marți, 30 ianuarie 2018

Un an și 15 zile





Da, cam atât a trecut de când am scris primul articol pe blog. Acesta este. De mult timp m-a bântuit gândul de a începe un blog, dar am tot amânat din diverse motive, dar realitatea era că îmi era frică (dacă mă întrebați acum de ce anume, nu cred că aș putea să vă dau un răspuns exact). Dar într-o zi din ianuarie 2017, 8-9, nu-mi mai amintesc sigur, am înghițit în sec și mi-am zis „gata, îl fac”. Mi-a luat ceva până i-am dat numele, până m-am hotărât cum vreau să arate; l-am schimbat de grămezi de ori și până la urmă a ieși ceva acceptabil. Dacă ați citit pe vremea aceea, deși mă îndoiesc, ați fi observat fundalul roșu aprins de la care te dureau ochii - ulterior l-am schimbat cu o nuanță care - cel puțin pe mine, nu mă deranjează la ochi; dar dacă pe voi vă deranjează anunța-ți-mă într-un comentariu ca să pot modifica. Mi-au mai trebuit câteva zile până să îmi fac curaj să și postez.

Mă gândeam, oare ce să scriu, am stat eu așa în fața laptopului, vreo oră și exact 0 idei. M-am mai uitat prin caiete (unde îmi scriam gândurile, nedumeririle, trăirile), am început să răsfoiesc jurnalul și voila, am găsit ceva ce mi se părea cât de cât ok. Așa a apărut Momentele vin și trec.

Citisem înainte de a îmi face blogul că majoritatea blogărilor renunță în primul an, din cauza traficului scăzut. Ei bine a trecut un an (și 15 zile) și sunt tot aici, ba chiar, mult mai dornică să păstrez și consolidez legătura cu voi, cititorii mei, indiferent care este numărul vostru.

Cum scrie și în descrierea blogului, întâi, acest blog este cu și despre mine. Deci blogul a fost făcut ca un jurnal, menit să vă ajute și pe voi, în cazul în care poate. M-a ajutat enorm și mă ajută și mai mult când știu că măcar un pumn de oamenii îl citesc, și dacă pe unul singur, l-am ajutat cumva, l-am făcut să zâmbească, l-am pus pe gânduri, l-am făcut să nu se mai simtă singur, atunci blogul acesta trebuie să existe. Pentru asta mi-aș dori să îmi lăsați sugestii de articole, lucruri despre care a-ți vrea să auziți; sau poate aveți nevoie doar pentru a fi ascultați sau pentru a cere sfaturi, pentru toate astea (cel puțin) eu, sunt aici. Așa că ne auzim la cutiacutrairi@yahoo.com.

Deci eu sunt aici și voi fi atâta timp cât îmi va face bine, cât mă va ajuta pe mine și pe voi. Sper ca asta să se întâmple încă mulți ani de acum înainte.


miercuri, 24 ianuarie 2018

2017, fără supărare, mă bucur că ai plecat




Vă spuneam aici că o să vă explic într-un post viitor de ce am lipsit o perioadă atât de mare de pe blog. Ei bine, a sosit momentul. De fapt, vreau să vă vorbesc despre mai multe aspecte, toate legate strâns de anul 2017.

Sigur anul 2017 nu a fost cel mai bun an al meu (de fapt - cred că a fost printre cei mai răi ani) și dacă aș fi fost mai atentă aș fi putut să prezic asta de la începutul anului. În noaptea revelionului, când trebuia să trecem în anul 2017, nu am avut niciun sentiment de nou, de început, de energie sau entuziast. Am fost total lipsită de orice fel de energie ca și cum următorul an ce avea să vină (2017) nu avea să aducă mai nimic bun. Și ghiciți ce? Chiar nu a prea adus. Bine, nu pot să fiu foarte răutăcioasă cu el, și trebuie să recunosc că am avut și ceva realizări (prea puține) bune, (doar) pe plan emoțional, dar dacă stau să le pun în balanță... îți zic dragă 2017, că n-o să fii văzut prea bine.

Oricum, anul ce s-a încheiat a fost un an dezavantajos pe toate planurile, dar cel mai prost a mers pe plan emoțional. A fost anul în care nu m-am mai recunoscut, nu m-am mai regăsit deloc, nu am mai fost eu. Mi-am dat seama destul de târziu, când deja aveam un pui de depresie, iar vindecarea ei, părea imposibilă. Așa că, zâmbind(aproape) zilnic încercam să mă conving că problema poate fi rezolvată oricând, dacă vreau (fapt deloc adevărat) dar și pentru a da impresia celor din jurul meu că totul e în regulă (deși clar nu era). Timpul a trecut, eu mă afundam tot mai mult, nu mai voiam și nici nu mai puteam să încerc să mă ridic, așa că am rămas acolo jos așteptând ca totul să treacă de la sine. M-am confruntat și cu o insomnie de vreo patru zile, în care efectiv nu adormeam toată noaptea, până pe la 8-9-10 dimineața, mai apoi cu o stare de gol în stomac în permanență, din cauza căreia nici să mănânc nu prea puteam și câteva zile am trăit aproape doar cu iaurturi, plus o răceală din care nu credeam că mai ies cu bine (după ce nu am mai fost răcită de vreo doi ani) și toate astea de-a lungul a vreo două săptămâni.Uneori pentru câteva zile mi se părea că, gata, am scăpat, sunt bine, mi-am revenit, iar mai apoi intram înapoi în acea groapă neagră din care nu puteam și nu voiam să ies. Și faptul că nimic nu mergea bine pe niciun plan, m-am făcut să-mi fie și mai imposibil să mă ridic, și faptul că nu mă puteam ridica făcea ca lucrurile să nu meargă bine pe niciun plan. Nice, right?

Și într-o zi mi-am zis gata. Ca să nu mă frustrez și mai tare pentru că lucrurile nu mergeau așa cum mi-am propus (pentru că nu reușeam să le fac să meargă), m-am decis să nu mai vreau să fac lucrurile să fie în niciun fel și să abandonez tot. Și așa, mi-am dat un timp ( mai bine de o lună) în care să nu fac nimic, ci doar să stau. Să mă gândesc, să mă uit la filme, să dorm, să citesc, sau orice altceva aveam nevoie stric în momentul acela. Dacă aveam chef să vorbesc, vorbeam, dacă voiam să fiu singură dădeam telefonul pe silențios și stăteam toată ziua în cameră; dacă nu voiam să mănânc (acasă cinele le luăm în familie) nu mâncam și nici nu mă chinuiam să dau explicații pentru asta; când mami mă ruga să o ajut cu ceva, dacă voiam și mă simțeam în regulă o ajutam, iar dacă nu, îi spuneam că nu vreau și că ori le face ea, ori le fac eu mai târziu sau ziua următoare. Am fost așa, într-o perioadă în care mi-am urmat cam 90% simțurile. Fără să stau să analizez dacă e corect, cum și pe cine supăr, cum și ce au alții nevoie, și am încercat să îmi îndeplinesc strict nevoile mele: de liniște, de somn, de relaxare, de descărcare, de plâns, de creativitate etc.

Toate astea m-au ajutat să mă vindec. Toate astea m-au pus pe drumul de plutire. Faptul că nu trebuia să mă gândesc toată ziua la nimic, că puteam sta o zi întreagă în pat, privind pereții, faptul că nu contam decât eu, m-au ajutat să-mi recâștig încrederea în mine, și asta a fost cel mai bun lucru pe care îl puteam face pentru mine; și chiar a ajutat, mult, extrem de mult.

Și înainte cu vreo săptămână să fie revelionul, mi-am zis că din prima săptămână a noului an, voi face o grămadă de lucruri; dar când a venit săptămâna aceea mi-am dat seama că aș vrea să mai amân lucrurile puțin, și în loc să încerc să le rezolv, deși eu nu-mi doream asta, am preferat să le mai amân până simt că pot și vreau să le îndeplinesc. Așa că au fost 0 frustrări și neîmpliniri, și 100% mulțumire față de propria persoană.

Iar acum, deși lucrurile nu sunt exact așa cum mi-aș fi dorit, sunt bine, și mulțumită și cel mai important e că am devenit răbdătoare și îmi dau timp mie și vieții mele să ne punem în regulă. Și nu iese din prima, și nici din a doua, și nici din a zecea, așa că mă opresc, trag aer în piept și un pui de somn, și mâine reîncerc. Simt cu adevărat diferența, mă privesc altfel, mă bucur altfel, mă trezesc altfel și adorm altfel, pur și simplu mă simt altfel, mai bine, mai fericită, mai dornică de a face, a avea, a obține; iar seara mă pun la somn cu gândul că mâine va fi o zi bună, și chiar este. Și au trecut doar câteva săptămâni din noul an.

Deci, scuzați timpul lipsă, dar chiar am avut nevoie de el. Poate și voi simțiți că nu mai puteți, că toate pur-și-simplu nu funcționează, poate vă simțiți neîmpliniți, cu rezervoarele goale, cu frustrări și nervi; așa că atunci când simțiți astea luați-vă timp pentru voi, doar pentru voi. Măcar pentru o oră, două, o zi sau cât vă permite timpul, lăsați totul la o parte și pune-ți-vă pe primul plan, ascultați-vă corpul și mintea și îndepliniți-vă nevoile. E foarte important pentru a merge mai departe, pentru a putea face lucrurile să funcționeze, pentru a funcționa voi. Lăsa-ți tot ce zic și fac ceilalți, și pune-ți-vă pe primul loc. Așa o să fie cel mai bine pentru toată lumea, o să fiți mai calmi, mai calzi, mai buni. Și oamenii din jur o să aprecieze asta, o să vedeți.

Așadar, da, am avut un an cât se poate de prost, dar am intrat în anul acesta cât de poate de bine. Deci, hai că se poate. Așa că, dragă anule 2017, o să-ți mulțumesc pentru lucrurile bune ce le-ai adus în viața mea, și nu o să te critic pentru cele rele, însă o să fiu sinceră cu tine, și o să-ți spun că mă bucur mult că te-ai încheiat.


Sursă fotografie


duminică, 21 ianuarie 2018

Ce a fost cel mai dificil la faptul că părinții mei s-au despărțit





Cu siguranță. de multe ori pe parcursul anilor, mi-am pus întrebarea cum ar fi fost dacă părinții mei alegeau să rămână împreună. Și tot pe parcursul anilor am trecut prin diferite etape, fiecare având greutățile ei. La început veșnicul ce am făcut?, cu ce am greșit?, e vina mea. Mai apoi - când aveam vreo 5-6 ani, a fost îl vreau pe tata (eu am rămas la mama), de ce a plecat?, veșnicele rugăminți între mine și mine în care îl rugam să se întoarcă, îi promiteam că o să fiu cuminte, și ceream iertare, căci eram convinsă că am greșit undeva cu ceva. A mai trecut timpul și am început să înțeleg, să-mi dau seama că nu e nici vina mea, nici a fratelui meu, și nici a lor doi. Mi-am pus mult întrebări despre cum ar fi fost dacă, mi-am imaginat, m-am gândit, m-am gândit dacă și ce aș schimba dacă aș putea face asta. Apoi, mami s-a recăsătorit, și ne-am mutat cu viitorul meu tată vitreg și cu fiica lui, iar tati s-a recăsătorit și el, a mai făcut un copil, așa că a urmat perioada de acomodare. De acomodare la cele două familii noi, extrem, dar extrem de diferite.

Pe parcursul anilor mi-am pus întrebări, am și învinuit, am fost frustrată, mi-a fost ciudă, m-am simțit neputincioasă, speriată, prea mică, prea neimportantă. Am experimentat prea multe sentimente pentru mine cea de atunci, am mai rămas cu întrebări, dar am ajuns ca acum, la aproape 23 de ani(de fapt - chiar cu câțiva ani în urmă), să fiu 100% împăcată cu situația, să înțeleg că asta a fost cea mai bună decizie, să-mi dau seama că eu nu am influențat cu nimic ceea ce s-a întâmplat între ei și nu sunt de vină pentru asta, și că nici ei nu sunt vinovați.

Au fost multe momente grele, multe nopți în care am adormit cu lacrimi în ochi, multe momente de singurătate și tristețe, dar cu desăvârșire, cel mai greu lucru la faptul că părinții mei s-au despărțit a fost să mă împart. Am amintiri care mi-au rămas impregnate în memorie, și nu în sensul bun. La fiecare sărbătoare, înainte să mă pot bucura de însemnătatea acesteia, începeau frustrările și constrângerile. Amândoi voiau să fiu cu ei, și fără să își dea seama, mă șantajau emoțional. Era groaznic, încă simt nodul acela din piept care parcă nu mă lasă să respir. Indiferent la cine alegeam să îmi petrec sărbătorile, rar se întâmpla să nu mă ascund în cameră și să încep să plâng, căci încărcătura emoțională era mult prea mare. Indiferent ce făceam, simțeam că îi dezamăgesc, și uram să îi dezamăgesc. Și în prima zi a sărbătorilor, părintele la care nu rămăsesem, mă suna și îmi spunea ce frumos e la ei, dar și ce frumos ar fi fost dacă eram și eu, dar (citez) dacă tu ai ales să stai la tac-tu/maică-ta, ca și cum făcusem cel mai mare păcat din lume în momentul în care l-am ales pe unul dintre ei. Și așa era mereu, căci de fiecare dată alegeam pe cineva, și de la un timp, a început să mă îngrozească întrebarea și, la cine faci Crăciunul? . Și de fiecare dată când alegeam, încercam să găsesc cele mai bune argumente, ca măcar puțin să mi se ierte greșeala: Alex(fratele meu mai mic) tot întreabă de mine și trebuie să merg acolo; nu pot să îl fac cu voi că vin verișoarele mele și trebuie să stau cu ele; nu mă simt prea bine să plec de acasă; tati a zis că merge în oraș în seara de Crăciun și o să fie un brad mare și frumos. Nici nu știam ce zic, sau cum zic și pentru mine nici nu conta, căci de fiecare dată când îi spuneam unuia dintre ei că vreau să îl fac la celălalt, îi priveam în ochi și când îi vedeam mă simțeam rea, și egoistă, și nedemnă de iubire, să simt că ei mă iubesc atât de mult și eu le fac rău, și că le voi ruina sărbătorile.

