marți, 1 august 2017

Mirosul copilăriei





Acum două săptămâni îmi pregăteam mintea, fiecare oscior din corp, dar mai ales sufletul pentru reîntâlnirea cu copilăria. Și nu, pentru asta nu aveam nevoie de jucării, sau jocuri de copii, sau câțiva ani și centimetri în minus, nu, aveam nevoie doar de locuri, de gusturi, de oameni, de mirosuri, de emoții. Și, da, aveam să le simt - sau cel puțin așa credeam, în doar câteva ore. Și avea să fie ca acum două, trei, patru, zece, cincisprezece veri, cu fericire, și emoții, plini de viață și de voie bună. Tot corpul pe interior îmi tremura la amintirea mirosului copilăriei, miros pe care aveam să îl simt, care avea să îmi umple sufletul, și trupul, și simțurile.

Dar ghiciți ce? Am ajuns, a trecut o zi, două, trei, o săptămână, iar mirosul copilăriei mele nu se făcea simțit. Lumina, glasurile, simțurile, mirosurile, gusturile, chiar și întunericul, toate erau altfel, toate se simțeau altfel. Toată copilăria, adolescența, bucuria îmi trecuse pe sub privire fără ca măcar să le observ, dar mai ales fără să le mai trăiesc.

M-am resemnat abia când am plecat din satul bunicilor, satul bucuriei și descoperirii mele, satul care mi-a deschis simțurile și ochii, satul care m-a ridicat, m-a învârtit, mi-a dat aripi și roți și cai putere, mi-a dat viteză și calm. Atunci, atunci am răsuflat puternic, m-am uitat înapoi, plină de speranță, speranța că într-o zi voi simți aici mirosul emoțiilor, întâmplărilor, gândurilor care au fost cândva, și pe care le aștept să revină. Așa că am plecat cu sufletul plin de speranță și de împăcare.

Și mai plin de speranță mi-a fost sufletul când mă gândeam cum voi retrăi copilăria, pe când eram doar o fetiță speriată care se ținea după fratele ei, în celălalt sat, la ceilalți bunici, sat care îmi ocrotise copilăria fragedă. Deci am plecat într-acolo cu mirosul fragedei copilării în minte și suflet.

Dar nici acolo nu am găsit ce mă așteptam, ba mai mult, impactul a fost mult mai rece, mai grav, mai devastator. Nu numai că aceea copilărie nu dădea niciun semn că s-ar fi petrecut acolo, dar parcă casa în care am călcat era cu totul alta, o casă rece în colțurile căreia imaginile amintirii mele se derulau agresiv, rece, distant, nu cu bucuria cu care le trăisem, bucuria cu care mă așteptam să le primesc.

Stăteam în curte lângă mormanul de bolțari, care cândva îmi părea imens, pe care mă urcam din minim șapte pași atunci, acum din maxim trei, care atunci mă ridica la o înălțime amețitoare și care acum îmi ajunge cu greu la cei 163 de centimetri. Priveam curtea goală, și mă vedeam mică alergând, vedeam via întinsă dintr-o parte în alta a curții care acum abia mai acoperă un colțișor, îmi vedeam bunicul care tăia lemne la același circular care nu a mai fost deschis poate chiar de zece ani, pe care l-a mâncat rugina și amintirile când încă era de folos.

Nici camerele nu mai sunt la fel, și nici emoțiile de atunci. Îmi amintesc câtă emoție mă cuprindea când intram într-una din „camerele noi”, cum atingeam cu grijă fiecare dulap, fiecare fotografie, în care mă băgam pe furiș doar ca să simt mirosul acela al amintirilor celor care au crescut și copilărit acolo; iar acum acele camere, sunt niște simple camere, obișnuite, ca oricare altele. Mi s-a părut atât de trist încât mi se puneau noade în gât și mă abțineam să nu plâng căci frățiorul meu se juca pe lângă mine. Bucuriile copilăriei mele parcă se ascunseseră atât de bine încât parcă le-am pierdut.

Și unde să mai simt mirosul copilăriei mele dacă nu acolo unde am copilărit? Unde să mai râd și să mă mai bucur ca atunci? Unde să mai zâmbesc fără jenă cu zâmbetul de copil?

Da, am crescut. Știam că toate se vor schimba, știam că toate vor trece, știam că nu mă voi putea întoarce la ele, dar nu m-am gândit niciodată că n-o să mai pot simții mirosul copilăriei mele.

Sursă fotografie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu