Două caffe latte, vă rog

 

Acu câteva zile,  eram la job (cel de-al doilea) și era o zi chiar liniștită, clienți puțini, chiar plictiseală pot spune.  Lucrez la un bar, să-i zicem, dar nu din acela cu băuturi alcoolice, ci dulciuri, sucuri, câte ceva de ronțăit etc. Eram de dimineață, pe tură cu încă o colegă. Cum spuneam, plictiseală mare, abia aveam ce face amândouă. 

No bun, și la un moment dat vine un domn și-o doamnă la mine și-mi cer două caffe latte. Să ne înțelegem, avem acolo și-un espressor mare, care e folosit puțin spre deloc, pentru că foarte puțini oameni cumpără cafele de acolo. Și zic să merg să le fac. 

Prima chestie(dintr-un șir luuuung), constat că nu am lapte. Cum nu fusese folosit, nu era pus lapte în el, ba mai mult, nici n-aveam la îndemână. Fuge colega mea după lapte, care era într-o altă parte. Bun, vine colega, pun laptele, selectez caffe latte, și apăs butonul de shot. Moment în care trebuia să curgă laptele, nu? Păi aparent nu, că scotea doar aburi. L-am desfăcut, am scos recipientul cu lapte, l-am pus la loc, am reîncercat, același rezultat. Deja trecuseră mai bine se cinci minute. Cei doi clienți se uitau tot mai puțin zâmbitor la mine, și nu-i condamn deloc. Bun. Zic să dau un restart la espressor( idee care s-a dovedit ulterior ca fiind una proastă) că poate poate. Și-l opresc. Și s-a apucat să se curețe că doar e băiat deștept domnu' espressor. Încă vreo 2 minute. Și-l repornesc, și s-a apucat să se încălzească. Alt minut. Între timp, s-a făcut coadă la colega mea, pentru prima dată în ziua aia. Eu deja eram toată transpirată de la căldură, stres și nervi. 

După ce repornește aparatul, am reîncercat și ghici ce? N-a mers. Sincer nu știu ce putere m-a oprit să n-arunc aparatul jos de pe pult, sau pe cei doi clienți să nu mă înjure.

Am sunat la manager să-i spun că espressorul nu merge și că am doi clienți care așteaptă cafelele de 10 minute, și eu clar n-am curajul să le zic acum că nu pot să le fac. Deci, ce fac? Îmi spune să merg în altă parte unde aveam alt aparat. Bun, ies din bar, și fug într-acolo, promițându-le oamenilor că mă întorc cu tot cu cafele.

Ajung acolo, la celălalt espressor, care era pornit, curățat și încălzit. Pun pe caffe latte, apăs butonul pentru lapte. Dar din nou, ghici ce? N-avea lapte. Ca și cum toată treaba asta era o conspirație a universului, care nu voia ca cei doi să bea o cafea, sau ca eu să scap cu viață după acea zi. Fug să aduc laptele, pun în recipientul fierbinte. Pun paharul sub, apăs butonul de lapte, și da, victorie, laptele curge, ca și sudorii de transpirație de pe fruntea mea. Mai apăs o dată ( la caffe latte sunt două shot-uri de lapte), bag capsula de esspreso, dau drumul, curge, totul bun, fericire. Pun al doilea pahar să-i pun laptele, curge destul de puțin și se opreste, că ce să vezi, pusesem prea puțin și din nou, nu mai avea lapte. Am simți că-mi fuge pământul de sub picioare de nervi și neputință și rușine pentru oamenii ăia doi, care în tot acest timp mă priveau de la bar unde mă așteptau. Scot iar recipientul de lapte, îl umplu de această dată. Când să pun paharul sub pompița pe unde curgea laptele, am reușit să vărs pe mine puținul lapte ce era în el. M-a ars dar n-am mai avut curajul nici să mă plâng. Am pus până la urmă cele două shot-uri de lapte, între timp am încercat să șterg laptele ce-l împrăștiasem pe acolo. Am pus și capsula. Am pus capacele paharelor, și am fugit jos la bar unde oamenii mă așteptau cu bani exacți. Probabil s-au gândit că dacă mai tre să aștepte și după rest, numa bine mai pleacă dimineața de acolo. Mi-am cerut evident scuze, n-au zis nimic. Ce mai puteau să și zică? M-am mulțumit că nu m-au înjurat cu voce tare, nici nu-mi puteam dori mai mult. Și totuși, surpriză mare, când au plecat,  bărbatul mi-a mulțumit și (atenție!!!) chiar mi-a și zâmbit. Doamna nu, avea o față neutră spre iritată, dar probabil oricine ar fi avut dacă ar aștepta aproape 20 de minute după niște amărâte de cafele. Între timp coada se făcuse chiar mare. M-am mai liniștit abia după vreo jumătate de oră după ce am terminat cozile de clienți și am reușit să respir puțin. Restul zilei am ținut-o în lovituri, și împrăștiat chestii. Și am încheiat-o frumos ieșind pe minus cu produse. Dar una peste alta, tura mi s-a terminat și cu ea și una din cele mai agitate și încordate zile ce le-am avut de când lucrez aici, am scăpat vie, ba chiar neînjurată. Oricum aș vrea să-mi cer încă o dată scuze celor doi clienți care nu vor uita, probabil cel mai lung timp de așteptare al unei cafele. Sigur n-or să mai treacă, și dacă o s-o facă, sigur nu-și mai iau cafea. 

Ca și concluzie, există oameni care pot fi amabil sau cel puțin să nu fie nesimțiți chiar și după ce li se întâmplă una ca asta. Respect pentru asta.

Și există zile și zile. Unele bune, unele mai puțin bune, și nah tre să ne adaptăm la fiecare și să încercăm să facem cât de bine putem. Eu asta vreau să iau din aceea zi cu mine, că fac greșeli, mai mari, mai mici, și deși încerc să fac cât pot de bine, uneori nu e suficient, dar mă străduiesc. Și că atâta timp cât reușesc să fac bine mai des decât nu reușesc, nu e o tragedie. Că deși pentru cei doi clienți, am prestat probabil unul dintre cele mai proaste servicii de care au avut vreodată parte, n-a fost deloc cu dezinteres sau intenție, și mi-a părut chiar foarte rău, și că le mulțumesc că au avut răbdare. 

Ca să încheiem într-o notă mai amuzantă, dacă vreți caffe latte, mai bine luați-vă un espresso 😂😂😂. Așa aveți șanse mai mari să ajungeți și acasă în aceeași zi. Mai ales dacă mă prindeți pe mine să vă servesc. 

P.S. A doua zi aparatul de cafea funcționa ca și când n-ar fi avut niciodată vreo problemă.

Și atunci să nu cred c-a fost vreo conspirație a universului sau a aparatelor de cafea? 

Tu, doar tu

 

Privirea ta mi-e drog, când lumea se dezbină

Și brațele-mi sunt scut, atunci când îmi e teama

Iar glasul tău e calm, când greul stă să vină

Și drumul mi-l găsesc, când glasul tău mă cheamă

Tu ai cheia în suflet, când dau de uși închise

Ai harta în privire, atunci când rătăcesc

Când realitatea-i ură, ești poarta către vise

Doar tu mi-ai arătat ce-nseamnă să iubesc

Aducător de ploi, când seceta m-apasă

Aducător de aer, când nu pot să respir

Tu dintr-o casă goală, ai prefăcut acasă

Și îmi aduni trăiri când toate le răsfir

M-ai ridicat în nori, când greul l-am trăit

Mi-ai arătat victoria, când luptele s-au dus

Mi-ai arătat dreptatea, când totu' era greșit

Mi-ai înviat speranța, când visuri au apus

Tu ce sădeai iubire, în sufletul meu mut

Tu ce-ai pornit furtuni și-ai potolit tornade

Tu cel ce mi-ai adus, vorbele să ascult

Tu, doar tu, mi le-ai făcut pe toate

Și sufletul tău cald, mi-a fost și vindecare

Când al meu suflet, era făcut bucăți

Tu, doar tu, ești tot ce văd sub soare

Și te-as iubi din nou, de-un infinit de dăți

Nopți albe c-un pisic și-un iepuraș

 

Deci băi frate, ce e în neregulă cu cele două bucăți animale pe care le am în dotare? Are cineva idee cât e garanția la ele? Că dacă e, vreau să le duc înapoi să mi le repare. Ceva cazuri, cunoașteți? Promit să rămân recunoscătoare.

După săptămâni întregi de trezit de 3-4 ori pe noapte pentru că, una bucată animal blănos cu urechi mari trage de fire, sapă pe sub pat, aleargă de și după una bucată pisic, pisic care dacă îndrăznesc să închid ușa să nu mai intre iepurele în cameră, îmi face serenade pe la ușă. Și uite așa, mă trezesc de câteva ori pe noapte, să închid, deschid ușa, să scot iepurii de sub pat, sau să mângâi pisici ce mi se urcă în pat, doar doar or face liniște și-oi dormii și eu liniștită. N-o păi, și aseară, mi-am zis că în noaptea asta vreau să dorm bine, neîntreruptă de două bestii mici. Am luat iepurașul maroniu și l-am dus pe balcon, am blocat ieșirea din balcon strategic cu o sită de geam să nu poată ieșii (ușa n-o pot închide că pe balcon nu e căldură, și trebuie să intre din living, ca să nu găsesc dimineața iepure înghețat pe băț), am deschis geamul ca să poată să intre pisicul fără să facă acrobații peste sită (litiera lui e pe balcon), și mulțumită, la 23 30 am închis ochii, super satisfăcută că în noapte asta o să dorm și eu în liniște, ca diavolul cu urechi mari n-o să mai poată intra în cameră, iar eu nu voi mai fi nevoită să închid ușa, deci piscul nu va mai mieuna pe la ea. Simple as that, right? 

No, bun. Păi și mă pun în pat, pisicul și el, deci decid că e timpul de somn. Trec câteva minute, aud lăbuțe de pisic cum coboară din pat, îmi zic nah, aia e, el oricum doarme ziua. Apoi aud dințișori cum sparg grăunțe, mai apoi cum vrea probabil să plece cu litieră cu tot, altfel Dumnezeu știe de ce naiba făcea atâta zgomot în ea. Mai trec câteva minute, bun liniște, somn zic. Dar noooo, cum naiba să fie așa simplu? Păi bun, a băut apă, a mâncat, și-a luat și zborul cu litiera, a mai și alergat puțin de colo colo după cine știe ce. Păi și cum, eu tot pusă pe dormit sunt? Tot îl ignor? Păi nu se poate, așa că se pune pe mieunat. Dar din ăla a disperare. Degeaba m-am ridicat din pat de vreo patru ori să-l duc la baie să bea apă din chiuvetă( de parcă n-ar avea pahare peste tot împrăștiate), degeaba las ușa deschisă, că intra și mieuna sub pat, degeaba îl iau în pat să-l mângâi, că stă maxim 5 minute, degeaba închid și ușa, că face serenade și mai puternice de la ușă. Zeci de minute a mieunat încontinuu. Făcea pauze, adormeam, și în maxim jumătate de oră începea iar. Avea apă, mâncare, litieră curată, chiar și jucării cu care să se joace. Am vrut să-l închid în bucătărie dar la cum făcea, mi-a fost frică că-mi trezește vecinii, și asta mai era tot ce lipsea.

Cel mai bizar e, că oriunde aș merge cu el, acasă la ai mei, bunici etc, nu face așa. Cum ajunge în Timișoara se pune pe mieunat. Și aseară a fost apogeul, de-am zis că dacă mă mai ridic o dată din pat îl strâng de gât. Și nu m-am mai ridicat, și-am ațipit și m-am tot trezit, în cântec văitat de mieunături.

Acuma nah, n-am mai avut eu pisici ținuți în casă, sunt novice în toată treaba asta, dar chiar ș-așa cunosc pisici care nu le dedică opere noapte de noapte stăpânilor. Ce e stricat la al meu pisoi? Idei?

Și când mă gândesc că am dat vina pe iepuraș și că eu în naivitatea mea am crezut c-o să dorm liniștită toată noaptea. Pfe. Nici nu vreți să știți cum m-am trezit. În mieunături care s-au oprit imediat ce m-am ridicat din pat. Dar și cu o stare de spirit... de-am zis că adopție scrie pe amândoi, deși iepurița chiar n-avea nicio vină pentru seara aia, dar pentru toate celelalte nopți...

Deci aveți pisici? Cum dormiți de ei/ cu ei?

P.S: Evident că domnul prea mărit pisic, acum doarme, ca tot pisicul, cât e ziua de lungă că tare-a mai obosit săracul de la atâta mieunat. Plus că, tre să-și recupereze puterile pentru concertul de la noapte.

Da cum să-l trezesc când doarme așa de frumos?

Fericirea și umbrele întunecate ale sufletului

Alarma sună, pisicul miaună din spatele ușii închise semn că nu mai e timp de ațipit încă cinci minute. Îi deschid ușa, mă tolănesc înapoi în pat pentru mai puțin de 2 minute cât îi scarpin burtica și bărbia. Must to do - ul zilei de azi. Mă ridic, mă spăl pe dinți, față, mă îmbrac, hrănesc și curăț două bucăți animale gălăgioase și agitate și mă pun la muncă. Privesc pe geam, soarele bate, crengile copacilor se clatină încet, pare a început timid de primăvară. Deschid cele trei geamuri larg. Intră aer rece, mai mult de iarnă molcomă, decât de primăvară, însă îmi mângâie pielea, îmi alintă nările , așa că mă declar oricum încântată. Mă simt plină de viață, chiar dacă tot ceea ce am de făcut acum este să stau niște ore bune în fața computerului, pe un scaun pe care mă învârt o dată la câteva zeci de minute. Dar este perfect așa, cel puțin acum, așa pare. Mă simt fericită cu adevărat. Pentru că oricum simțurile mele caută fericirea în cele mai banale și simple momente și lucruri, și de fiecare dată au găsit-o acolo.

În acel moment nimic n-ar fi prezis că ore mai târziu lacrimi fierbinți mi se vor scurge direct din sufletul pe care-l simt prea greu și prea rece. Dacă fericirea mea din acel moment ar fi avut martori, aceștia n-ar fi crezut vreodată, că în adâncul sufletului meu, curg râuri de incertitudine, dezamăgire și nesiguranță, de atât de puțină iubire de sine.

În acel moment, am uitat că undeva, pe fundul sufletului meu, stă o fetiță mică, singură, care cere cu disperare să fie scoasă a lumină, care își urăște sinele ce-o ține captivă acolo. Și cu toate astea, fericirea mea a fost sinceră. Fericirea mea de zi cu zi este sinceră. Lucrurile mici, complete, simple, îmi umplu izvorul fericirii, în timp ce, lucrurile mari, complicate, seci, îmi întunecă sufletul.

Dacă ai fost vreodată aici, știi ce simt și știi despre ce vorbesc. Și oricât de tare mi-aș dori să pot să-ți spun trucul magic folosit pentru a scăpa de aceste umbre întunecate, ce se ascund poate de ani de zile, la mine-n suflet,  cu părere de rău te anunț că nu știu. Că eu, n-am găsit puterea de a scăpa de ele, deși știu că este în mine, sau cel puțin, era cândva. Eu n-am reușit să descopăr calea spre ușa pe care e nevoie s-o deschid ca să fac lumină. Dar cu toate astea, pot să-ți spun cum reușesc să fiu fericită și să mă bucur de viață în ciuda lor, cu tot cu ele.

În primul rând, mă uit la viața mea, la ce am, la ce trăiesc. Și-mi dau seama pentru câte trebuie să fiu recunoscătoare, ce frumos trăiesc, și ce bine mi-e în viața mea. Mai apoi, mă uit la oamenii din viața mea. La câte sunt de extraordinari, la cât de mult sunt alături de mine și mă ajută, la ce suflete calde , și brațe deschise au. Iar asta, ei bine, îmi dă o energie fantastică. Iar uneori, mai rar ce-i drept în ultima vreme, mă uit la mine, și privesc părțile ce-mi plac la mine, lucrurile de care sunt mândră, bucățile din mine pentru care am muncit și care au ajuns așa cum mi-am dorit. 

Pentru mine asta e suficient, pentru a mă face să-mi trăiesc viața cu zâmbetul pe buze și fericirea în ochii. Nu tot timpul, din păcate, nu în fiecare zi, căci uneori devine insuportabil de greu să-mi ascund umbrele durerii, dar mai ales ale dezamăgirii, ale ne-iubirii de sine,dar măcar atât de des încă să pot spune tare și cu siguranță, că sunt mult mai mult fericită decât orice altceva. 

Deși nu e ideal așa, și știu că va veni momentul (va trebui să vină) în care să-mi fac curat în suflet și să alung tot ce e întunecat și rece pe acolo, pentru un moment, reușesc cumva să mențin balanța înclinată în direcția pe care mi-o doresc eu și care-mi face bine.

Ah, cât aș vrea să vă spun că sentimentele astea grele trec, că va fi într-un final soare (ba chiar cred cu tărie asta), că am găsit locul secret în care se ascunde puterea și voința, curajul și ambiția care să vă(ne) ajute să ajungeți acolo unde chiar vă doriți, să scăpați de îndoieli și dezamăgiri și să vă facă să vă iubiți mult mai mult și mai adevărat, însă nu pot să vă spun asta, pentru că n-ar fi corect să vă mint. Dar vreau să vă spun, că deși nu știu, n-am ajuns acolo, cred că prin eforturi mai mari sau mai mici, vom găsi acea putere.

Între timp, înconjurați-vă de oameni frumoși și buni, care vă ajută și vă susțin atunci când aveți mai mare nevoie, cu care puteți vorbii despre toate care vă apasă, care se așează lângă voi atunci când nu mai aveți puterea să vă ridicați, care vă fac să zâmbiți, care vă țin în brațe atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns, și lângă care puteți să vă eliberați durerea și lacrimile. Și zâmbiți, mult și des, și din orice și oricui. Ajută. Promit !

P.S. : eu ca ajutor am și două creaturi mici, gălăgioase și pline de energie, dar incredibile și adorabile. Și ele ajută mult, atunci când oamenii de mai sus sunt la muncă, au altă treabă, sau aveți nevoie să fiți singuri :) 

Unde ești tu atunci când te afli într-o relație?

 

Vreau să vă povestesc o parte din viața mea, care sper eu, vă poate ajuta să priviți altfel relația pe care o aveți, și care, poate, vă va face să vă iubiți mi mult, și vă va face să vă dați seama că meritați mai mult.

Am fost mereu o persoană căruia i-a plăcut să dea foarte mult, spre totul, și din tot sufletul, atunci când a fost într-o relație. Și deși am avut convingeri puternice de copil, n-am știut să mi le apăr atunci când viața mi-a adus oameni care mi le încălcau. Așa m-am aruncat într-o relație cu un om, pe care în alte circumstanțe nu mi l-aș fi dorit nici măcar ca prieten. Am acceptat minciuni, falsități, prefăcătorie, gelozie, conștientă fiind de toate, doar pentru că, mi-a fost greu să renunț. Doar pentru că, undeva pe la început, mi-a fost bine, și pentru că, știam că în modul lui, ipocrit și manipulator, ținea la mine. Asta m-a făcut să accept compromisuri pe care cândva mi-am promis că n-o să le fac, să-l accept chiar și atunci când ajunsese să-mi fie mai mult rău decât bine. Nu regret ce-a fost doar din simplul fapt că am învățat atâtea din acea experiență care într-un final s-a transformat într-una destul de traumatizantă, dar despre asta poate altă dată. 

Îmi pare rău doar, că am dat de el când eram prea copil, și începătoare în ceea ce privește relațiile, și că, m-a făcut să-mi pun un standard destul de jos în ceea ce privea următoarele mele relații. Și au urmat altele, mai mult sau mai puțin importante sau serioase, în care primul lucru pe care îl făceam a fost să-mi deschid sufletul, și să mi-l pun pe tavă. Poate noroc, poate destin sau karma, însă n-am (mai) dat de oameni care să-l calce în picioare, însă am dat de oameni care n-au știut să-l aprecieze, care au luat tot ce le-am dat fără să dea înapoi nici jumătate, și care, au luat ca drept al lor și probabil obligație a mea, toată afecțiunea, grija, prezența, devotarea mea. Pentru că, da, am dat toate astea, din prima clipă, chiar dacă primeam puțin spre deloc din ele. Dar atunci, pentru mine a contat mai puțin. Mă mulțumeam cu atât de puțin, încât la un moment dat nici n-am mai știut ce-mi doresc sau de ce am nevoie cu adevărat, ca să mă simt fericită sau împlinită într-o relație. Și mi-a fost foarte greu, să mă desprind, să renunț, sau să se renunțe le mine, pentru că da, mi s-a întâmplat să se renunțe la mine, chiar de eu mi-am deschis sufletul cu totul.