Chiar și în prezent, îmi este foarte greu să iau decizii cu privire la ce o să fac sau cu cine, pentru că încă mai am sentimentul ăla de vinovăție care parcă nu mă lasă să respir. Însă, față de atunci, acum e cu mult mai ușor. În primul rând pentru că încerc să iau deciziile (în mare parte) cu care eu sunt împăcată, și cam primează ceea ce îmi doresc eu, dar și că acum pot să le spun că vreau să îl fac în altă parte și asta este. Atunci n-am știut cum să le spun cât de rău îmi face că amândoi mă constrâng, și am lăsat ca asta să mă rănească pe interior; acum aleg cu sufletul și le pot spune că îmi place mai mult în altă parte și mi-aș dori să fac acel lucru cu acele persoane. Și acum și ei își dau seama că important este ca eu să fiu bine și să fac ceea ce îmi doresc.

 Dacă treceți sau ați trecut prin asta, vreau să vă spun că nu este vina voastră, că (probabil) este mai bine așa, și că părinții nu vă iubesc mai puțin doar pentru că nu se (mai) iubesc unul pe celălalt. Încercați să fiți cât mai deschiși legat de despărțirea lor și continuați-vă viața, căci faptul că părinții voștri nu mai sunt împreună, nu înseamnă că nu mai aveți părinți. La mine, acum, după aproape 20 de ani de la despărțirea lor, rănile provocate de aceasta se închid, lent dar definitiv. Și acum, dacă privesc în urmă realizez că acestă despărțire mi-a adus multe minusuri în viață, însă plusurile care au venit, fac să merite totul, și chiar dacă aș avea puterea să dau timpul înapoi și puterea să îi țin împreună, nu aș face-o, căci toate lucrurile ce le- am primit mai apoi, sunt mult prea minunate ca să pot renunța la ele, iar cel mai important este că acum am două familii pe care le iubesc cu tot sufletul.

Sursă fotografie

marți, 16 ianuarie 2018

Dulce organizare






De când am stat pe acasă, dar mai ales de după Revelion, simt o nevoie nefirească de a organiza lucrurile prin casă. Asta mi se mai întâmpla uneori, când scoteam totul de prin sertare și aruncam, curățam, reorganizam. Era un dezastru la mine în cameră, hârtii, caiete, pixuri și creioane, stickere, lipici, scotch, foarfece, bijuterii, încărcătoare, mărțișoare, medicamente, nasturi, monede și multe altele, stăteau împrăștiate prin toată camera, iar eu în mijlocul lor, cu ideea exactă de ce trebuie aruncat, reparat, despre unde trebuie să stea fiecare lucru. Îmi lua mult, cu orele, timp în care părinții mei se minunau de ce dezastru am reușit să fac, și sigur credeau că nu mai ies cu bine din el; însă până la finalul serii lucrurile stăteau așa cum îmi doream, aranjate, aliniate, organizate. Și nevoia această de organizare era satisfăcută și mai reapărea o dată la câteva luni.

De această dată însă, deja aveam atâtea idei cu cum aș vrea să fie aranjate lucrurile, ce modalități mai simple de a găsi și depozita lucrurile, de a fi mai practic și a arăta mai bine estetic încât nu m-am limitat doar la lucrurile mele. Am reorganizat dulapurile cu lenjeriile de pat, cu perdele și fețe de masă, dulapul cu genți, sertarele, locurile de depozitare; și mai puțin și făceam curat și prin hainele mamei mele (alea pe care le poartă doar o dată, dar parcă tot mai bine se simte să le țină în dulap).

Oricum, după episodul acesta, mi-am dat seama că viața mea ( în momentul acesta) este destul de dezorganizată și nu prea dețin eu controlul, și simt nevoia să dețin controlul măcar puțin, să fie toate așa cum le-aș vrea eu, să le organizez eu. E foarte frustrant să privesc viața așa ca un drum cu mai multe benzi, și eu stau la volanul vieții mele, dar nu reușesc să o coordonez. Și chiar ajută și aceste mici porțiuni pe care pot să le fac așa cum vreau eu, să le organizez așa, după bunul meu plac, pentru a îmi îndeplinii nevoia.

Și de fiecare dată când aveam un episod din acesta era pentru că viața mea îmi cam scăpase de sub control, și tot procesul de a  împrăștia lucruri și de a le aranja, e un proces care, cel puțin mie, îmi aduce calm și liniște, mă ajută să reflectez asupra lucrurilor care mi se întâmplă sau nu, asupra vieții mele și cel mai important, mă ajută să gândesc cât mai clar problemele și să iau cele mai calculate decizii. După ce termin de organizat un dulap, un sertar, o încăpere, mă simt liniștită, ca și cum aș deține controlul întregi vieți, mă face să sper și să mă ambiționez, mă încarcă cu o energie atât de pozitivă încât atunci (chiar dacă și doar pentru câteva ore) simt că pot face orice. Pentru mine, asta e una din metodele care mă ajută foarte mult să simt că dețin controlul vieții mele.

Voi ce faceți când simțiți că pierdeți controlul și că lucrurile o iau în orice parte, numai în cea care nu vă doriți voi nu?

Sursă fotografie

duminică, 14 ianuarie 2018

Colecția mea de șervețele - drum spre integrarea în colectiv





Nu știu voi cu ce vă ocupați acum vreo 10-14 ani, dar eu, colecționam șervețele(era la modă pe atunci). De curând mi-am găsit colecția de șervețele și am rămas, așa, puțin suspendată în amintiri.

Îmi amintesc cum făceam schimburi de șervețele, cum era nevoie de mai multe șervețele mici și subțiri, pentru a primi unul gros. Și sora mea avea o colecție a ei, și cum ea era (mult mai) sociabilă, făcea mai multe schimburi cu prietenele ei din sat, și apoi venea și făcea schimb și cu mine. Uneori lua două de același fel, ca să îmi dea și mie, (la schimb - bineînțeles, era o treabă serioasă asta) sau dacă îmi atrăgea atenția vreun fabulos exemplar, o rugam să meargă la persoana cu care făcuse schimbul să îmi aducă și mie (de obicei, șervețele mai frumoase erau din pachete de șervețele, deci erau la discreție). Abia așteptam să vină vreo zi ceva mai importantă (crăciunul, paștele, halloween-ul) să îi rugăm pe ai noștri să ne cumpere șervețele cu tematici, căci alea erau la modă în acele perioade. Dar și când aveam norocul și cumpărau, luam aproape tot pachetul pentru a le da la schimb, căci era important să facem cât mai multe schimburi ca să avem cât mai bogată colecția; dar nu eram superficiale, nu conta doar numărul ci mai ales calitatea (grosimea și frumusețea desenului). Dacă și voi ați colecționat, știți despre ce vorbesc, iar dacă habar nu aveți, probabil mă considerați cel puțin dubioasă, dar vă zic, era la modă pe atunci, serios.

Oricum, pe lângă toată nebunia distracția cu schimbul șervețelelor și păstrarea lor în condiții cât mai optime(fără pete, fără să fie îndoite sau murdare -căci altfel nu mai făcea nimeni schimb cu tine), pe mine m-a ajutat cu socializarea, la nivel minim, dar dacă mă cunoașteți pe mine, știți că ăsta e un mare plus. Chiar dacă de cele mai multe ori prin sora mea comunicam cu ceilalți colecționari(fetele din sat), uneori chiar eram nevoită să mă întâlnesc față în față cu persoana cu care urma să fac tranzacția(a se înțelege, schimbul), pentru a-i arăta exemplarele mele și apoi pentru a discuta prețul (tot în șervețele, bineînțeles).

Și am avut foarte puține episoade (mai exact două) în care eu să socializez de bună voie și nesilită de nimeni cu fetele din sat cu care nu avem nimic în comun(poate doar vârsta și satul în care locuiam) pe o perioadă mai mare de o oră. Și unul dintre aceste episoade a fost atunci când am început să colecționez șervețele, deci în afara bucuriei ( și credeți-mă, la fiecare șervețel nou primit, eram în extaz) de a strânge șervețele, toată această treabă cu colecționarea, m-a ajutat să mă integrez, cât de cât, într-un grup de copii cu aceleași pasiuni și asta m-a ajuta să socializez(la nivel minim), deci oricum, câștig cel puțin dublu, fără să mai luăm în calcul responsabilitatea(mică, ce-i drept), abilitatea de a negocia, de a ști ce vreau și de a nu ceda în fața presiunilor(puteau insista foarte mult pentru un șervețel frumos). Deci faină treaba asta cu șervețelele, că a reușit să creeze o punte între mine și ceilalți copii, punte pe care am mai mers o sigură dată, așa, până la capătul celălalt(celălalt episod rămas), dar fără șervețele magie, nu mai era nici acea dată.

În continuare că las să admirați minunatele mele exemplare din minunata mea colecție.







Voi ce colecționați când erați (mai) copii?



vineri, 12 ianuarie 2018

An nou, ce îmi doresc de la tine?






În primul rând La mulți ani(cam întârziat, știu), și o să vă urez doar atât, fiți mai buni, cu și pentru voi, cu și pentru ceilalți, aaaa da, și iubiți, mult, mereu, cu tot sufletul.
Știu că am lipsit de pe blog o perioadă, dar într-un post viitor o să explic și de ce, în cazul în care ați fost curioși.

În acest timp, în care, efectiv, nu am făcut nimic, am reușit totuși să îmi pun puțină ordine în gânduri. Am stat, m-am gândit, am visat, m-am analizat și autoevaluat, am privit mai mult înapoi, dar și înainte, și am lăsat timpul să treacă pe lângă mine. Mi-a dat timp să stau, să mă gândesc, să nu fac nimic, să nu mă gândesc la nimic, să nu vreau și să vreau, să stau pur și simplu întinsă în pat cu orele. Mi-am dat timp să orice am vrut, și totuși parcă nu am reușit tot ce am vrut, parcă tot nu m-am gândit destul, parcă tot mai am nevoie să mă împac cu mine, dar una peste alta, când m-am ridicat din această amorțeală, fizică, psihică și emoțională, m-am trezit mai plină de mine, cu mai multă energie, ambiție, dorințe, noi lucruri pe care vreau să le fac măcar o dată în viața, doar așa să îmi spun că și eu pot. De exemplu astăzi am făcut prima mea pâine, da, eu, pâine(???). Deci mi-au răsărit te miri ce idei, dar pâinea măcar mi-a ieșit, micuță, rotundă, coaptă, rumenită, chiar dacă încă n-am gustat-o, măcar să mă laud cu cum arată.

Arată drăguț, nu?

Bine (să lăsăm pâinea deoparte ), deci m-am trezit la viață, după un repaos cam lung, dar foarte benefic pentru mine. Așa că dacă simțiți că aveți nevoie, că nu mai puteți și dacă vă permite timpul și circumstanțele, luați-vă măcar câteva ore în care să nu faceți nimic, în care să vă regăsiți, să vă gândiți la voi, să vă relaxați, să vă împăcați cu voi înșivă sau orice altceva mai aveți nevoie. Ajută !

Ce vreau de la anul ăsta? Hmmm, păi sincer, nu m-am prea gândit (încă). De data asta nu am planuri, nici așteptări. O să aștept ca ideile să se nască și o să mă străduiesc să le și fac să se îndeplinească. Momentan, cam asta. Și m-am decis să îmi fac o bucket list (listă cu lucrurile pe care vreau neaparat să le fac în viața asta).

Dar dacă totuși mi-aș dori ceva de la mine în anul acesta, ar fi să mă organizez ceva mai bine, să nu mă mai las să cad așa profund încât să îmi fie atât de greu să mă ridic, clar să mă ocup mai mult de acest blog, să spun mai des ceea ce simt, să comunic ceva mai mult și foarte important, să fac ceva ca lucrurile să ajungă să fie ceea ce îmi doresc eu să fie, că se pare că lucrurile nu se întâmplă așa cum vreau dacă doar aștept ( cine ar fi crezut ? ) și probabil ar mai fi, dar acestea sunt cele mai importante.

Voi ce vă doriți de la anul acesta?

Sursă imagine(prima, cea cu pâinea e făcută de mine)