la un video când simt cum ochii mă ard de oboseală, le închid și închid ochii, uneori funcționează și adorm relativ repede alteori trebuie încă o vreme să mă mai lupt cu gândurile, dar de data asta nu mai abandonez, oboseala este prea mare, ochii mă ard prea tare. Se mai scurg câteva minute, apoi adorm. Încep să visez. Visul se termină, mă trezesc, deschid ochii, mă uit la ceas. Este atât de târziu. Mă pun înapoi la somn. Următorul vis, următoarea trezire. Tot așa de cel puțin patru cinci ori pe noapte.

Dimineața aud voci de copii sau de oameni de pe uliță. O ușă trântită, o discuție cu tonul ridicat, aspirator sau doar pași; mă trezesc de încă câteva ori. Simt că nu m-am odihnit destul, de fiecare dată adorm la loc, relativ repede. Mă trezesc din nou. Văd lumina mai puternică sau mai slabă a soarelui cum intră, puțin, prin draperiile groase care îmi acoperă ferestrele. Mă uit la ceas, este trecut de ora prânzului. Mai închid ochii preț de câteva minute, însă nu mai adorm, gândul că este deja târziu nu mă lasă să mai adorm. Mă trezesc dar rămân în pat. Fragmentele din vise încearcă să se pună la loc dar nu reușesc, atâtea idei, atâtea întâmplări, atâtea personaje; pare un puzzle imposibil de făcut, cel puțin acum; însă mai târziu o să uit toate bucățile astea. Scutur capul încercând să scap de ele. Simt că trebuie să le îndepărtez. Mă ridic din pat și îmi încep ziua, neodihnită, cu capul plin de părți de vise, cu întrebări și gânduri.

Diseară o iau de la capăt. Aceiași luptă pentru somn și liniște. Același număr mare de gânduri și vise care îmi asfixiază mintea. Am o problemă eu cu mine și nu reușesc să o rezolv. Am încercat să dorm mai devreme dar chinul se întinde pe și mai multe ore, am încercat să mă trezesc mai devreme dar oboseala e prea cruntă, am încercat continuitatea cu un singur gând, dar mintea îmi zboară când mă chinui să trec puntea dintre realitate și somn.

În unele perioade este mai bine și reușesc să adorm mai repede, dar durează puțin, însă acum îmi simt ochii obosiți, răsuflul lent și bătăi de inimă alerte. Acum, este cel mai greu și tot este ușor că nu trebuie să mă trezesc, că activitățile mele sunt lejere, că am mult timp liber. Poate până când se vor schimba toate astea voi reuși să îmi rezolv problemele astea cu mine.


Cu mintea obosită, ochii învolburați și sufletul oftând încep o nouă zi.


joi, 2 februarie 2017

Încetează să auzi și începe să asculți



Oamenii au nevoie de alți oameni, oamenii au nevoie de iubire, de înțelegere de ascultare. Din ce în ce mai des ne preocupăm doar de problemele noastre, suntem atenți doar la nevoile nostre, vrem ce e cel mai bine pentru noi însă uităm să ne gândim și la ceilalți.

De multe ori suntem triști, supărați, deznădăjduiți și avem nevoie de niște brațe care să ne strângă, de niște ochi care să ne privească – măcar un moment, doar pe noi, de o voce să ne aline, de urechi care să ne asculte, nu doar să ne audă. Și parcă durerea este mult mai mică atunci când primim toate astea, parcă putem trece mai ușor, parcă devenim mai optimiști, și nu parcă, ci chiar așa e; totul e mai simplu când cineva e lângă noi. Avem nevoie de oameni care să ne susțină, care să ne încurajeze, care să creadă în noi, care să ne asculte.

Uneori spunem ce simțim sau ce ni se întâmplă pentru că vrem doar să ne descărcăm și nu vrem părerea celorlalți, alteori povestim pentru sfaturi și păreri, alteori pentru a ne ajuta să luăm o decizie și atunci avem nevoie să ni se aducă la cunoștință punctele forte și cele slabe. Vedeți voi, și ascultatul acesta este de foarte multe feluri, și uneori persoanelor le este greu să facă alegerea corectă; dar cert este că ne place să fim ascultați.

Dar, noi, când am ascultat ultima dată? Și nu, statul pe o canapea lângă o persoană care vorbește lângă noi nu se numește ascultat, nici când aprobăm din cap în timp ce ne gândim la propriile probleme, nici când spunem spune, te ascult, dar noi privim televizorul, telefonul sau ne gândim la ce o să mâncăm diseară, nici când îl întrerupem la fiecare cinci minute pentru a-i spune ceva despre viața noastră. Astea nu sunt forme de ascultare. Ascultatul trebuie să vină la pachet cu atenția și empatia. Dacă o persoană decide să se deschidă în fața noastră, înseamnă că are nevoie de asta, că are nevoie de noi, că are nevoie să fie ascultată și poate chiar și înțeleasă.

În ziua de azi a devenit tot mai greu să ascultăm, tot mai greu să empatizăm cu problemele celorlalți, să nu judecăm, să înțelegem și să încercăm să oferim sfaturi utile  când ni se cer sau când simțim că ar trebui să le dăm.

Cum să cerem ceva ce noi nu știm să oferim? Pare corect? De ce ne-ar asculta alții dacă noi nu știm să facem asta? De ce le-ar păsa lor dacă nouă nu se pasă?

De ce i-ar păsa mamei că suntem bolnavi dacă nouă nu ne pasă că și ea este obosită? De ce i-ar păsa tatei că avem nevoie de bani dacă nouă nu ne pasă că el are nevoie de ajutor? De ce i-ar păsa surorii că suferim din dragoste dacă nouă nu ne pasă că se simte singură? De ce iar păsa prietenei că ai probleme cu iubitul dacă nouă nu ne pasă că ea și-a pierdut jobul? De ce i-ar păsa iubitului că vrem altceva de la viața dacă nouă nu ne pasă ce pasiuni are? Din iubire? Da, probabil din iubire, pentru că ei știu să ne arate că ne iubesc, pentru că ei știu să ne asculte știu să ne facă să ne simțim importanți. Dar dacă nu ne pasă, nu dăm dovadă oare că nu îi iubim? Nu dăm dovadă că nu ne pasă?

Poate că nici nu știm cum să mai ascultăm, dar se învață, la fel cum se învață să fim mai buni, mai onești, mai înțelegători. Trebuie doar să vrem. Și poate, da, este mai greu la început dar persoanele pe care le iubim merită asta, merită să fie ascultați.


Eu zic să ne luăm mâinile de la urechi, să încetăm să auzim și să începem să ascultăm.