În sfârșit am
curajul să scriu, poate până acum n-am făcut-o din lipsă de inspirație sau
timp, poate pentru că nu am știut ce să scriu și ce pot spune sau poate că încă
n-am acceptat realitatea dar cred că ar cam fi cazul să conștientizez ce se
întâmplă și să mă trezesc la realitate: să-mi dau seama că nu mă voi putea feri
de inevitabil și că n-o voi putea face niciodată.
Îmi e foarte greu
să-mi adun gândurile, să-mi pun ideile în ordine, să-mi organizez timpul, să-mi
trăiesc viața. E mai complicat decât am crezut. La început era simplu, eram
copil și tot ceea ce trebuia era să fiu copil, dar timpul a trecut, ani s-au
scurs, totul a început să se schimbe, iar eu, eu cum pot să rămân aceeași? Poate
nu e de ajuns să fiu eu însămi, să-mi susțin convingerile cu orice preț, poate
lumea nu e pregătită să se reîntoarcă la simplitate iar eu nu sunt pregătită
pentru ea.
Zile trec iar eu
stau privind x-urile din calendar, cu privirea la zilele puține ce au mai rămas
și cu gândul în toate părțile; uneori tind să cred că dacă eu voi putea șterge
aceste x-uri aș putea retrăi acele zile. Dar nu se poate, nu se va putea
niciodată, și eu rămân privind zilele cum se scurg, cu teama de necunoscut în
sulfet și speranța în ochi.
Mereu am susținut
importanța prezentului, importanța acestui moment. Să fiu eu oare falsă pentru
că tind să trăiesc în trecut? Să fie oare ceva în interiorul meu care nu mă
lasă să merg mai departe? Poate o dorință ascunsă, un regret, un moment
neînchiat, poate o frică, sau o încercare nereușită de a opri timpul; sau poate
toate astea la un loc.
Asta am consemnat
în jurnal în 01.07.2014, adică acum mai bine de trei ani de zile, când încercam
să țin cât pot de mult de zilele de licean și de statul acasă. Dar timpul a
trecut, zilele s-au scurs, am intrat la facultate, am plecat de acasă în
necunoscut, a trebuit să înfrunt realitatea, s-a scurs primul an, și al doilea,
iată că mai puțin și se scurge și acesta și voi termina facultatea. Acum,
privind în urmă, văd doar o fată prea speriată, cu o frica de necunoscut și de
lume, nepregătită să renunțe la lucrurile cu care era obișnuită pentru a se
adapta într-un nou mediu. Da, am plăcerea să vă anunț, că acea fată speriată, a
supraviețuit :) . Drumul a fost uneori mai greu, uneori mai ușor, uneori
plin de speranță, alteori străbătut aproape inconștient, și iată că acum aproape
am ajuns la finalul lui, de unde, o să încep altul și poate o s-o iau de la
capăt. Dar azi, acea fată nu mai e speriată, deznădăjduită, e pregătită să
înfrunte necunoscutul orice culoare ar avea el. Și noul drum va fi mult mai
ușor, ca toate drumurile viitoare, pentru că cel mai greu a fost desprinderea
de casă și de părinți, desprinderea de confort și de o viață relativ echilibrată
și aruncarea în necunoscut. Sigur vor mai fi și alte piedici, cum ar fi
crearea unor noi obișnuințe, unui loc în care să mă simt la fel de bine ca
acasă, nutrirea dorințelor și răspunsul la multele întrebări, dar dacă am putut
face asta acum aproape 3 ani, o să pot face orice.
Am început anul cu
o speranță imensă în suflet, cu idealuri, cu visuri și cu speranțe. Cu
deschiderea spre noua mea viață și spre necunoscut. Cu curaj, ambiție,
încredere și bunătate. Vom vedea ce-o fi peste încă trei ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu