vineri, 6 octombrie 2017

Dor de toate




Vorbeam zilele astea cu cineva și m-a întrebat de ce mi-e dor, și i-am răspuns că de toate. Probabil nu a înțeles exact ce am vrut să zic, dar realitatea este că mie chiar îmi e dor de toate, de toate persoanele, de toate momentele frumoase, vi, colorate, de tot ce am iubit și trăit și am lăsat în trecut.

Mi-e dor de momentul când noi patru eram o familie, eu, mami, tati și fratele meu mai mare, chiar dacă nu îmi prea amintesc cum era pe atunci.
Mi-e doar de diminețile grăbite când alergam să prind microbuzul, și când întârziam la ore.
Mi-e dor de Crăciunurile când părinții încă îmi puneau cadouri sub brad, chiar dacă acum știu că Moș Crăciun nu există.
Mi-e dor de zilele când mă țineam doar după fratele meu, deși probabil că lui nu i-e așa dor de ele.
Mi-e dor de diminețile de liceu, chiar dacă nu am fost niciodată vreun fan al trezitului de dimineață.
Mi-e dor de diminețile în care mă trezea mami, și nu era nevoie să îmi pun alarma.
Mi-e dor de vacanțele de la bunici, când străbunica ne pregătea tot ceea ce ne doream.
Mi-e dor de momentele în care ne scăldam în râu și apa nu-mi trecea de brâu.
Mi-e dor de serile în care ne adunam afară, la sat, la ceilalți bunici.
Mi-e dor de pachetele făcute de mama, pentru a doua zi la școală.
Mi-e dor de nopțile târzii în care vorbeam, râdeam, făceam planuri copilărești.
Mi-e dor să mă joc cu jucăriile, să merg pe genunchi jucându-mă până mi se roșeau genunchii.
Mi-e dor de Linda și Coda, primele noastre cățelușe.
Mi-e dor de bunicul, deși cu greu mi-l mai amintesc atunci când nu era bolnav.
Mi-e dor să dorm cu străbunica în pat și să numărăm împreună câte pisici dorm cu noi.
Mi-e dor de Codiță, pisica mea albă, cu un ochi căprui și unul albastru.
Mi-e dor să mă joc cu bobocii, cu puii de găina, și cu restul animalelor din ogradă.
Mi-e dor de via mare de la sat, din care astăzi a mai rămas doar o bucățică.
Mi-e dor de paturile supra-etajate unde eu dormeam cu verișoara în același pat, și dormeam așa și după ce am mai crescut și deja nu mai aveam loc.
Mi-e dor de săruturile pe înserate în fața porții.
Mi-e dor să vorbesc ore întregi la telefon.
Mi-e dor de momentele când sora mea încă stătea cu noi, și eu trebuia să acopăr năzbâtiile făcute de ea.
Mi-e dor de când eu încă stăteam cu ei, cu părinții.
Mi-e dor de diminețile în care plecam cu cheia la gât, singură, până la grădiniță.
Mi-e dor de iernile în care, datorită frigului, mami mă lăsa să dorm cu ea în pat.
Mi-e dor și de o căciuliță anume, pe care o purtam cât dormeam, atunci când era mai rece, și era mai largă și puteam să-mi scot părul și să îl învârt după deget ca să adorm.
Mi-e dor de fratele meu, când era mic, și-l purtam în brațe, și-l legănam, și îl îmbrăcam și mă jucam cu el.
Mi-e dor de nucul mare din grădină, din care ne făceam rezervele an de an.
Mi-e dor de dacia roșie, care ne-a purtat sute de kilometri.
Mi-e dor și de casa nostră doar cu trei camere, un hol, o baie și o bucătărie, în care eram împreună, eram protejați și fericiți.
Mi-e dor de camera noastră care era cândva, galben cu verde, când eu fusesem luată să aleg nuanța de vopsea.
Mi-e dor de cum arăta luna, privită în miezul nopții, prin geamul casei de la Caransebeș.
Mi-e dor de plimbările cu bicicleta până la izvor.
Mi-e dor de vremea în care aveam o vedere foarte bună, și nu era nevoie să port ochelari.
Mi-e dor de zilele în care tati venea seara târziu acasă, iar eu și sora mea fugeam să îl întâmpinăm de cum îi auzeam glasul.
Mi-e dor de zilele în care încercam, împreună cu sora, să învățăm să mergem pe role.
Mi-e dor de mirosul copilăriei, și al inocenței, și al purității și simplității.
Și mi-e dor și de restul celelalte, pe care acum nu mi le mai amintesc.
Mi-e atât de dor de toate, atât de dor încât uneori simt că mi se strânge sufletul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu