miercuri, 31 mai 2017

Licean pentru toată viața





Astăzi am deci să-mi îndrept pașii înapoi spre liceu, spre lumea în care trăiam acum vreo cinci luni, spre locul care mi-a fost a doua casă, spre bucuria nemărginită care mi-a fost dăruită aici, spre etapa ce tocmai o sfârșisem. Timpul nu schimbase liceul, mici schimbări insesizabile, în rest totul îmi părea la fel. Avea aceleași porți albastre care m-au întâmpinat atâtea dimineți, și m-a primit la fel ca pe un elev de acolo. Când am intrat pe poartă am simțit cum timpul mi-a deschis o ușă spre trecut, am crezut că îmi oferă încă o șansă la ceea ce-am trăit - chiar și doar pentru câteva ore, și nu puteam fi mai fericită sau mai recunoscătoare pentru această șansă; aveam de gând să profit întru-totul de ea. Părea ireal să mai am ocazia asta, prea ireal pentru a fi adevărat. Dar nu puteam să mă gândesc la asta atunci, adică, cum puteam să-mi ascult gândurile când toate simțurile mele mă purtau spre un trecut reînviat, de care nu credeam că mai pot avea vreodată parte? Holul lung era așa pustiu încât liniștea mă copleșea,dar tocmai asta m-a făcut să mă cufund și mai mult în tot ce era  acolo, în tot ce am trăit acolo. M-am îndreptat spre ușă. Câteva secunde am privit în gol, apoi am îndrăznit a bate și am intrat. Dirigul mi-a zâmbit sincer când m-am îndreptat spre catedră, în timp ce elevii clasei a noua priveau nedumeriți. Clasa rămăsese exact cum am lăsat-o noi. Fiecare urmă din existența noastră acolo era vizibilă, în fiecare bucățică din clasă am simțit prezența noastră, parcă am simțit cum toată încăperea ne aștepta pe noi.  Văzând clasa, dirigu' și totul neschimbat chiar m-am lăsat păcălita, chiar am crezut ca pot trăi în trecutul pe care l-am iubit atât. Dar în curând, am auzit „dirigu” rostit de alte voci decât ale noastre, de alți copii care au nevoie de el, de îndrumările, sfaturile si sprijinul lui, alții care se bazează pe el să-i îndrume în această perioadă din viața lor,așa cum ne-a îndrumat și pe noi. Acum, alții aveau nevoie de el, mai mult decât noi. Era ca și cum m-aș fi întors în trecut când noi eram în clasa noua și noi stăteam nedumeriți în bănci. Când încă nu știam ce vrem sau la ce să ne așteptăm. Dar era diferit, căci nu mai eram noi și nu o să mai fim niciodată și niciodată n-o să mai fie la fel, indiferent cât de vi par a fi amintirile sau cât de vi le simțim. În acel moment am realizat ca oricât aș vrea, nu mă mai pot întoarce la ce-a fost, timpul nu-mi dăduse niciodată aceasta șansă, ci doar m-a făcut să realizez că am pierdut -  poate -  cele mai frumoase clipe din viață, și că, ele vor rămâne mereu în trecut. În acel moment am realizat cu adevărat ce se întâmpla, am realizat că nu mai sunt elevă de liceu și că nu voi mai fi niciodată, că școala aceea nu-mi mai aparține în niciun fel și că acele porți albastre îmi sunt deschise doar ca simplu vizitator, dar mai ales m-a trezit la realitate și mi-a arătat că viața mea începuse  atât de brusc. Acum părăsind cu pași înceți holurile și curtea liceului, nu mai îndrăznesc să mă uit înapoi; căci  aici nu mai este loc pentru mine, nu mai pot numi locul ăsta a doua casă și chiar mai trist, viața și viitorul meu sunt atât de departe de aici. Știu că mă voi mai întoarce pe aici, dar niciodată nu va mai fi la fel ca acum, niciodată nu-mi va mai fi trezită această bucurie - pe care am simțit-o ani la rând , ci de acum îmi voi trezi doar amintirile. Amintirile - atât mi-a m-ai rămas din viața mea de atunci.


Gândurile astea le așterneam pe foaie acum aproape trei ani după prima - și ultima, vizită în liceu după ce îl terminasem. Aveam un nod în gât și lacrimi în ochi. Și acum îmi amintesc atât de bine și de viu momentul acela, și de fiecare dată când recitesc ceea ce am scris mi se retrezesc aceleași sentimente pe care le-am trăit atunci. Sentimente de regret, de despărțire, de rămas bun și încă mi se pune un nod în gât și lacrimi în ochi. 

A fost prima și ultima dată când am vizitat liceul în calitate de simplu vizitator, sau de elev al unei generații deja încheiate, care rămăsese doar în amintire. Nu am mai avut curajul să merg pe acolo de atunci. Pur și simplu, n-am mai putut. Simțeam locul mult prea departe de mine, simțeam fiecare bucățică din el cum îmi ia câte o bucată din tot ce am trăit acolo.

De curând am avut festivitatea de încheiere a facultății și cu greu mi-a smuls emoții pentru cel mult câteva minute. Când încheiam liceul, nu-mi mai puteam stăpânii lacrimile, simțeam că nu mai pot să respir, voiam să opresc timpul, să-l dau înapoi, să-l resetez, doar să fac ceva și să nu ajung la final. 

Urăsc să mă trezesc de dimineață, multe lucruri pe care le-am trăi în liceu mi se păreau cel puțin în neregulă, dar pentru oamenii care mi-au fost a doua familie, aș vrea să pot prelungi liceul pentru cel puțin toată viața. Am lăsat acolo prea multe din mine ca să mai pot fi completă, și cu greu încerc să umplu golurile care încă au rămas la trei ani de la terminare. 

Mintea, timpul, realitatea, toate îmi spun că am terminat acea perioadă, că a fost ceva trecător, firesc, că ma așteaptă noi drumuri, noi uși deschise, noi oameni și experiențe, dar inima mea îmi spune că sunt tot acolo, și că voi fi licean pentru toată viața, dar nu orice licean, ci liceanul ce am fost, înconjurat de acei oameni, de acele experiențe. În inima mea încă mă simt așa pentru că am nevoie de asta, am nevoie să simt asta, am nevoie de locul acela cu tot ce a însemnat el în sufletul meu. Nu-i pot da drumu, și nu cred că-i voi da drumul niciodată. Face parte din mine, și ah ce parte frumoasă este.

Mi-am creat o legătură inimaginabil de puternică cu acea perioadă. Unde oamenii îmi erau familie, unde locul îmi era casă. Unde mă simțeam acceptată și ascultată. Unde m-am descoperit întâia oară pe mine, unde m-am format, unde am crescut și învățat. Acolo unde deși nu am avut extrem de multe experiențe, am avut extrem de multe trăiri. Și asta am luat cu mine, trăirile. 

Deci oriunde mă voi duce, cu oricine aș fi, oricum va fi viața mea, mereu în fiecare moment din viața mea, voi fi licean, voi purta cu mine tot ce am trăit acolo, și le voi purta vi și reale. Și așa voi rămâne licean pentru toată viața.

duminică, 28 mai 2017

Precum niște picături de ploaie





Ați stat vreodată să priviți picăturile de ploaie cum se scurg pe vreun geam?
De multe ori am privit pe geamul trenului, al mașinii și mai rar pe geamul din cameră cum picăturile de ploaie se scurg încet, sau mai repede până ce ajung jos, și apoi le priveam pe altele și altele.

Știți ce am observat?

Că sunt picături de toate formele și mărimile, multe asemănătoare dar niciunele identice. Unele picături, mai mari, își croiesc singure drum pe geamul deja ud, altele mai mici o iau deja pe calea făcută de cele mari, unele ajung să coboare pe geam în timp ce altele se amestecă în apa rămasă pe geam și efectiv dispar. Toate se îndreaptă în jos, unele merg singure până ce ajuns, iar altele se întâlnesc într-un punct și de acolo se formează o picătură și mai mare care își croiește propriul drum, dar și picături mai mari care se destramă în altele mai mici și o iau pe drumuri separate.

Și știți ce am mai observat?

Că așa suntem și noi oamenii. ne asemănăm cu aceste picături, și noi suntem de diferite forme și dimensiuni, și noi ne asemănăm dar niciodată nu suntem la fel. Ne „scurgem” pe geamul vieții până ajungem la final. Cei mai puternici, curajoși și ambițioși o iau pe propriul drum pe care singurii și-l croiesc; cei mai slabi o iau pe drumurile create de unii mai puternici. Unii rămân puternici până la final, în timp ce alții ajung să se piardă în peisaj, se pierd pe ei, deși poate că nu s-au avut niciodată.
Unii pe drum își găsesc persoane care să le însoțească toată viața, care le fac mai puternicie, căci unde-s doi - sau mai mulți, puterea crește; iar unii după ce pleacă împreună la drum își dau seama că drumurile lor trebuie să se despartă pentru că sufletele lor s-au despărți deja. Și după unii vin alții, și alții și alții. Cei din urmă încă pot să o ia pe cărările create mai înainte, alții se trezesc că se scurg pe o parte a geamului pe care nu mai fusese nimeni și sunt obligați să-și creeze propriul drum.

Curgem prin viață încontinuu, la fel cum se scurg picăturile de ploaie pe geam, uneori, putem să ne oprim pentru câteva secunde, măcar să mai trăim puțin, să simțim viața și fericirea, apoi curgem în continuare fiecare către destinația lui. Uneori curgem mai lent, alteori mai repede în funcție de cât de lină este calea pe care am luat-o.

Deci suntem ca niște picături de ploaie pe un geam imens al vieții. Până dispărem, nu ne oprim să curgem niciodată. Dar ar trebui să ne oprim puțin din tot ce facem și să ne creăm relații atât de curate și pure precum picăturile de ploaie, iar la final să știm că nu luăm cu noi decât experiențele, nimic altceva.

Curgeți lin  și frumos, trăiți-vă viața frumos, responsabil, asumat, umpleți-o de bunătate și iubire. Iubiți-vă pe voi, iubiți-i și pe ceilalți. râdeți, bucurați-vă. Țineți minte că viața nu se va opri doar pentru că n-ați trăi-o voi.


Sursă fotografie


miercuri, 24 mai 2017

Alege, ori intri ori ieși





Ți-am deschis ușa sufletului meu, te-am lăsat să alegi dacă vrei să intri sau dacă vrei să ieși, însă tu ai ales să stai în prag. Nici nu mă lași să închid ușa în urma ta nici nu vrei să te găzduiesc înauntru. Stai în ușă, și îi încurci pe alții care vor să intre, ori să iasă, și mă încurci și pe mine, căci nu pot ține o veșnicie ușa deschisă.

Cred că ști prea bine ce îmi doresc eu, căci dacă mi-aș dori să pleci, te-aș fi scos atunci când aș fi considerat că este cazul, dar vreau ca tu să alegi, și să nu depinzi deloc de mine. Nu mi-aș dori ca o persoană să stea în viața mea împotriva dorinței sale, din milă, ori din dorința de binefacere. Lasă-i pe alții să facă gesturi de binefacere, iar tu alege cu sufletul.

N-am să te mint că-mi va fi indiferent dacă vei pleca dar nici nu voi pretinde că viața mi se va opri în loc în cazul în care alegi să pleci. Ești liber să decizi ceea ce vrei, așa cum eu sunt liberă să reacționez cum simt în urma deciziei tale.

Deci hotărăște-te, intri sau ieși? Știu că tu ai sta acolo în prag poate pentru o viața, știu că nu vrei să intri pentru a nu fi sufocat de căldura sufletului meu, însă nici nu vrei să ieși pentru că ți-e teamă că vei îngheța, dar așa nu se poate. Aș mai lăsa ușa deschisă o vreme pentru a-ți da timp să te hotărăști, dar așa, mi se va răci și mie sufletul. Și cine-ar mai iubi un om cu sufletul înghețat?

Nu-ți cer nimic și nici nu vreau să te presez, însă dacă tu nu te decizi voi fi nevoită să trântesc ușa sufletului meu și mi-e teamă că te va răni în timp ce te scoate afară din el. Știi că eu nu-mi doresc să te rănesc așa că încă îți dau timp să te gândești și să alegi.

Dacă vei alege să rămâi eu voi fi bucuroasă să îți ofer un loc cald, să-ți țin sufletul protejat și ferit de griji, iar dacă într-o zi te vei sătura de același loc o să îți deschid ușa să ieși fără prea multe insistențe, căci un suflet nu poate sta lipit de un altul, când el simte că a venit momentul să zboare. Deci nu-ți face griji, că nu voi bate cu pumnii în pereți, nu voi plânge și nu voi regreta. Te primesc asumată înăuntru.

Dacă vei alege să pleci, voi fi nevoită să închid ușa în urma ta, însă - contrar cazului precedent, aceasta nu se va mai deschide dacă vei hotărâ cândva să te întorci. Sufletul meu nu este hotel, nu poți veni și pleca când vrei. Ori este un cămin ori o poartă închisă. Nu voi putea să îți redeschid poarta când vei avea nevoie de căldură sau când nu vei găsi un alt loc în care să-ți adăpostești sufletul de furtunile din viața ta.

N-o să-ți port pică indiferent de ce vei alege, pentru că vreau ce e mai bun pentru tine, dar și pentru mine. Iar dacă vei vrea să pleci, sigur nu ai fost cel mai bun lucru pentru mine.

Haide, fă un pas în stânga sau în dreapta, doar nu mai sta acolo nemișcat și indiferent că ieși sau intri asumă-ți și închide ușa în urma ta. Așa că alege, ori intri ori ieși.

marți, 16 mai 2017

Când cuvintele nu ne ajung și nu sunt de ajuns






Sunt atâtea momente în viața când cuvintele nu ne ajung, nu sunt destule, nu ne ajută și rămân nerostite, uneori doar gândite și mai apoi uitate.
Începem să vorbim de mici, și nu ne mai oprim niciodată. Ne ajutăm de cuvinte pentru a comunica de foarte mici, și parcă ne este mult mai ușor să comunică cu ele, cu ajutorul lor și prin ele, însă niciodată nu vor fi suficiente.

Mai sunt și acele momente, când nu avem nevoie de cuvinte, când putem transmite atât de ușor ceea ce avem de transmis, când este de ajuns o privire sau un gest, de aceea și multe dintre cele mai frumoase momente din viața noastră ni le petrecem fără cuvinte și plini de emoții.

Dar sunt și momentele în care cuvintele pur și simplu nu ne ajung. Fie că vorbim de momente fericite din viață, fie de cele mai puțin fericite sau de cele de-a dreptul groaznice, cuvintele nu sunt suficiente, nu ne ajung, ba chiar sunt mult prea puține, uneori parcă nu mai sunt deloc.

Cuvintele mângâie dar și dor. Despre cum dor cuvintele am mai spus aici. Dar acum vreau să vă vorbesc despre momentele în care cuvintele nu ne sunt de ajuns, în care am vrea să spune atâtea însă tăcem. De momentele alea când am vrea să țipăm, să urlăm, să lovim cu pumnii, să spargem, să plângem cu disperare, dar nu ne putem mișca. Stăm pe loc ca niște stane de piatră, am pierdut de mult conexiunea cu propriul corp, nu ne mai transmite semnale, nu ne mai ascultă, este inert la fel ca o jucărie veche.Când am vrea să ne spunem și să le spunem atâtea, dar când nu știm cum să facem asta, nu știm unde să găsim cuvintele potrivite, nici măcar nu știm dacă există cuvinte potrivite. Și de multe ori nu există.

Nu ne ajung cuvintele atunci când vrem să ne exprimăm durerea, fericirea, iubirea, dăruirea, aprecierea, frustrarea. Și chiar dacă noi căutăm cuvinte pentru a ne exprima, de cele mai multe ori, sunt nepotrivite, goale, reci și insuficiente. Am vrea să spunem, mai presus de a arăta. Dar noi am creat cuvintele, și este normal să fie interpretate, este normal să nu ne ajungă, este normal să nu putem transmite exact ce simțim  doar prin ele.

Nu ne ajung cuvintele nici când vrem să spunem că ne pare rău, sau când felicităm, la o bucurie enormă, sau la o durere uriașă. Nu ne ajung, și parcă niciunele nu sunt potrivite și parcă preferăm să păstrăm liniștea, să îmbrățișăm, să plângem, să ștergem lacrimi, să zâmbim, în loc să căutăm minute în șir cuvintele potrivite, care poate nu vor fi atât de potrivite, care poate nu vor fi potrivite deloc.

Cuvintele nu sunt destule de atâtea ori, și totuși punem atât de mare importanță asupra lor. Le punem atât de sus încât ajungem să nu mai credem nimic dacă ele nu sunt, să credem că tăcerea este rea, să credem că prin cuvinte putem povesti, simții, trăii orice. Și ei bine, chiar nu este așa.

Cuvintele nu sunt de ajuns să credem, să trăim, să simțim, să ne facă fericiți. Sau cel puțin nu ar trebui să fie. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a creea sau întreține relații. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a iubii sau pentru a ne face iertați. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru noi, nu sunt de ajuns pentru alții, nu sunt de ajuns pur și simplu. Sunt esențiale, dar nu și de ajuns.

Cine nu știe perfecțiunea unui moment fără cuvinte? Acele sentimente care ne străpung corpul, care ne fac sângele să fiarbă și ochii să sclipească. Acele trăiri accentuate de liniște, acele stări de pace și iubire trăite tăcut. Acele mărturisiri de dragoste spuse doar din priviri. Prima întâlnirea cu el sau ea, sau cu copilul tău, nopțile de dragoste și zilele de fericire, momentele de regăsire, clipele de cutreierat lumi doar din priviri, sunetele atât de perfecte ale naturii, ale respirației, ale vieții, îmbrățișările lungi, toate astea și-ar pierde din farmec dacă am adăuga și cuvinte. Pur și simplu unele clipe sunt făcute pentru a le trăii în tăcere, în liniște. Pentru celelalte există cuvintele care trebuie însoțite de dovezi, atingeri, fapte, priviri...

Trăiți, zâmbiți, faceți, dovediți, regretați și mai apoi vorbiți, promiteți, rugați, cere-ți scuze.  Cuvintele sunt necesare dar nu și suficiente; uneori nici măcar necesare.

Țineți minte, cuvintele nu sunt de ajuns și nici nu ne ajung.


Sursă fotografie

sâmbătă, 13 mai 2017

Am învățat să îmi asum






Printre lecțiile pe care le-am învățat în ultimul timp - să zicem cam în ultimul an, este cât de important este să fiu asumată, să accept responsabilitatea faptelor mele și atâta timp cât sunt mulțumită cu mine, să fiu eu exact așa cum sunt.

Am învățat că atâta timp cât fac ce simt, și o fac asumat și responsabil nu poate fi decât bine. Îi las pe alții să judece. să creadă, să catalogheze, să-și facă păreri, astea sunt cu mult mai puțin importante.
Am învățat să îmi asum și ce urmează, nu doar ce a trecut. Îmi asum respingeri, momente ce știu sigur că se vor întâmpla, sau nu se vor întâmpla, după ce iau unele decizii, și fac anumite lucruri.
Am învățat să-mi asum tot ce decid, să mă împac pe mine cu tot ce vreau și simt și mai apoi să fac alegerea. Practic, să pornesc la drum direct asumată. Chiar de uneori doare, sau mă întristează, sau mă face să sufăr ceea ce se întâmplă, îmi asum toate astea dinainte să se întâmple. Așa o să fiu conștientă de tot ce o să simt după, de tot ce o să se întâmple, și totul va fi bine și mult mai simplu, căci voi fi deja împăcată cu situația, chiar dinainte să se întâmple.
Am învățat să-mi asum atât lucrurile bune cât și cele rele. E mai important să plec în gând asumată cu cele rele, căci nu va fi niciun impact atunci când chiar se vor întâmpla, iar dacă nu se vor întâmpla, cu atât mai bine. Eu măcar mi-am asumat și părțile rele și pe cele bune.

Este important să ne asumăm gândurile, vorbele dar mai ales faptele, căci prin ele exprimăm și ceea ce simțim, gândim și credem. Indiferent de ce facem, sau de cum facem, să o facem asumat, să ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre, consecințele lor și toate reacțiile care vor fi stârnite în urma faptelor noastre.

Este la fel de important să ne asumăm vorbele, reacțiile și greșelile. Să ne asumăm că am greșit, sau rânit sau întristat, în loc să disimulăm și să nu acceptăm consecințele rezultate. Ține de respectul față de noi, de cât de sinceri suntem cu noi și mai apoi cu ceilalți.

Cum am spus, este mult mai ușor să plecăm la drum deja asumați. Până la urmă trebuie să fim mulțumiți cu noi și să facem ce ne face fericiți. Această asumare este pentru noi, pentru a ne menține sinceri cu noi, cu ce credem, gândim și facem. Și mai apoi - poate, pentru a ne menține ideile, percepțiile și cine suntem de față și cu ceilalți.

Așadar fiți mândri de voi și trăiți sincer, frumos, asumat și responsabil.


Sursă fotografie 

miercuri, 10 mai 2017

Zâmbete





Mi-aș dori tare mult să pot avea un coșuleț cu zâmbete, să îl port peste tot cu mine, și să am un număr nelimitat de zâmbete. Dar nu acele zâmbete pe care le afișăm zi de zi, pentru a-i minții pe alții, ba chiar și pe noi. Un coșuleț cu zâmbete sincere, curate, reale. Zâmbetele acelea care îți schimbă ziua și starea. care parcă îți iau cu mâna supărarea, care îți luminează ochii și sufletul. Acele zâmbete.

În haosul de zi de zi, în nebunia din viața mea, printre oameni mai mult triști decât fericiți, mi-aș dori să mă plimb cu coșulețul meu miraculos cu zâmbete și să le dau celor care chiar au nevoie de câte unul, sau de mai multe, sau de o infinitate.

Când văd un vânzător trist, hop să scot un zâmbet, să mă uit în ochii lui și să i-l dau. Când văd un copil plângând să scot un zâmbet care să îi acopere lacrimile. Și aș merge veselă pe stradă cu coșul meu cu zâmbete și aș împărții oamenilor triști, supărați, cu gândurile în altă parte, frustrați sau nervoși. Și ar fi și ei mai fericiți și cei cu care se întâlnesc. Câtă putere poate avea un zâmbet.

Alteori chiar eu am nevoie de zâmbete și nu am puterea să-mi creez unul. Când strâng din dinți, sau gând ajung acasă plină de frustrări și planuri date este cap, ce bine ar fi dacă aș băga mâna în coșuleț și mi-aș lua un zâmbet care să ma țină toată ziua, poate chiar toată viața.

Din păcate nu am la dispoziție așa coș miraculos că tare mi-ar mai plăcea, și nici de cumpărat nu găsesc, așa că nu-mi rămâne decât să zâmbesc cât mai des și să le zâmbesc oamenilor cât mai des, că poate așa le dau și eu din zâmbetul meu.

Zâmbiți. Zi de zi. În fiecare moment dacă se poate. Vă face atât de bine un zâmbet sincer, și dacă voi îl oferiți și dacă îl primiți. Zâmbetele au o putere miraculoasă de vindecare a rănilor, dar și de a acoperi și elimina frustrările și tristețile de peste zi.

Așadar zâmbiți, mult, cu poftă, din suflet. Zâmbetele fac viața mai frumoasă.






luni, 8 mai 2017

Scopul vieții este de a ... căuta?








Participând azi la cursul festiv prin care am celebrat terminarea facultății (teoretic, căci practic mai avem vreo șase săptămâni de facultate), ascultând - mai mult dezinteresată, discursurile mecanice cu aproape zero emoții ale câtorva profesori, ceea ce a spus o doamnă profesoară m-a pus serios pe gânduri. Spunea că toată viața suntem într-o continuă căutare și că la final este mai importantă căutarea decât ceea ce am găsit, în cazul în care am găsit ceea ce căutam, sau în orice caz.

Am stat puțin să mă gândesc la asta, să diger bine ideea, și îi dau dreptate. Suntem într-o continuă căutare, căutare de lucruri materiale, sentimente, persoane, chiar și propria persoană. Căutăm răspunsuri, soluții, idei, cuvinte, rezolvări, drumuri, direcții. Mereu, zi de zi.

Începem să le căutăm de când suntem mici și nu cred că terminăm să căutăm niciodată. Deci suntem într-o continuă căutare, chiar dacă nu mereu găsim ceea ce ne dorim. Și oricum, de multe ori, cred că ne dorim mai mult să căutăm decât să găsim.

Cel puțin eu, prin căutare descopăr lucruri despre mine, despre lume, despre oameni, despre sentimente. Și asta în timp ce caut cu totul altceva. De aceea nici nu mai are importanță dacă am găsit sau nu ce căutam, că am găsit sau câștigat altele.

Din păcate această căutare care este atât de firească se petrece în grabă. Nici nu așteptăm să găsim căci căutăm altceva, și altceva, și altceva. Pe unele le găsim din zbor dar nu ne dăm seama, pe altele nu le găsim niciodată, dar nici asta nu ne dăm seama uneori.

Uneori căutăm ceva ce ne pare atât de important, de parcă viața nostră ar depinde de acel ceva, iar atunci gând îl găsim nu numai că nu suntem satisfăcuți, dar nici nu avem nevoie de acel ceva. Deci aveam nevoie să căutăm, nu să găsim.

Măcar de ne-am opri din când în când din această căutare disperată să vedem câte și mai câte am găsit, câte avem, câte trăim. Este în natura noastră să căutăm, dar ar fi atât de bine dacă am face-o mai puțin agitat, mai atenți, mai cu ochii și mintea deschisă, mai fără grabă. Măcar uneori. Nu de alta, dar căutăm o viață fericirea și de atâtea ori trecem pe lângă ea, căci în căutarea noastră disperată ajungem să privim doar în față, fără imaginea de ansamblu.

Acum, stând și gândindu-mă realizez că și eu sunt într-o continuă căutare, care însă a depășit viteza normală. Trebuie să mai fac câte o oprire din când în când. Cu toții ar trebui. E frumos să cauți, e frumos și atunci când găsești dacă de asta avem nevoie, dar de asemenea e frumos și atunci când ne oprim din tot și suntem doar atenți; la noi, la alții, la lume, la viață.

Așadar spor la căutat în continuare, face-ți-o echilibrat încât  să fie o plăcerea acest drum al căutării. Și mai opriți-vă din când în când, atunci când simțiți nevoia. E obositor să cauți fără oprire. So, take a break.


Sursă fotografie

marți, 2 mai 2017

Paşi spre viitor




Chiar dacă am da aproape orice pentru mai mult timp, pentru o clipă de răgaz, pentru un buton de stop sau măcar de pauză, ne îndreptăm cu paşi repezi spre viitor. Uneori atat de repezi că nici nu realizăm că am ajuns în acel viitor, ba chiar l-am lăsat şi în urmă visând la un alt viitor.

Şi eu mă gândesc zi de zi la viitor, unori la viitorul foarte apropiat alteori la cel foarte îndepărtat. Atunci când realizez asta mă opresc, îmi zic în gând fie ce-o fi şi încep să trăiesc în acest prezent, care uneori e mai frumos alteori mai puțin frumos.

Ştiți de ce cred eu că petrecem foarte mult timp gândind la viitor? Pentru că este ceva pe care putem să-l creem, putem să ni-l închipuim aşa cum ne dorim. Prezentul e prezent, e aşa cum e, nu putem să facem soare dacă plouă. Dar în viitor putem face asta, sau cel puțin credem ca putem.

E frumos să visezi la o viață aşa cum ți-o doreşti, e frumos şă speri la lucruri, să faci planuri îndepărtate care poate nu se vor împlini niciodată, pe care însă noi le credem aşa reale. E frumos dar şi periculos uneori. Uneori petrecem atâta timp gandindu-ne la viitor încât nu ne mai asigurăm că acele planuri devin realitate, nu mai trăim în prezent şi nu mai luptăm pentru ce ne dorim în viitor.

Viața e frumoasă zi de zi, chair dacă nu e tot timpul aşa cum ne-am dori-o noi, şi eu văd asta cel mai des atunci când mă trezesc şi nu mă gândesc la nimic, doar privesc pe geam.

Încerc să nu mai fac câte zece paşi pe zi spre viitor, ci să iau viața pas cu pas, trăind în prezent, si mergând uşor spre viitor.