Acu câteva zile mă urcam în tren pentru a ajungea acasă în cele două zile libere pe care le aveam. Era seara destul de târziu, aveam cu mine un ghiozdănel, laptopul, și cușca cu Axi. Bun. Urc în tren și găsesc un compartiment liber. Fericită mă așez, mă fac confortabilă și aștept să treacă cele 30 de minute pentru ca trenul să plece(așa ajung eu, să mă asigur că nu pierd trenul). Între timp a mai venit o domnișoară, apoi încă două femei și o fată. Mulțumită cumva, că nu trebuie să merg seara singură, începem să vorbim, dar asta durează cel mult până când văd micul (gigantul) ghem alb ce se vedea printre plasticul transparent al cuștii. Și de acolo, conversația a luat-o într-o cu totul altă direcție. De la ce mănâncă, unde doarme, cum se comportă, câți ani are, până la unde își face nevoile și din nou ce mănâncă. Când le-am spus multitudinea de chestii pe care dragul de el, obișnuiește să le devoreze, nu alta, femeile din compartiment s-au pus pe căutat prin genți să îi dea ceva de mâncare, doar nu-l lasă să moară de foame prin tren cele două ore jumate până aveam să ajungem. Așa că am deschis cușca, i-am spus de două trei ori că nu are voie să iasă, doar așa, să ne facem înțeleși de la început și am accepta napolitanele și varza ce îi erau pregătite. Din napolitane a mâncat cu mare poftă pentru că adoră dulcele, deși, sincer, eu încercă să nu-i dau prea des, și oricum nu trebuia să accept că erau cu cremă de ciocolată și eu nu-i dau ciocolată, deloc, dar m-am simțit stânjenită să refuz, ceea ce e o mare prostie, dar deh, prostii care ne-au fost implementate în creier de mici. Dar varza a refuzat-o pentru că era cu ceva pe ea și aparent nu i-a plăcut. Oricum, am apreciat foarte mult, că persoanele m-au întrebat întâi dacă au voie să îi dea de mâncare, să îl mângâie și așa mai departe.
Și până am ajuns, cușca era tot deschisă, dar pentru că m-am făcut bine înțeleasă, Axi nu a încercat să iasă din ea (v-am spus că are momentele lui bune), și astfel tot drumul s-a vorbit despre el, și cu el, și a fost mângâiat aproape în permanență, spre bucuria sau disperarea lui, n-am reușit să îmi dau seama.
Și sincer, așa se întâmplă cam peste tot unde merg. De obicei, până ajung la tren oamenii se holbează întâi la cușca, iar mai apoi la mine, și iarăși la cușcă, doar așa să se asigure că au văzut bine, adică vai, ăla chiar a fost un iepuraș? Da! Unora li se pare adorabil, unora ciudat și probabil unora nu li se pare în regulă, dar deh, ce să și facem, fiecare cu problemele lui, iar iepurașul meu chiar nu e problema nimănui, așa că îi las să se uite, să vorbească în șoaptă, să se holbeze sau mire. Până la urmă, l-am făcut vedetă.
Și cam de fiecare dată când merg undeva, el este vedeta, ba mai mult de multe ori sunt avertizată și certată ca nu cumva să îl mănânc, și deși eu încerc să le explic că e animal de companie și nimeni nu are de gând să îi facă asta, tot îmi aruncă o privire bănuitoare și parcă ar veni să mă verifice, deși, sincer, le apreciez îngrijorarea. Bine, alții, se miră că de ce îl țin dacă n-am de gând să îl mănânc dar asta e altă poveste.
Și uite așa iepurașul meu, a devenit vedeta din tren.(cum face aproape întotdeauna; mă întreb dacă începe să îi placă )
Sursă fotografie - arhivă personală. Am pus poza asta doar așa, să vă arăt că nu e micuț deloc, acu că am reușit să îl surprind dormind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu