sâmbătă, 24 februarie 2018

Cine sunt eu în familia mea?





Întrebarea mai bună ar fi, cine sunt eu, dar mi-ar fi prea greu să răspund, așa că hai să ne rezumăm la ce zice în titlu. Cine sunt în familia mea? Sunt mezina? Da și nu. Într-o familie sunt, în cealaltă nu sunt. Sunt singura fată? Da și nu, din nou. E greu să mă caracterizez în funcție de cum mă văd membri familiei mele, dar hai să vedem ce pot.

Eu sunt copilul tăcut și timid, copilul care învăța bine la școală, copilul ascultător, copilul mai tot timpul bolnav. Eu am fost copilul greu de înțeles, închisă în mine, nu foarte comunicativă, sensibilă, poate mai rece, citez „trăind în lumea mea”. Eu am fost altfel. Altfel de frații mei, altfel de cum voiau părinții mei să fiu, altfel față de alții copii. Era de bine? Pentru mine era, pentru ei, nu prea. Nu ieșeam din casă, nu am avut prieteni printre copiii din sat, îmi plăcea să scriu și să citesc în loc să mă uit la televizor, nu povesteam foarte multe din viața mea, nu-mi plăcea să cunosc oameni noi și să merg în locuri cu foarte mulți oameni.

Îmi amintesc o discuție cu mami în care încerca să îmi găsească pedeapsă, dacă ar fi fost cazul (nu a fost, niciodată). Și îmi zicea, „te-aș lăsa fără televizor”, eu ziceam, „ok, atunci scriu sau desenez”, „nu te mai las afară”, „ok, nu îmi place să ies afară”, „nu te mai las la calculator”, „bine, atunci o să citesc”. Idea e că nu depindeam de lucrurile astea, și îmi găseam ușor activitate în casă. Oricum, nu a fost nevoie să găsească o soluție (pe care nici n-a găsit-o) pentru că nu am fost pedepsită, nu că părinții mei ar fi fost împotriva pedepselor, ci că pur și simplu nu a fost cazul. Nici certată nu am fost prea des, că de obicei cam făceam ce îmi ziceau să fac, note mari luam, deci eram un copil „cuminte”. Nu ceream bani, nici nu voiam chestii să mi se cumpere, nici haine, nici jucării, nu ceream bani ca să am la școală, n-am avut pretenții prea mari. Încă nu îmi dau seama dacă eu sau sora mea am fost provocarea reală a părinților noștri, ea fiind cea care era fix pe dos mie, una la o extremă, alta la cealaltă extremă. Așa că, faceți față la asta, dragi părinți; pentru că, ce se potrivea cu una, n-avea cum să se potrivească cu cealaltă.

Acum în familie, eu sunt copilul care știe ce vrea, care își susține punctul de vedere în fața oricui, care nu-și încalcă principiile în urma insistențelor, copilul copilăros, încă destul de închisă în mine, fără inițiativă de a ieși pe afară sau de a socializa mai mult decât puțin, am rămas copilul „ciudat, care trăiește în lumea lui” (orice ar însemna asta), adică deh, am un iepuraș animal de companie. Ieșit din comun, nu? Nici acum nu am prea mari pretenții, nu-mi doresc prea multe, nu sunt de acord dar ascult ce se spune, dar nu mai fac ca alții, fac ce consider și ce îmi face bine.

Eu am rămas firea aceea nedeslușită, probabil părinții mei nu știu exact cum să se comporte cu mine, ar vrea să fac ca ei, dar știu că nu se poate, mă iau așa cum sunt, deși nu mă înțeleg prea mult. E ok. Eu în familia mea încă sunt un copil, și în mare am rămas același copil care obișnuiam să fiu și cu 5, 10, 15 ani în urmă. Foarte mult n-o să mă schimb nici în următorii 20 de ani, poate până atunci o să-mi ajut persoanele dragi să înțeleagă modul în care eu privesc lucrurile.

Sursă fotografie

miercuri, 21 februarie 2018

Nevoia de atenție



Ca firi, noi oamenii, căutăm să avem alte persoane în jurul nostru, să ne împărțim și împărtășim sentimentele, să ne privim, să vorbim, să simțim împreună. De când ne naștem căutăm atenție, iubire, timp, afecțiune, oameni de care să ne legăm și alături de care să ne începem viața.

Scenariu ideal ar fi ca noi de copii să primim toate astea, să ni se valideze sentimentele, să ni se acorde timp de calitate, să fie alături de noi, să ni se ofere atenție și să ni se arate că și cât suntem de iubiți. Cum spuneam, aceasta ar fi scenariul ideal, însă sigur nu cel mai comun, cel puțin nu în România. Motivele din care copiilor nu li se oferă toate acestea sunt multiple și diferite, și de puține ori pentru că părinții chiar nu-și iubesc copiii, ci de cele mai multe ori pentru că ei cred că așa e cel mai bine pentru copil, că nu sunt informați, că așa au au văzut sau auzit la alții, că nu știu altfel, că nu au timp, că nimic niciodată nu ajunge, că sunt nervoși, neîmpliniți, cu răni nevindecate etc.

Cel mai mare rău pe care îl provoacă lipsa atenție și a afecțiunii, este fuga noastră disperată de a le avea, în care ne avântăm cu ochii aproape închiși. Și atunci când primim ceea ce nu am prea primit, ceea ce ne dormim, atenția după care tânjeam, nu mai contează când, unde și cu cine, când în realitate contează atât de mult. Dar e ca la orice, când simți aceea nevoie zi de zi, noapte de noapte, când te macină dorul de ea, când parcă nu mai poți respira de nevoia ei, n-ai cum să mai stai să fii și precaut, și să ai grijă atenția cui o primești. Așa ajungem să acceptăm oameni care ne fac rău, să suportăm relații defectuoase, așa ajungem să facem copii de care nu suntem în stare să avem grijă și poate nici nu ni-i dormim, ca la rândul nostru să nu le oferim atenția de care au nevoie. Așa ajungem să acceptăm situații care ne rănesc, să ne deschidem sufletul în fața oamenilor care intră acolo doar pentru a lua, să ne mulțumim cu mai mult decât puțin, și să credem că doar asta merităm, să credem că nu merităm mai mult, să nu ne cunoaștem valoarea și să ne lăsăm călcați în picioare.

Pentru toți cei care caută atenția oriunde, pentru care să vorbească sau să se întâlnească cu cineva depășește dorința, și se simte ca o nevoie, pentru toți cei care credeți că nu meritați mai mult, că nu vă poate fi mai bine, să știți că nu e vina voastră și că meritați tot ce e mai bun și mai frumos în lume. Că meritați să fiți iubiți, respectați, apreciați, să aveți oameni buni și blânzi în jurul vostru. Și pentru voi puteți și meritați mai mult, de voi depinde să fiți bine și mulțumiți și să trăiți viața pe care v-o doriți.

Iar pentru toți oamenii, să știți că lipsa de atenție și a afecțiunii, mai ales în cazul copiilor, ne poate  dăuna foarte multe atunci în viață. Așa că pupați, îmbrățișați, țineți în brațe, iubiți, drăgăliți, spuneți cuvinte frumoase, fiți blânzi și buni cu cât mai mulți, cât mai des. Oamenii au nevoie de atenție și noi avem nevoie să oferim atenție.


Sursă fotografie


luni, 19 februarie 2018

Mesaj pentru tine





Aș vrea să îți să spun multe, însă nu prea știu ce, și sincer, nici cum. Nu prea mai știu nici cum să îți vorbesc, adult încă nu ești, dar nici copilul acela care pricepea prea puține. Aș vrea să îmi cer scuze, dar nu cred că este vina mea, dar parcă aș vrea să îmi cer scuze în numele vieții, că nu ne-a dat șansa să creștem împreună. Aș vrea să îți mulțumesc, dar nu aș știi pentru ce; eventual pentru faptul că exiști, dar asta nu a fost alegerea ta. Ți-aș ura de toate, și fericire, și bucurie, putere, curaj, sinceritate, iubire, însă nu am garanția că o să ai parte de toate astea și nu vreau ca urările mele să fie în zadar. Ți-aș spune că o să fiu mereu lângă tine când o să ai nevoie de mine, dar poate că n-o să fiu, poate că n-am fost, și nu vreau să te mint.

Te-am văzut când aveai doar câteva luni de viață, te-am ținut în brațe, te-am legănat să adormi, am fost în spatele tău când ai deschis cadourile de Crăciun și Paște, te-am îmbrăcat, m-am plimbat cu tine, te-am învățat să urci scările de-a bușilea, ți-am dat de mâncare, ți-am desenat și construit, m-am jucat cu tine, am fost la zilele tale de naștere, ți-am văzut zâmbete și lacrimi. Cu toate astea, am fost alături de tine prea puțin, pentru că astea sunt puținele momente pe care le-am petrecut împreună. Au fost mult mai multe în care nu am fost lângă tine, și tu poate ai fi vrut să fiu. Dar nu am fost, și știu că vor mai fi momente când n-o să fiu, deși tu poate o să îți dorești asta. Știu că vorbim prea puțin și ne vedem prea rar. Ești mare acum, ai împlinit 12 ani. 12! Și eu te-am văzut prea puțin cum crești, ți-am povestit prea puține, te-am luat în brațe de prea puține ori, am fost lângă tine prea rar, te-am ținut de mână prea puțin. Știu că nu e corect că nu am avut ocazia să creștem împreună, cum n-am avut ocazia să cresc nici împreună cu fratele nostru mai mare. Nu totul e corect în viață, ai învățat și o s-o mai înveți, din păcate.

Nu vreau să îți promit nimic, nu vreau să îți urez nimic, nu vreau să te asigur de ceva. Vreau doar să îți zic că ești parte din sufletul meu. Poate nu e destul, poate nu înseamnă nimic pentru tine, poate nu compensează momentele când nu am fost lângă tine. Însă pentru mine, înseamnă totul. Înseamnă că te iubesc, că mă gândesc la tine. Pentru mine asta înseamnă că suntem legați, nu doar prin sângele patern care ne curge prin vene, ci cu o legătură de la inimă la inimă, o legătură pe viață. Poate totuși pot să îți promit ceva: îți promit că nu voi da niciodată drumul sforii care ne leagă sufletele.

Știu că fac prea puțin parte din viața ta, că știu prea puține despre tine, că te cunosc prea puțin, că nu sunt foarte des alături de tine. Poate acum crezi că eu asta îmi doresc, că eu am ales asta și că mi-e de ajuns. Eu îți spun că nu e alegerea mea, nu e dorința mea, și nu eu am făcut ca lucrurile să stea în felul acesta, doar că deseori erau prea puține opțiuni, sau deloc. Știi? E greu să simți dorul. Sper totuși ca tu să nu îl simți, să trăiești viața ta minunată de copil. Ai o viață frumoasă, ești înconjurat de oameni care te iubesc, cu care te simți bine și care îți umplu viața, și e perfect să fie așa. E minunat că ești un copil curat și inocent care se bucură de viață. Dar să știi că eu mă gândesc de multe ori la tine, mă întreb ce faci, cum ești, și mi se face dor. Aș vrea să fiu cu tine, să plâng și să sărbătoresc cu tine, să ne bucurăm împreună, să fiu acolo la urcușurile și coborâșurile din viața ta.

Nu pot să îți explic ce am simțit acum, când te-am văzut. Pe de o parte sufletul mi-a râs, căci te-am văzut mare, frumos, curios și plin de viață, trăind în lumea asta frumoasă a ta. Pe de cealaltă, sufletul mi s-a strâns când am văzut cum timpul s-a strecurat printre noi, când am văzut că nu mai ești mititel cum te-am văzut prima data, și când mi-am dat seama cât am lipsit din viața ta, cât aș fi vrut să te văd mai des cum crești, și cum nu pot schimba ceea ce a trecut.

Eu am viața mea, tu pe a ta. Ne intersectăm ocazional, periodic, nu cât aș vrea, nu cât ar trebui. Poate vrei să dai vina pe mine pentru că, uneori, nu am fost lângă tine. Și e în regulă dacă asta simți, poate chiar este vina mea, dar să știi că eu am făcut tot ce am putut mai bine, cum am putut și știut. Cum ziceam, eu am viața mea, din care mereu vei face parte, dar sunt și lucruri mărunte de care să mă ocup, am alte preocupări și dorințe, așa că uneori, e greu să le aliniez corect pe toate. Poate de multe ori, am ales altceva în locul timpului petrecut cu tine, poate într-o zi o să pot să îți explic mai bine de ce, însă acum vreau să îmi cer iertare pentru momentele când ai suferit din cauza mea. Dar să știi că am făcut și mereu o să fac, tot posibilul să fiu lângă tine atunci când ai nevoie de mine și în momentele importante din viața ta.

Am plecat cu un nod în gât, cu lacrimi în ochi, de bucurie că ai crescut mare, de tristețe că nu am fost lângă tine să te văd cum crești. Am încredere că o să fie mai bine, că timpul ne va apropia, că o să fim împreună mai mult și mai frumos, că o să pot să îți țin sufletul la căldura sufletului meu și că relația noastră va înflorii și mai frumos și mai mare. Am încredere că împreună nu înseamnă doar fizic, ci că înseamnă unirea sufletelor nostre. Tu ești și vei fi mereu parte din sufletul meu, și sper să pot păstra mereu locul pe care îl am în sufletul tău.

Sursă fotografie

sâmbătă, 17 februarie 2018

Conflictul de interese dintre mine și animalul meu



Așadar luăm una bucată iepuraș mic și drăgălaș (da, cum să nu) și pe mine, una bucată om fără răbdare uneori, și uite așa iese ditamai conflictul de interese între noi. Interesul lui e să se urce în pat la mine, interesul meu e să nu îl las să se urce în pat(nu de alta, dar am mai avut surprize neplăcute), interesul meu e să îl mențin curat, interesul lui e să se bage în cenușă(e alb, numai așa, ca să știți, plus că e o adevărată aventură să îl spăl - și nu în sensul pozitiv), interesul meu e să ajung la timp unde îmi propun, interesul lui e să facă ditamai dezastrul pentru a se asigura că nu ajung la timp, interesul meu e să îl păstrez în siguranță, interesul lui e să își bagi boticul și lăbuțele, în priză ș.a.m.d. Dacă o luăm altfel, interesul lui e să facă pe dos dorințelor mele.

Mie îmi pasă ce vreau eu, pe el nici că-l interesează ce vreau eu, mie îmi pasă și ce vrea el, dar nici asta nu-l interesează. Eu încerc să fac să ne fie bine la amândoi, el încearcă să facă să îi fie bine lui, și eventual greu mie, dacă se poate. E adorabil. Cel mai adorabil e când mă grăbesc, atunci îl iubesc cu adevărat. Scenariul e cam așa: eu mă trezesc, mă uit la el în cușcă să văd dacă și-a făcut nevoile, nop, totul lună și bec, așa că merg să îmi fac rutina de dimineața cu gândul că după îl scot și pe el, dar când mă întorc, ce să vezi, cușca e plină de te miri ce. Așa că ia ghemul pufos, alb și gras, du-l la litieră, între timp lasă ușa deschisă de la cameră să poți să controlezi situația dintre iepure și câine, că nu-i așa, și câinele stă tot la tine în cameră. Și cu o mână cureți dezastrul, cu ochii stai pe câine și cu gura strigi la câine să nu sară pe iepure, și la iepure să nu iasă din cameră, dar încet, că restul persoanelor din casă dorm, și puțin le pasă de conflictul tău cu animalele. Când termin de făcut curat, îl iau și îl bag repede în cușcă, îi pun mâncare și apă, și mă duc să mă îmbrac. Când sunt gata de plecare, mai trebuie să îmi iau doar un papuc în picioare, dragul de el iepurașul - pe numele său Axi, se uită la mine cu ochii lui mari și albaștri în timp ce își face nevoile în cușcă (din nou) pentru că nu, am oricum destul timp să o iau de la capăt.

Așadar e foarte interesant să ai un iepuraș(iepuroi în cazul meu) în casă, niciodată nu vreți aceleași lucruri, exceptând faptul când eu vreau să îi dau de mâncare și el vrea să mănânce (adică tot timpul). Atunci ne înțelegem oarecum bine, bineînțeles exceptând - din nou, faptul că eu scot farfuria și i-o așez pe cușca în timp ce desfac cutia cu mâncare, și dacă reușesc de capul lui să torn mâncare în farfurie, se asigură el că o prinde cu dinții și împrăștie cel puțin jumătate pe jos - zic doar jumătate în cazul fericit, în care apuc să prind de farfurie și să salvez ce a mai rămas din mâncare; parte bună e că nu mai trebuie să mătur că vine câinele din urmă și culege rapid totul de pe jos, cât nu o vedem, că după știe că o atenționăm că nu e ok să mănânce mâncare de iepuri. Plus că în cazul în care nu îi arunc din farfurie, mâncarea pe care nu o mănâncă (adică jumătate din cutie, că pe deasupra e și foarte pretențios la mâncare) după o zi o răstoarnă în cușcă, așa ca să mă anunțe că nu o mai mănâncă și după ce că face mai mare dezastrul, în cușcă și pe lângă, când vede că farfuria e cu susul în jos, se pune pe întors farfuria, dar nu mai reușește și uite așa o ia în gură și o izbește de gratiile cuștii în speranța că o poate întoarce. Știți cum se aude zgomotul făcut de plasticul tare al farfuriei izbindu-se de fierul gratiilor, dis-de-dimineață? Ca un fel de ciocan care bate în fier, care te face să sari din pat, neștiind ce naiba se aude. Și continuă să facă asta minute întregi până se plictisește să îți toace nervii sau până probabil cu nervii tocați, mergi și scoți nenorocita aia de farfurie din cușca. Și el în tot acest timp, te privește cu ochișorii lui albaștri mișcând nevinovat năsucul. Îți vine să îl strângi de gât? Îți vine!

Nu mă înțelegeți greșit, îl iubesc și mi-e tare drag, și dacă aș fi acum, pusă în fața deciziei de a-l cumpăra sau nu, cu siguranță l-aș lua, însă acum, pentru că acum îl cunosc, pentru că acum îl vreau și mi-e drag de el, însă dacă cineva îmi spunea de toate astea înainte să îl cumpăr, probabil m-aș fi gândit de două ori, sau de zece. Oricum acum am vrut să expun doar partea conflictuală dintre noi. Avem și noi momentele noastre foarte bune împreună, și sunt dese.

Deci, ca sfat, dacă vreți să vă luați un iepuraș(sau orice alt animal), primul lucru pe care trebuie să îl faceți înainte să îl cumpărați sau adoptați, e să căutați informații despre condițiile în care ar trebui să fie ținut, și despre alimentație, și asigurați-vă că aveți toate cele necesare când ajungeți cu micuțul(sau măricelul acasă); nu de alta dar riscați să pățiți ca și mine. Eu când l-am luat, nu aveam cușca pentru el și toată ziua stătea liber în camera mea. Ziua ca ziua, dar să vedeți noaptea. Iepurii sunt mai activi noaptea, și ce credeți că făcea el când lua pauze de la rosul tuturor firelor și a mobilei? (când mai crește n-o să mai roadă decât foarte puțin spre deloc - cel puțin al meu așa e) Ei bine, dragul de el, se urca la mine în pat și se apuca să îmi mestece părul. Să vezi panică și nervi și nopți albe, asta în cazul în care adormeam printre zgomotul făcut de dinții lui care mestecau masa sau dulapul. Deci asigurați-vă că aveți unde să îl țineți pe nenorocit  adorabil.

Oricum, sincer, mă bucur mult că îl am. Îmi umple zilele, nu mereu cu lucruri bune, dar măcar le umple. Și e fain să ai un animăluț, e chiar super tare, deci sper că nu v-am speriat prea tare, plus că asta e doar partea mai puțin pozitivă și doar experiența mea. Al vostru poate o să fie un drăgălaș tot timpul și o să vă facă numai pe plac.(SIGUR)

So, bucurați-vă de micile vietăți, sunt adorabile. NU?

Sursa fotografiei - arhiva personală. Dar acum serios, uitați-vă la el și spuneți că aia nu e privire arogantă.



miercuri, 14 februarie 2018

O zi a iubirii, nu?




What a fully day of love, right? Inițial mi-am zis să nu vorbesc despre această zi, pentru că eu sunt mai pe românisme, și tind să prefer dragobetele (care e pe 24 februarie, în cazul în care nu știați), însă mi-am dat seamă că nu contează dacă e sărbătoare americană, poloneză, chinezească sau românească, dacă e să sărbătorim iubirea, eu zic s-o sărbătorim.

Acest Sfânt Valentin, a fost un martir declarat ca sfânt, care a trăit în secolul al treilea. Conform legendei, el a cununat doi tineri îndrăgostiți, un păgân și o creștină, ceea ce era împotriva voinței regelui Claudius al II-lea, iar din acest motiv a fost condamnat la moarte și executat pe 14 februarie 269. Astfel el a rămas în istorie reprezentând iubirea și toate cele.

Acum, cum ziceam și mai sus, dacă e să sărbătorim că avem iubire în viața noastră, s-o facem cât mai des, să-i facem zile speciale, să-i construim statui, să ne denumim copiii după ea, pentru că iubirea merită toate astea, însă ce nu-mi prea place mie este faptul, că unii dintre noi își amintesc că „iubesc” doar pe 14 februarie, și cu puțin noroc și pe 24, și cam atâta tot, iar asta nicidecum nu are cum să fie ok. Și sincer, după ce tot anul ai fost frustrat, morocănos, nu numai că nu ai zis complimente dar nici măcar nu ai prezentat vreun zâmbet cu simpatie, ai reproșat, țipat, urlat, ai fost mereu nemulțumit; mă întreb cum reușești ca o zi (maxim două sau trei) pe an să reușești să fi zen, cu zâmbetul pe buze și iubirea la subțioară, să îi faci toate poftele, să îi vorbești drăgăstos și să speri să îi umpli întregul rezervor de iubire. Și asta doar pentru că așa trebuie, așa face lumea, sau „cum să nu iubesc azi dacă toată lumea iubește” ca și cum această iubire ar avea un buton de start și de pauză. Și dacă e să stau să mă gândesc așa, asta ar explica atâtea. Știi, când vrei să faci ceva ce ar rănii? „Pfff, păi nu pot că îl iubesc și nah, dar tare mi-aș mai dori. Ia să opresc puțin iubirea asta, să fac ce îmi place și după o repornesc, Măcar așa nu mă mai simt nici eu vinovat”. Right? Right!

Trecând peste, eu oricum iubesc ziua asta. Adică azi frățiorul meu a împlinit 12 ani, deci asta motiv real de a sărbătorii această zi, so, la mulți ani kid. În altă ordine de idei, iubiți oameni buni, dar real, curat și frumos, și mai ales, tot timpul, nu doar în anumite zile pentru că „așa se face”. Știți și voi cât e de frumos să iubești și să fii iubit, așa că nu uitați să le transmiteți oamenilor că îi iubiți chiar și atunci când sunteți nervoși, supărați, frustrați, dezamăgiți. Iubirea este prea frumoasă să o ținem doar pentru voi.

Așadar iubiți cu tot sufletul și o zi frumoasă în continuare(trebuia să postez mai devreme, pentru acum vă urez o ”noapte bună”) !

Sursă fotografie





miercuri, 7 februarie 2018

Uneori, uităm cât suntem de norocoși





De foarte mute ori viața e grea, e complicată, problemele apar de după colț fără semnalizare, sau avertismente, și dau peste noi, și de multe ori ne iau pe nepregătite. Deci (aproape) toți avem probleme, și pentru fiecare dintre noi, propriile probleme sunt cele mai grave și mai importante, iar asta este normal, și mai normal este să ne preocupăm să ne rezolvăm problemele și neînțelegerile. Și facem asta zi de zi, și este perfect normal. Însă câteodată, ar mai fi cazul să ne oprim puțin din tot și să privim în jurul nostru, în natură, în oamenii de lângă noi, în sentimente și în noi înșine. Să ne uităm la ce avem, la ce am primit, la tot ce ne face să ne simțim vi și fericiți, și atunci, chiar dacă și pentru doar câteva secunde, să uităm de griji, de probleme și de neînțelegeri și să mulțumim pentru tot ceea ce avem. Uneori ne îngrijorăm atât de mult de ce ne mai trebuie, de ceea ce avem nevoie, de ceea ce vrem să obținem, și uităm să ne mai bucurăm pentru ceea ce avem deja, pentru toate lucrurile, momentele și persoanele care ne fac fericiți, uităm că totuși, suntem norocoși, și doar pentru că trăim, sau poate pentru că iubim și suntem iubiți, pentru că avem persoanele dragi lângă noi, pentru că azi, sau ieri sau mâine, vor fi zile bune, pentru că putem vedea soarele, și stele și putem simții pământul sub picioare sau apa rece peste glezne. Avem o grămadă de lucruri pentru care ar trebui să fim recunoscători, însă, prinși în problemele zilnice, uităm să le mai apreciem.

Nu zic că ar trebui să ne prefacem că totul este bine, că viața nostră este perfectă și că pentru noi, problemele sunt un mit. Nicidecum, nu, pentru a fii fericiți și sinceri cu noi, trebuie să ne trăim viața așa cum este ea, cu bune și cu rele, nu trebuie să ascundem tot răul sub un covoraș ca și când el nu ar exista. Spun doar că nu ar trebui ca în 90% din timp să privim doar partea goală a paharului, doar lucrurile negative, doar problemele sau doar oamenii răi din jurul nostru, doar ceea ce nu avem. Clar astea ne atrag atenția prin faptul că ne fac triști, supărați, neputincioși, frustrați, dezamăgiți, furioși. Și când simțim astea, parcă nu mai putem să simțim nimic altceva. Dar măcar uneori, dacă nu reușim zilnic, să ne oprim pentru a ne bucura, pentru a ne lăsa să fim fericiți.

Mă trezesc în unele dimineți, diminețile acelea perfecte, în care nu mă gândesc la nimic, în care simt doar pacea din mine, în care pot să privesc cerul ore în șir, fie el senin, fie înnorat, cenușiu, albastru sau alb. Și în diminețile astea, prea rare, mă simt dor fericită și recunoscătoare doar pentru că trăiesc, pentru că văd, pot auzii, mirosii, pipăii. Pentru că am la cine apela atunci când am o problemă, pentru că am cel puțin o persoană care se va trezi la trei noaptea doar să îmi asculte frustrările și temerile, pentru că am cel puțin un loc în lumea asta în care mă simt în siguranță, ocrotită și iubită, pentru că seara mă pun sătulă să dorm, pentru că am apă câtă vreau, pentru că am un pat cald în care să dorm, pentru că animăluțele îmi umplu ziua, și pentru că existăm, eu și ceilalți și atât. Și sentimentul acela, sentimentul de fericire supremă, când parcă nimic nu ți-l poate lua - și totuși un simplu gând îl poate omorî, este cel mai eliberator și mai curat sentiment. Și mi-aș dori, ca toți să ne oprim din când în când, doar pentru a simți asta, doar pentru a ne simții fericiți și recunoscători căci mi se pare că prea des, uităm cât suntem de norocoși.


Sursă fotografie