Stau, în miezul nopții, în mijlocul patului și în loc să mă decid să dorm, căci mâine sunt la muncă, decid să scriu, să-mi scriu despre tine, ca să nu uit vreodată ce simt acum, și să nu uit c-am simțit asta cândva, că ar fi păcat.
Îmi simt viața ca un puzzle, încă nerezolvat, cu piese rupte, abandonat de multă vreme, într-un colț de dulap dintr-un colț de cameră...
Am căutat piesele zile la rând, săptămâi, poate luni și ani, și de multe ori părea că le-am găsit, se potriveau, aveau culoarea potrivită, dar după un timp, nu mai reușeau să stea cumva legate, se destrămau, deveneau prea mari, prea mici sau cu formă nepotrivită, apoi dispăreau, sau poate eu le aruncam și rămâneau în urmă, doar piese împrăștiate. Și căutam iar. Pe unele piese, parcă nu le-am găsit niciodată, și-a fost și-a rămas mereu un spațiu gol care să-mi arate că lipsesc.
Și-ai venit tu, ținând în mâini o piesă stranie, eram sigură că n-o să se potrivească, nu semăna cu nimic. Am adus-o mai aproape, am observat-o, și nu, forma aia n-avea cum să intre niciunde, nici n-avea sens să-ncerc. Și mi-ai lăsat-o acolo, pe margine, ți-am zis că n-o vreau, dar totuși ai lăsat-o.
Am făcut combinații și combinații, și totul se destrăma până la urma și eu nu întelegeam de ce nu pot sta împreună, de ce puzzle-ul meu nu era decât o grămadă de piese aruncate.
Într-o zi, am văzut-o. Piesa cu formă ciudată, culori diferite. Stătea acolo pe margine. Am luat-o, am întors-o, am privit-o, am pus-o înapoi pe margine. M-ai privit în tot acest timp.
Am reluat-o după ceva timp. Nu știam unde s-o pun dar am pus-o undeva, nu știu cum, nu știu unde. Așteptam să văd daca se potrivește în vreun loc, iar ea, a făcut mai mult de atât, nu numai că s-a potrivit, într-un loc, în toate locurile, dar a și reușit să țină restul pieselor împreună. Am fost uimită, fascinată. Tu ai știut mereu, ai fost convins, mi-ai spus-o.
Am încercat s-o mai observ, dar nu mai știu care piesă e, n-o mai pot deosebi. În unele zile mi se pare că e întreg puzzle-ul, alteori mi se pare că de fapt a fost acolo mereu, căci nu-mi mai amintesc cum arăta acest puzzle fără ea. Oare, arăta în vreun fel?
Încă mai lipsesc piese, știu. Nu pentru că piesa ta nu le-ar fi putut acoperi, ci pentru că aceea piesă nu e făcută pentru asta. Așadar mai caut piese, mai potrivesc, dar acum, viața mea arată a puzzle, nu doar a piese împrăștiate pe covor.
Căutarea și potrivirea pieselor, a devenit brusc, mai ușoară, mai naturală, mai firească. Piesa ta a făcut minuni. Tu ai făcut asta. M-ai întregit într-un mod pe care încă-l asimilez și încerc să-l înțeleg.
Și acum, noaptea, stau și mă gândesc cât de completă mă simt, cu tine, chiar și atunci când părți din mine lipsesc. Asta simt acum, asta vreau să-mi spun despre tine, că, lângă tine, golurile din mine nu mai dor, nu mai ard, ci doar așteaptă să fie umplute, și e ușor, mult mai ușor.
