Captivă în mintea mea

Întorc privirea spre necunoscut, spre o lume nouă și neexplorată, spre un viitor gol și rece. Pașii nu-și aud sunetul, vocea mi-e pierdută, privirea întunecată. Un văl de umbre se plimbă prin holurile capului meu, încercând să coloreze atmosfera sumbră care s-a creat. Nu dorm, dar simt că nu mă pot mișca, că ceva mă ține pe loc, captivă într-o lume atât de necunoscută, în care vin în aproape fiecare noapte. Nu încerc să mă zbat, nu am nici energie, nici putere pentru asta, și oricum, ce rost ar avea? Să fiu captivă în mintea mea a devenit o obișnuință, un fapt asumat, o înțelegere și acceptare a situației.

Aici, minutele nu trec, timpul nu se scurge, ci doar un infinit continuu mă înconjoară, mă învelește. Simt cum plutesc atâtea sentimente, atâtea gânduri și trăiri; le văd, le pot atinge, le aud dar știu că nu le voi face față. Și cum să le fac aici? Aici unde ele domnesc, unde sunt puternice, unde trăiesc. Nu pot și nici nu încerc.

 Mă plimb haotică acolo unde am mai fost de atâtea ori și totuși îmi pare necunoscut. Vocile se înmulțesc atât de repede că nu le pot face față, încerc să le ascult pe fiecare în parte, să le înțeleg, deseori nu reușesc așa că încerc să mă desprind de mine, dar cum pot reuși asta când mă plimb liberă și trează în mintea mea? 

Văd fiecare firicel de lumină ce reușește să se strecoare, ca pe o poartă spre ieșire, spre realitate, spre un loc cât mai departe de mine. Niciodată nu este asta, de fiecare dată însă o cred. Și o cred cu toată ființa mea, cu toată puterea mea, o cred mai presus de orice și oricine; iar la final ajung să fie doar speranțe aruncate haotic de colo colo, nimic adevărat, nimic concret. Îmi mult pașii spre oricare alt loc, spre oricare altă lume. Văd atâtea lumi și culori în timp ce mă învârt în nuanțe de gri, pe o planșă neagră și plată. 

Din senin văd o ușă, strălucește așa tare că o văd din acest capăt deși ea pare a fi în capătul celălalt. Știu că este ieșirea, salvarea mea, o simt. Simt cum căldura îmi invadează trupul, cum speranța mă îndreaptă într-acolo. Încep să grăbesc pașii până când mă trezesc alergând cu toate puterile spre o ușă care fuge cu toate puterile pentru a se depărta de mine. O văd cum se micșorează, simt cum vrea să dispară dar de data asta nu-mi permit s-o las să plece, nu-mi permit s-o scap. Am stat aici prea mult, am secat de viață și de puteri; realitatea îmi e singura scăpare acum, singura gură de oxigen când mă afund din ce în ce mai mult. Știu că o pot opri să dispară și vreau asta. Încep să alerg din ce în ce mai repede, mie mi se pare că am depășit orice viteză omenească, dar aici nici măcar eu nu sunt om. Mă opresc brusc în fața ușii care stă mare și impunătoare în fața mea. Negrul din jurul ei este asfixiat de strălucirea cu care este învelită. Zâmbesc. Mă uit o clipă în urmă, doar un întuneric gol care acum devine mult mai cald și mai primitor. Fac un pas și pășesc în afară. 

M-am trezit.

Sursă fotografie