Când s-a întâmplat asta, a fost ca și când sufletul meu a fost resetat, și creierul. Stăteam să mă gândesc de ce, sau cum, și pur și simplu nu înțelegeam. Pentru că atunci când am avut o relație cu acest băiat, mi s-a părut, perfect. Destul de târziu, am înțeles că nu era, și că probabil, îndrăgostită fiind, am uitat să-i mai văd și defectele. Oricum, a fost un moment foarte greu. Știam că pot da atâtea pentru omul acela, că pot face orice ca să fie fericit, că pot să fiu orice pentru el și nu înțelegeam de ce, vreodată ai renunța la asta. Dacă cineva e dispus, să facă toate astea pentru tine, de ce ai renunța vreodată la el. I-am înțeles motivul și l-am acceptat, dar tot nu pricepeam cum poți să renunți la o persoană care ar face atât de multe pentru tine, și mă gândeam eu, pe atunci, că dacă voi găsi o persoană să facă atâtea pentru mine, să-i pese atât, eu n-am să renunț niciodată la ea. Atunci nu vedeam, că de fapt, el ar fi făcut poate prea puține pentru mine, că nevoile mele au rămas undeva în fundal, și că, de fapt, cu toate că eu am făcut și aș fi putut să fac sacrificii mult, el nu era fericit cu mine. El n-avea nevoie de astea de la mine, iar eu, oricât mi-aș fi dorit și aș fi încercat, n-aș fi putut să fiu ce are el nevoie, n-aș fi putut să-l fac fericit. Pentru că, în mod evident, tot ceea ce putem noi da altora, nu înseamnă tot ceea ce au ei nevoie. Acum știu asta. Cumva am înțeles-o și atunci dar mi-a fost greu s-o realizez cu adevărat, și am avut tendința, pentru o perioadă scurtă de timp, ce-i drept, să mă învinovățesc. Să mă întreb de ce sunt atât de greu de iubit, ce e defect la mine, de ce sunt așa și alte gânduri în care mă condamnam pe mine. Din fericire pentru mine, am realizat că nu a fost vina mea, că eu am dat tot ce-am avut și putut să dau, și am reușit să înțeleg cu adevărat, că în unele cazuri, pentru unele persoane, asta nu este suficient și este total în regulă, că nu este vina mea, și că oricine are dreptul să fie cu adevărat fericit, indiferent de cum ma va afecta asta. Și a fost mult mai bine și mai ușor după aceea. În doar vreo două săptămâni am realizat că în relația aia eu nu prea existam, că mi-am lăsat, din nou, nevoile mele pe dinafară, și că, din nou, n-am știut să cer și să primesc ceea ce aveam și eu nevoie.

Îmi amintesc că atunci am avut o discuție cu una din verișoarele mele, în care verișoara mea mi-a spus, că dacă i se întâmpla ei să se despartă cineva așa de ea, ea s-ar fi închis în ea, și că i-ar fi fost foarte greu să-și redeschidă sufletul. Eu i-am spus că știu că nu e vina mea, că nu toși oamenii au aceleași nevoie și că noi nu le putem îndeplinii pe ale tuturor, și că, aleg să merg mai departe cu sufletul total deschis. Și asta am și făcut. Din păcate, următoarea (scurta) experiență, mi-a adus tot un gust amar și o dezamăgire (nu știu sigur dacă este cuvântul potrivit), dar și mai departe am plecat cu sufletul la fel de deschis. Și am ajuns să dau de un om de la care nu trebuie să cer, ci trebuie doar să primesc tot ce n-am primit și am dat de-a lungul experiențelor mele anterioare. Și cel puțin pentru asta, știu că atunci când am decis să pornesc la drum perfect asumată dar mai ales cu sufletul larg deschis,  fost cea mai bună decizie.

Așa că atunci când dați peste o dezamăgire, peste care treceți foarte greu, gândiți-vă bine dacă cel mai bine pentru voi este să vă îndepărtați și să nu mai lăsați oamenii să intre în sufletele voastre. Vă promit eu, că există oameni minunați, dacă o să le permiteți să vă arate asta.

Ce vreau să vă spun după toate astea, este că, fie că sunteți mari sau mici, la început sau cu ani de experiență în spate, trebuie să vă puneți la același nivel cu partenerul, să dați cât simțiți și puteți, dar obligatoriu să vă asigurați că primiți ceea ce aveți nevoie, ceea ce vă alină sufletul și vă aduce fericirea.

Știu că uneori este foarte dificil să renunți, chiar și atunci când știți câte este de greșită relația în care vă aflați, sau că nu vă face fericiți, sau că știți că meritați mai mult, dar pur și simplu ceva din voi nu vă lasă să dați drumul la ce aveți acum. Știu, chiar știu cât este de greu. Dar, să știți că voi meritați asta, voi (fiecare om) meritați să  fiți fericiți, voi meritați să primiți tot ceea ce dați, pentru că o relație sănătoasă nu merge doar pe un sens, și nu este construită doar din nevoile și dorințele unui singur om.

