Am avut o copilărie frumoasă, petrecută când la unii bunici, când la alții, când acasă, în cea mai mare parte, la țară, printre animale și bătăorit poteci la pas.
Am crescut alături de frații, sora și verișoarele mele, în funcție de unde eram, cu care m-am înțeles foarte bine, în cea mai mare parte a timpului.
Am avut rar conflicte sau neînțelegeri cu părinții, am făcut câteva d-ale vârstei dar în genereal am fost un copil liniștit și tăcut, mai ales acasă cu ai mei. Copil fiind m-am închis în mine, din cauza a ce aveam pe suflet, dar mai ales din cauza faptului că m-am simțit neînțeleasă, chiar neacceptată uneori.
Părinții mei ne-au crescut pe mine și pe sora mea cum au putut și știut mai bine, prin prisma vremurilor și a modului în care au fost crescuți și învățați la rândul lor, prin prisma experienței prin care au trecut.
Au luat întodeauna cele mai bune decizii pentru noi? Probabil că nu, dar întodeauna au luat decizile pe care le-au crezut cele mai bune. Au fost mereu apropiați de noi? Nu, n-au fost, pentru că uneori, nu cred că au știut cum să fie. Părinți lor n-au vorbit cu ei atât de mult, nu i-au ascultat, nu s-au jucat cu ei. Am fost uneori supărată pe ei, m-am simțit neîndreptățită, neascultată. Nu cred că există copil care să nu simtă asta, în raport cu părinții, măcar o dată.
Copil fiind, am trecut printr-un amalgam de sentimente, am fost copleșită de multe ori, și n-am înțeles multe, atunci, n-aveam cum. Dar am crescut. Am terminat liceul, am plecat la facultate, am început să văd mai multe, să citesc mai multe, să cunosc mai multe.
Am făcut greșeli, mai mari sau mai mici. Am fost răutăcioasă de mule ori sau chiar nedreaptă. M-am simțit îndreptățită să rănesc atunci când am fost rănită, pentru că n-am știut mai mult, pentru că n-am putut mai mult, chiar și atunci când știam că nu fac cel mai bine. Atunci am realizat. Că uneori, deși știm că nu e cel mai bine, nu putem sau nu știm mai bine. Că uneori ce credem noi că e cel mai bine, de fapt, nu e. Că tot prin ce-am trecut, e în mine, și mă face să fiu cine sunt, chiar și atunci când nu vreau să fiu așa. Și că asta e valabil pentru oricine.
Atunci am început să vorbesc cu părinții mei. Să aud partea lor, să înțeleg de ce. A ajutat enorm. Cred că i-a ajutat și pe ei. Și în ciuda diferențelor de gândire, a decizilor luate de mine cu care au fost mai mult sau mai puțin de acord, în ciuda greșelilor mai mici sau mai mari, au fost mereu acolo. Când am făcut cele mai mari greșeli, întâi m-au liniștit și-apoi au spus că nu-i nimic. Au fost acolo indiferent. N-au țipat niciodată, nu s-au enervat, nu m-au criticat. Doar m-au ascultat, au acceptat și-am rezolvat împreună. Niciodată nu le-am pus iubirea sub semnul întrebării, nici în cele mai grele clipe, nici în cele mai mari conflicte. Niciodată nu mi-au spus sau arătat că m-ar iubi mai puțin, în funcție de ce fac, ce cred sau ce aleg. Niciodată nu mi-a fost teamă de reacția lor, nicidată nu mi-a fost frică să mă deschid în fața lor. Mică sau mare fiind, dar abia acum, mare, am înțeles asta.
Ăsta e cel mai puternic sentiment cu care am rămas. Că vor fi acolo pentru mine indiferent de orice, că mă vor iubi oricine aș fi.
Când și dacă, voi avea vreodată copii, probabil vom avea conflictele noastre, probabil se vor simții de multe ori neînțeleși, probabil n-o să iau mereu cele mai bune decizii pentru ei, oricât aș încerca. Dacă în ciuda acestor lucruri, ei nu se vor teme să vorbească cu mine indiferent despre ce ar fi vorba, se vor simții sprijiniți și iubiți absolut necondiționat, voi ști că mi-am făcut treaba bine.
Pentru că acum, eu știu că părinți mei și-au făcut treaba minunat. Pentru că nu am fost singură niciodată atunci când a fost rău sau greu. Pentru că am fost mereu iubită, în orice circumstanțe m-am aflat, pentru că voi fi iubită, pe orice drum aș merge.
Dragi părinți, acesta e cel mai mare dar cu care copiii voștri pot pleca în viață, iubirea și sprijinul necondiționate. Cu asta am plecat eu în viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu