Și cuvintele dor

Da, și cuvintele dor, și de multe ori dor mai rău ca orice altceva. Anumite cuvinte ne îngenunchează, ne pun la zid, ne dărâmă încrederea și stima de sine, ne fac să ne simțim inutili, vinovați, nedoriți. Mai ales cuvintele venite dinspre persoanele pe care le iubim, acelea sunt cele mai dureroase. Cuvintele sunt violente atât asupra copiilor care atunci își formează caracterul și o cale a lor, dar și pentru adulți, mai ales pentru adulții care au mai fost abuzați cu cuvinte.

De ce preferăm să aruncăm cuvinte de care suntem conștienți că rănesc? Ne spunem, și ce, și noi am auzit astfel de cuvinte. Dar ne gândim, oare, la ce am simțit atunci când le-am auzit? Ne gândim la impactul lor negativ asupra noastră? Ne dorim să facem o persoană dragă să treacă prin așa ceva, sau orice altă persoană? Se merită? Ne simțim noi, oare, mai bine dacă atunci când ne doare pe noi, îi doare și pe ceilalți?

Când am fost ultima dată atenți la ceea ce ne face să aruncăm cuvinte violente, să vedem de unde ne pornește toată frustrarea și furia? N-am fost învățați de mici să ne exprimăm sentimentele, n-am fost învățați să spunem ce ne deranjează, ce ne doare, unde și de ce, tocmai de aceea, în loc să ne uităm în noi, să căutăm problema și eventual să o transmitem celuilalt, aruncăm cu cuvinte care dor, care fac la rândul lor rănile pe care ni le-au făcut nouă cuvintele care ne-au fost adresate de-a lungul timpului.

Ne facem copiii, părinții, frații să pară mai nevaloroși ca un obiect, punem situații mai presus de ei, le arătăm prin cuvinte că ținem mai mult la lucrurile - până la urmă nesemnificative, decât la ei.

Mai contează că a doua zi ne pare rău, după ce am scuipat cu cuvinte amare? Poate mai putem repara ceva, dar sigur nu putem șterge totul cu buretele. Și lăsăm un sâmbure de durere în inima celuilalt, care face fisuri atât în el cât și în relația dintre noi.  Simțim nevoia să ne descărcăm, să alungăm frustrările și mânia, și este normal să ne dorim să ne eliberăm. Ceea ce nu este normal și nici sănătos este să ne descărcăm pe ceilalți, să ne aruncăm frustrările, mânia și dezamăgirile asupra altor persoane. Ajungem să izbucnim, aruncând cu cuvinte, atunci când cineva nu este gata la timp, când un obiect este stricat, când vedem o greșeală mică, când gălăgia ne acoperă liniștea sau uneori chiar fără niciun motiv. Și pentru ce? Și ce rezolvăm cu asta?

De ce nu ne gândim la cum îi facem pe ceilalți să se simtă, la cât de atacați și răniți se simt?  Frustrările vin din noi, mânia la fel, dezamăgiți suntem de noi, de situațiile în care ne aflăm, suntem răniți, dar asta nu trebuie să ne facă să reacționăm agresiv, nici măcar agresivi prin cuvinte.

Cuvintele care dor - la fel ca bătaia sau orice alt tip de rană provocată de alții, sunt ca niște monstruleți mici, extrem de greu de oprit; ei se strecoară în sufletul celui ce i se adresează, și mănâncă încet încet din el, până când persoana își dă seama de existența lui și îl scoate de acolo. Monstrulețul acesta, însoțit de alți monstruleți pot face atât de mult rău, căci persoanele cu greu realizează că ei sunt acolo, și ajung - uneori, chiar să distrugă persoane. Și mai mult decât atât, monstruleții aceștia încearcă să facă monstruleți noi și astfel persoana aruncă și ea cuvinte, cu palme, cu reproșuri creând alți monstruleți, aceștia înmulțindu- se și făcând oamenii mai răi, mai neprietenoși, mai nerăbdători, agitați și frustrați. Haideți să tăiam acest lanț care doar îngreunează relațiile dintre oameni, să găsim monstruleții din noi, indiferent de fapta care i-a creat, să îi dăm afară și să creem relații pline de iubire și bunătate.

Suntem responsabili de faptele pe care le facem, cuvintele pe care le gândim, ceea ce transmitem și cum o facem. Haideți să facem toate astea cât mai frumos cu putință. Pentru noi, dar și pentru ceilalți.

Sursă fotografie