Și încă ceva, dacă ați dat tot ce aveați și puteați, dacă ați fost corecți, onești, dacă ați iubit nebunește, ați dat afecțiune, ați arătat grijă, și tot nu este suficient, vă promit, nu este vina voastră. Nu este vina nimănui, nu toți oamenii sunt făcuți să se potrivească cu toți oamenii, nu puteți alina orice suflet, și nu puteți completa orice viață. Și este perfect în regulă. Căutați sufletu care are nevoie de ce poate să-i ofere sufletul vostru. Căutați suferința pe care puteți s-o alinați, și inima care poate să vă iubească. Iar dacă sunteți de cealaltă parte a baricadei, dacă persoana de lângă voi nu vă face fericiți deși și-ar dori, și dacă n-o puteți iubi deși ea vă iubește, renunțați. E cel mai bun lucru pe care îl puteți face. Și voi și ceilalți, aveți dreptul la o fericire ce n-o veți găsi împreună.

Nu renunțați la voi atunci când intrați într-o relație, nu renunțați la dorințele și nevoile voastre, nu renunțați la principiile voastre, nu renunțați la ideile, și idealurile pe care le aveți. Nu faceți compromisuri care vă rănesc, nu vă mulțumiți cu mai puțin decât ce v-ar face fericiți, nu vă complaceți în situații dificile sau care vă fac rău. Pentru că meritați mai mult, trebuie să credeți asta. Nu renunțați la libertate. Pentru că o relație nu e menită să vă îngrădească sau să vă taie aripile, ci să vă învețe să zburați în doi.

Alegeți cu grijă partenerul de zbor, și aveți mare grijă de voi și de sufletele voastre. Sunt atât de prețioase.

Dragă domnule an 2020

 

Dragă domnule an 2020, 

Ai fost un an diferit. Diferit de tot ce-am trăit până acum, de tot ce-am crezut vreodată că voi trăi. Mi-ai arătat fețe ale oamenilor pe care nu voiam vreodată să le văd, mi-ai arătat suflete întunecate, inimii pline de ură și ignoranță. M-ai înconjurat cu frică și incertitudine, cu panică, cu gânduri multe și confuze. Mai ținut mai la distanță, mi-ai luat timp și ocazii, mi-ai pierdut momente cu oameni dragi. Ai schimbat macazul drumului pe care mergeam, mi-ai arătat noul. Mai smuls din ce-am trăit și m-ai aruncat în alta viață unde totul e atât de diferit. Mi-ai adus multe lacrimi, mi-ai îngreunat sufletul, mi-ai adâncit răni.

Dar, tot tu, dragă 2020, mi-ai adus liniștea, m ai pornit pe un drum al meu, mi-ai deschis o nouă cale și mi-ai început un nou capitol al vieții. Mi-ai dat speranță și încredere, mi-ai dat puterea deciziei. Mi-ai prezentat o nouă formă de iubire, și m-ai aruncat într-o nouă poveste, inimaginabil de frumoasă. Mi-ai dat sute de zâmbete, mi-ai umplut sufletul cu fericire și împlinire. Mi-ai adus în viață un suflet mic și blănos. Mi-ai arătat ce înseamnă mai mult independența. Mi-ai dat sănătate și puterea de a lupta pentru ea. Mi-ai adus fericire. Mi-ai deschis ochii, să văd mai bine frumosul și realul, mi-ai dat harul de-a trăi si vedea cu sufletul și mai deschis.

Ce vreau să-ți mai spun, e că, nu vreau să te uit, cu toată durerea în care ai fost îmbrăcat. Aleg să cred că ai fost mai mult un an bun, decât unul rău. Aleg ca pentru mine, tu să fii un an uimitor, din toate toate punctele de vedere, pe toate planurile.

Și-ți mulțumesc, 2020, că m-ai învățat cum să trăiesc mai altfel, că ai adus atâtea lucruri valoroase în viața mea, că m-ai învățat să privesc viața și-n alt mod. 

Iar pe tine, domnule 2021, te rog, regăsește-ne liniștea și echilibrul. Și fii bun, mai bun decât toți anii, dacă-ți stă în putere. Și adu sănătate; sănătate și fericire. Și multă iubire și înțelegere. Oamenii au nevoie de asta, acum mai mult ca oricând. Multă iubire ❤